De ce ne temem cu adevărat de evaluarea clară? Standardele care sperie.

Zilele trecute, un profesor pe care-l respect profund și care are în spate o carieră solidă atrăgea atenția că, înainte de a tăia din salariile profesorilor, Ministerul putea să taie din contractele cu firmele private — și menționa, printre altele, și proiectul de standardizare a evaluării. I-am înțeles amărăciunea și i-am simțit dezamăgirea. Trăim o perioadă tensionată, în care orice cost pare o trădare, iar orice contract – o risipă.

Apoi am citit o altă opinie, exprimată de un profesor prezent adesea în spațiul public, care spunea că testele standardizate „nu pot da decât diagnostic de sistem, nu și individual”. Cred că aici merită o clarificare: afirmația pornește de la o confuzie frecventă între testele internaționale (precum PISA, care nu sunt concepute să ofere rezultate individuale) și evaluările standardizate dintr-un sistem național, care au tocmai acest rol – de a oferi feedback clar, individual, comparabil, util elevului, profesorului și școlii.

Dar, dincolo de aceste reacții punctuale, întrebarea mai importantă e alta: De ce deranjează, de fapt, atât de mult în ideea de standardizare a evaluării?

Standardizarea înseamnă claritate. Înseamnă repere comune, criterii obiective, evaluare predictibilă.

Toate acestea par, în teorie, ideale. Dar în practică pot tulbura profund un sistem construit, ani de zile, pe reguli nescrise, autonomie informală și evaluare ca gest de autoritate personală.

Hai s-o spunem direct: În lipsa unor standarde clare, nota a fost adesea o formă de putere. Nu întotdeauna conștientă, dar reală. Un fel de monedă care circula prin cancelarii, prin relația cu părinții, cu elevii, cu lumea în general.

Standardizarea întrerupe această circulație informală și cere ceva ce nu toți suntem pregătiți să oferim: transparență și consecvență.

Mulți confundă, din păcate, standardele de evaluare cu testele mecanice, impersonale.

Dar standardele nu sunt teste.

Sunt descrieri clare ale competențelor, puncte de sprijin în munca profesorului, nu obstacole.

Ele pot fi aplicate prin mijloace diverse – test scris, proiect, conversație, portofoliu – tocmai pentru că esența lor nu e forma, ci consistența: același nivel de exigență, același tip de așteptare, aceeași șansă pentru fiecare copil.

În cultura noastră profesională, însă, ideea că altcineva – fie și o echipă de specialiști – ar putea contribui la definirea acestor așteptări e percepută uneori ca un afront.

Suntem obișnuiți să decidem singuri. Să facem „după cum ne pricepem”, într-o zonă de confort în care comparațiile între școli, clase, ani sau județe sunt rare, neclare, sau pur emoționale.

Dar fără această comparabilitate, cum putem construi progres?

Fără date clare, cum putem ajuta elevii care rămân în urmă sau recunoaște pe cei care avansează peste medie?

Știu că atunci când auzi că „o firmă a primit un contract de la stat”, primul gând al multora e suspiciunea. E o idee sădită adânc, alimentată ani la rând de capitalismul nostru sălbatic, în care prea des contractul cu statul a fost sinonim cu tunul sau sinecura.

Și în fața acestei realități, e firesc ca publicul să fie precaut.

Dar, tocmai pentru că e greu, e nevoie de actori care știu ce fac și au o viziune limpede. În cazul nostru, strategia e simplă și transparentă: fiecare copil din România merită să fie evaluat corect. Iar contribuția noastră în acest sens e să aducem în sistemul românesc exact ce știm să facem: standarde clare, instrumente validate științific și sprijin pentru profesori. Forma juridică — firmă, ONG, federație — contează mai puțin.

Ce contează e unde sunt competențele.

Iar realitatea e că specialiștii în educație, în evaluare, în cercetare aplicată sunt tot mai puțini, indiferent de sectorul în care lucrează. De aceea, discuția nu e despre cine suntem „noi”.

E despre ce poate oferi cineva care are expertiză și și-o asumă, într-un moment în care școala are mare nevoie de repere solide.

Știu că standardele nu vor rezolva totul. Dar mai știu și că fără ele nu putem începe nimic serios. Nu poți repara un sistem dacă nu înțelegi unde e stricat. Nu poți sprijini un elev dacă nu știi unde e și ce i-ar mai trebui. Nu poți construi în educație, în 2025, fără un sistem de evaluare clar, echitabil, inteligibil.

Așa că poate întrebarea nu este de ce ni se pare greu cu standarde, ci de ce ni se pare acceptabil fără.

Pentru că, în lipsa lor, evaluarea e arbitrară, progresul e opac, iar copilul — cel în numele căruia facem toate reformele — rămâne, de fapt, în întuneric.