Curtea sticlarilor

„O porţiune importantă din Strada Şelari este ocupată de Curtea Sticlarilor, atelierele meşteşugarilor care suflă sticla. Nu poţi să ratezi balconul lung din lemn lăcuit şi ferestrele cu arcade ale acestei clădiri din 1716, care pe vremuri făcea parte din curtea voievodală. Poţi vizita atelierele care încă mai funcţionează şi magazinul.”  (1)

A fost o dată ca niciodată într-un anume Bucureşti un loc numit Curtea sticlarilor. Dovada existenţei sale e certificată de ghidul Naţional Geographic al României apărut la editura Adevărul Holding în 2010. 

„O porţiune importantă din Strada Şelari este ocupată de Curtea Sticlarilor, atelierele meşteşugarilor care suflă sticla. Nu poţi să ratezi balconul lung din lemn lăcuit şi ferestrele cu arcade ale acestei clădiri din 1716, care pe vremuri făcea parte din curtea voievodală. Poţi vizita atelierele care încă mai funcţionează şi magazinul.” 

Nu ştiu în ce măsură clădirea ar fi existat în forma actuală la 1716, în condiţiile marelui incendiu ce a mistuit o mare parte din centrul capitalei în 1847, dar o inscripţie de la intrarea principală ne evidenţiază existenţa lui în 1857 (înainte cu 2 ani ca România să apară ca stat). De locul respectiv mă leagă o serie de amintiri, primul lucru care îmi vine în minte îl reprezintă obiectele din sticlă expuse în vitrina de la intrare un pic cam kitchoase ce-i drept (unele semănau cu tradiţionalul peşte de stilcă de televizor din perioada comunistă) însă putem spune că aveau şi ele farmecul lor. 

Îmi aduc aminte de momentul în care am intrat pentru prima dată acolo împreună cu un verişor de-al meu practicant al meseriei de sticlar în tinereţe. Ţin minte căldura degajată de cuptoarele de sticlă, modul de prelucrare cât şi asemănarea metodelor cu ceea ce am văzut mai târziu în documentarele despre atelierele de sticlărie din occident (nu or fi fost ele precum cele din insula Murano dar oricum aduceau), când am reintrat în spaţiul respectiv o dată cu primele schimbări (nu atât de evidente în prima parte a anilor 2000) îmi erau familiare curtea interioară cât şi ferestrele cu fier forjat. Încă se mai putea observa patina timpului, domina impresia de vechi a unei curţi interioare de secol XIX chiar dacă pe toate laturile se deschiseseră diferite localuri. 

Revenim în anul 2012. Ce rost şi-ar avea promovarea unor asemenea ateliere de sticlărie pentru un potenţial turist străin? În bună tradiţie şi ospitalitate românească localul şi-a schimbat numele cât şi destinaţia. Acum se numeşte „Curtea berarilor” şi regăsim diverse produse din gama respectivă. Ăsta nu ar fi un lucru neapărat rău, ok, se mai schimbă locul în funcţie de vremuri, de economia de consum cât şi de „reabilitarea” centrul istoric.

Din păcate însă clădirea s-a schimbat radical, ferestrele din fier forjat au dispărut lăsând locul unui mega local având ca destinaţie în bună tradiţie cu specificul ultimilor ani beţivăneala de weekend. Nici nu ştiu dacă îşi mai merită numele de curte, locul fiind acoperit complet, transformat într-o cârciumă de prost gust cu bere scumpă (cred că preţul unei beri la halbă s-a dublat), cu ospătari ce te îndeamnă ca mai peste tot să iei loc la masă vezi domnle „pentru a fi servit” şi a avea ocazia unui bacşiş gras.

Şi asta nu este decât una dintre nenumăratele edificii istorice ale centrului care şi-au schimbat specificul, ar fi interesant să insist într-un alt articol şi asupra Hanului cu Tei ilustrat de scriitorul evreu I. Peltz, unde regăsim în interiorul unei curţi de secol XVIII cu destinaţie comercială un specific tipic românesc medieval adică: palmieri, fotolii de piele şi muzică de frizerie.

Note:

1. Descriere a obiectivului turistic în Ghidul Naţional Geographic