Colecţia mea de oameni frumoşi

„Ce este norocul? Dar ghinionul? Toate reuşitele noastre le legăm în mod incontestabil de noroc, iar orice eşec îl asociem cu ghinionul. Dar oare întotdeauna norocul are doar valenţe pozitive, iar neşansa sau ghinionul reprezintă mereu latura negativă?

În natură avem multe exemple ce le putem lega de acest subiect. Bunăoară mecanismul de producere a diamantelor şi elementul esenţial în acest proces: presiunea. Presiunea uriaşă aplicată carbonului. În funcţie de acest element, produsul final este diamantul sau cărbunele. Deci crearea diamantul este esenţial legată de presiune! Nu putem extrapola acest lucru şi în formarea caracterului oamenilor? Pentru formarea unor spirite pure, rafinate, precum diamantul, nu este nevoie de o mare presiune? Şi această presiune nu este mai legată să spunem de ghinion sau neşansă decât de noroc?”

Se numeşte Victor Cauni, omul căruia îi aparţin aceste gânduri. Nu este filozof, ci doctor. Un doctor căruia îi place să trăiască sub presiune. Sub presiunea întrebărilor ce-i dau târcoale tot timpul, dar mai cu seamă sub cea a ambiţiei de a căuta răspunsurile singur. Astfel au luat naştere fel de fel invenţii care s-au întors cu fel de fel de medalii, inclusiv de aur, de la saloanele internaţionale la care au participat. În cea mai mare parte a timpului de care dispune, doctorul Cauni este chirurg şi şef al secţiei de urologie a spitalului bucureştean Colentina. Cu alte cuvinte, ştie destule despre ce înseamnă omul pe dinăuntru şi cam ce greutate are în viaţa acestuia suferinţa.

Cert este că Dumnezeu are grijă să-l răsplătească, îndestulându-l nu cu noroc, ci cu ghinionul de nu fi mulţumit niciodată de ceea ce face.

Şi mai ştie ceva: că uneori mâna chirurgului n-ar putea face nimic fără ajutorul mâinii lui Dumnezeu. Vorbeşte cu deosebită smerenie despre lucrul acesta, nu cu altcineva, ci cu albul hârtiei pe care îşi aşterne în nopţile de insomnie gândurile. Poate că pentru a fi mai aproape de Dumnezeu locuieşte doctorul Cauni, după 20 de mii de operaţii, nu într-o vilă de lux, ci la etajul 8 al unui bloc muncitoresc. Cert este că Dumnezeu are grijă să-l răsplătească, îndestulându-l nu cu noroc, ci cu ghinionul de nu fi mulţumit niciodată de ceea ce face. Aşa că o ia mereu şi mereu de la capăt, aşa cum o ia şi suferinţa oamenilor care-i trec pragul. Mulţumirile acestora, consemnate într-un registru pe care am avut ocazia să-l răsfoiesc pe îndelete, sunt cea mai potrivită expresie a nemulţumirii doctorului.

Chirurg şi inventator încă tânăr, Victor Cauni vrea să fie doar ca el însuşi, nu ca unii. Asta şi explică de ce circulă pe seama sa unele invenţii. N-are însă timp să spună că-l doare. Lui abia îi ajunge timpul să se ocupe de durerea celorlalţi, rugându-l pe Dumnezeu să intre în fiecare dimineaţă împreună cu el în sala de operaţii.    

Octavia  Ţarălungă este un copil în vârstă de...82 de ani. Un copil ce se joacă desenând. Face asta încă de la vârsta când mergea la şcoală. S-au adunat mii şi mii de desene de-a lungul timpului, multiplicate în milioane de cărţi pentru copii şi manuale şcolare. Greu de crezut că există cineva în ţara aceasta care să nu fi atins cu privirea sufletul Octaviei Ţarălungă, căci asta face ea în tot ce desenează, îşi povesteşte sufletul. Fiecare poveste ce-i poartă semnătura este o dezlegare la copilărie, îndiferent de vârsta privitorului, ceea ce înseamnă mai mult decât o dezlegare la ochi. În sensul că ţi-este dat să vezi că n-ai îmbătrânit de fapt deloc, că ţi-a rămas neatinsă bucuria de a te juca. De-a orice te poate face să crezi că ai aripi. Octavia Ţarălungă are această miraculoasă putere, te împinge cu desenele ei spre cer. Aproape că îţi vine să chiu de drag, atunci când observi că pluteşti. Mergeţi, dacă nu vă este teamă de zbor, la Galeria < ScitArt>, de lângă Teatrul de Revistă  <Constantin Tănase>. Încă se mai află acolo expoziţia de grafică a Octaviei Ţarălungă. Nici nu vă închipuiţi ce culori fascinante poate avea copilăria! Şi cât de aproape poate să fie drumul spre copilăria fiecăruia dintre noi! 

Olari este o comună din vestul ţării. Pământul pare aici o apă nesfârşită, care vine de pretutindeni, gata parcă să înghită casele ce stau în şiruri drepte în calea ei. Te-ai aştepta ca ocupaţia de bază a oamenilor să aibă legătură cu numele aşezării. Aceştia nu sunt însă olari, ci agricultori, cultivatori de grâu şi porumb şi crescători de animale. Tocmai de aceea m-am frecat de câteva ori la ochi când am descoperit pe una dintre uliţele satului o făbricuţă cu aer occidental, aparţinând însă unui român. Unui localnic, mai exact.

Dar nu curajul este lucrul care îl defineşte cel mai bine pe patron, ci simplitatea, faptul c-a rămas un om ca toţi ceilalţi, fără fumuri de stăpân şi fără apucături de ciocoi local

Proprietarul, Aurel Neteu, a luat-o, putem spune, de la lingură, de la lingura de pantofi, ca să ne păstrăm aproape de profilul făbricuţei cu pricina. După care au venit creditele, apoi utilajale şi, bineînţeles, oamenii, cei aproape o sută de oameni care s-au apucat de fabricat încălţăminte în comuna eminamente agrară Olari. Dar fără curajul nebun al lui Aurel Neteu şi fără englezii care s-au lăsat împresionaţi de calitatea producţiei, admiţând s-o cumpere pe toată, nu s-ar fi întâmplat mare lucru. Dar nu curajul este lucrul care îl defineşte cel mai bine pe patron, ci simplitatea, faptul c-a rămas un om ca toţi ceilalţi, fără fumuri de stăpân şi fără apucături de ciocoi local, cum există din păcate obiceiul pe la noi. Aurel Neteu lucrează adesea cot la cot cu angajaţii săi şi-şi petrece cam toate sărbătorile alături de ei.

Fabrica e asemenea fabricilor de acelaşi fel din Anglia, fapt care pare să se împace de minune cu lipsa de gărgăuni a patronului. Dacă vreunul dintre angajaţi vrea să se tragă de şireturi cu el, n-are decât! Cu standardele de calitate pe care le cere n-are însă nimeni voie s-o facă.  Poate că asta şi explică de ce, <lucrat> de mâinile lui Aurel Neteu, pământul din Olari  „produce” încălţări atât de căutate de englezi!

În mod normal despre Daniela Tomescu, directoare până de curând a Editurii  <Libra>, ar trebui să vorbesc la timpul trecut, căci femeia cu acest nume n-a mai suportat, după doi ani de boală cumplită, temniţa propriului trup, eliberându-se de suferinţa nedreaptă a vieţii în ziua de Bunavestire. Numai bună n-a fost vestea pe care am primit-o în ziua aceea! Am fost la Poiana Câmpina pentru a mă alătura celor ce-au condus-o pe ultimul drum. La întoarcere, tot gândindu-mă la cele întâmplate, mi-am dat seama că deşi şi-a încetat existenţa fizică, Daniela Tomescu mai are totuşi de făcut multe drumuri pe lumea aceasta. Dar nu cu umblet de om, ci de carte, cu umbletul tuturor cărţilor pe care le-a editat şi care i-au adus între altele Ordinul Coroanei Regatului Belgiei în grad de ofiţer, alături de preţuirea unui mare număr de scriitori români şi străini. Toate acestea vorbesc, şi-o vor face cât vor exista, doar la timpul prezent despre Daniela Tomescu. Cât priveşte omul care a fost, am curajul să sper că autorităţile din Câmpina îi vor da numele unei străzi sau poate casei de cultură, deoarce Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România, pe care Daniela a înfiinţat-o împreună cu soţul său Ion Tomescu, şi-a ţinut toate reuniunile aici, fapt  care a făcut din acest cuminte oraş de munte o veritabilă capitală a culturii române.

Toţi cei de mai sus fac parte din colecţia mea de oameni frumoşi. Datorită lor mă socotesc de mii de ori mai bogat decât colecţionarii de maşini de epocă sau ceasuri scumpe! Nu sunt mulţi oamenii din colecţia mea, ci atâţia cât pot să-mi încapă în inimă. Cu inima i-am ales şi îi aleg, aşa că mi se pare normal ca tot acolo să-i păstrez.