Cine domină cerul? Astropolitica în China și naționalismul spațial

Analiza de față analizează conceptul de astropolitică și putere în spațiu prin perspectiva ascendenței Chinei ca putere spațială.

Cercetarea se concentrează pe trei metode distincte, prima fiind analiza de discurs, folosind mesajul din partea autorităților oficiale; cea de-a doua este analiza documentelor oficiale care descriu doctrina spațială, iar cea de-a treia ne descrie, în principal vizual, care este poziția Chinei în activitatea spațială folosind analiza de rețea socială. Cele mai importante teorii cuprins aspectele elementare ale astropoliticii ca știință, relevanța ei în acest moment în lume și dacă există o viziune de cooperare bazată pe ajutor reciproc sau competiție, cu aspecte de afirmare geopolitică și naționalism.

Introducere

Tema astropoliticii, o ramură post-modernă a geopoliticii ca știință, care se ocupă cu studierea puterilor lumii și încercarea acestora de a obține putere în spațiu, reprezintă un subiect crucial în încercarea de a descrie climatul politic internațional actual. Astropolitică se diferențiază de geopolitica terestră prin faptul că actorii care sunt importanți pentru această ramură politico-științifică sunt mai puțini, iar mijloacele prin care își impun puterea sau influența sunt cât e poate de diferite. Pentru lucrarea de față ne vom pune două întrebări de cercetare: Prima întrebare de cercetare este: Care este discursul oficial cu privire la dinamica spațială din China? Astfel se va analiza modul în care autoritățile din China abordează, atât prin documentele oficiale de stat, cât și prin discursurile autorităților cu privire la intențiile pe viitor pentru dezvoltarea politicii spațiale, potrivit surselor disponibile.

Cea de-a doua întrebare este: Care este natura relațiilor spațiale Chineze cu alte state? Astfel, vom încerca să analizăm politica spațială a Chinei în relație cu alte state care sunt puternice în astropolitică.    

Primul obiectiv general este de a analiza discursul și politica oficială a Chinei cu privire la spațiu și activitățile spațiale. Primul obiectiv particular este: Analiza discursurilor oficiale ale autorităților chineze cu privire la spațiu și activitățile spațiale Cel de-al doilea obiectiv particular este: analiza documentelor oficiale din ultimii ani ale Chinei cu privire la Programul Spațial. Al doilea obiectiv general este de a analiza politica spațială a Chinei în relație cu alte state.  Astfel, se vor analiza acțiunile spațiale ale Chinei și a partenerilor săi prin analiză de rețea.

Astrogeopolitica și alte științe

Ideea unei colaborări în spațiu este astăzi mai populară decât niciodată. Majoritatea lansărilor, stațiilor și sateliților din spațiu sunt menținute în urma unor colaborări între mai multe agenții sau țări. Cu toate astea, la nivel teoretic s-au creat propuneri care își imaginează cu totul altfel viitorul spațial al geopoliticii.  

Astropolitica reprezintă o ramură emergentă a geopoliticii, care examinează dinamica puterii, competiția strategică și influența statelor în spațiul. Conceptul este articulat sub forma academică de către Everett Dolman, care propune o interpretare a spațiului cosmic ca un climat de proiecție a puterii, similară mediilor de pe Pământ. În acest cadru, orbita terestră, Luna sau Marte nu mai sunt percepute exclusiv ca obiecte ale cercetării științifice, ci ca zone de interes strategic, marcate de logici politice, economice și militare. Spațiul în acest caz, devine o extensie a conflictelor și ideologiilor ale națiunilor terestre. Astfel, inspirați de vechile teorii și paradigme ale geopoliticii, s-au teoretizat mai multe paradigme care să exprime relațiile de putere din spațiu. Deși majoritatea acestora discută despre cooperare între națiuni, cele mai puternice teorii descriu exact opusul, sub forma înarmării spațiale sau lupta pentru putere în spațiu. Everett Dolman a descris în acest sens termenul de „astropolitik”, cu accente împrumutate de la termenul geopolitic „realpolitik” inventat de Ludwig von Rochau în 1853 pentru a încuraja pragmatismul și perspectiva puterii în relațiile internaționale: „Astropolitik [...] este identificat ca o teorie politică deterministă care manipulează relația dintre puterea de stat și controlul spațiului cosmic în scopul extinderii dominației unui singur stat asupra întregului Pământ”. Această idee intră în paradigma de realism și a relațiilor internaționale bazate pe putere. În acest sens, spune Dolman, statul care domină spațiul reflectă o superioritate economică și culturală a națiunii terestre. Autorul mai menționează faptul că acest termen are și o componență morală, astfel cultura (sau statul) care ajunge să conducă planeta din spațiu este un semn de victorie în urma unei bătălii civilizaționale și politice.

În cartea lui Dolman, este menționată definiția lui Geoffrey Parker a astropoliticii ca: "studiul stărilor ca fenomene spațiale, în vederea înțelegerii bazelor geografice ale puterii lor’”. Deși este esențial să înțelegem cu ce se ocupă această astropolitică sau astrogeopolitică, în vedere unei înțelegeri cât mai ample, ar trebui menționate diferențele dintre acest tip de geopolitică și cea terestră. În cadrul geopoliticii pe care o cunoaștem, discutăm despre impactul geografiei asupra politicii internațională și a marilor decizii de stat. Principalele repere sunt continentele și relieful planetei – avem continente, mări, oceane, lacuri, munți, desert – fiecare cu putere de influență asupra resurselor și deci a modului de abordare politică a statelor. În ceea ce privește modul de operare, ne confruntăm cu o diversitate a conflictului, de exemplu: Război maritim sau pe teren, în timp ce în spațiu locul de desfășurare este asemănător, singura forță de care se ține cont este cea gravitațională.

În contrast cu acestea, în astropolitică discutăm despre impactul spațiului din jurul Pământului (pentru acum cel puțin) asupra politicilor internaționale. Există trei straturi importante care face diferența dintre modul de operare al tehnologiilor din spațiu: Orbita joasă a Pământului (între 160 și 2000 km de la baza), Orbita Mijlocie (de la 2000 la 35.700 km) și Orbita Înaltă sau Geo-sincronă a Pământului (mai sus de 35.700 km de la baza Pământului) – pe viitor se va adăuga și dincolo de Orbita Lunii, dar în prezent activitatea legată de această zonă este aproape infimă. Forțele care comandă conflictul în acest sens sunt cele de capacitatea de a avea tehnologie spațială și de a acapara toate cele trei regiuni. Astrogeopolitica aduce și altă idee pe planul analizei: realitățile spațiale pot fi complet independente de cele terestre. Dolman spune că geo-determinismul, definit ca principiul conform căruia locația geografică decide caracterul unei populații și practic forța politică, economică sau militară, ne influențează realitatea puterii statale. În spațiu, odată cu noile cadre de referință, importanța geo-determinismul va veni doar din capacitatea unei țări să folosească resursele de care dispune pentru a se lansa în spațiu. Astrogeopolitica este o știință nouă care se dezvoltă tocmai în pofida noilor tehnologii. În plus, ne așteptăm și la noi concepte și perspective odată cu realizări precum stațiuni pe lună sau vizite pe Marte.

Astropolitik

Cea mai importantă întrebare când vine vorba despre astropolitică face referire la rapoartele de putere. Cele două perspective importante în acest sens sunt: cooperarea versus competiția sau conflictul. Astropolitik transferă logica Realpolitik-ului de dominație și competiție într-un teritoriu care în prezent cunoaște noi relații de putere (Dolman, 2012, p. 3). În acest sens, spațiul nu este un mediu neutru, ci o zonă strategică ce poate fi controlată și instrumentalizată în favoarea hegemoniei.

Din perspectivă istorică, această abordare nu este nouă. Autorii acestui domeniu observă că valoarea geopolitică a spațiului a fost evidentă încă de la lansarea satelitului Sputnik 1, când cursa spațială a devenit o extensie a competiției ideologice și tehnologice dintre SUA și URSS. Spațiul a fost construit simbolic ca o „lume nouă” de cucerit, iar tehnologiile spațiale au fost prezentate ca dovadă supremă a superiorității unui model social și politic.

Astropolitik implică nu doar o proiecție militară, ci și o proiecție instituțională și tehnologică a statului. Domeniul aerospațial este profund dependent de infrastructuri complexe, în care lansatoarele și sistemele de navigație trebuie să opereze cu o precizie extremă, în condiții instabile și cu un risc permanent de eșec. Această exigență funcțională alimentează centralizarea deciziei, controlul asupra informației și excluderea actorilor non-statali din zonele critice ale programelor spațiale.

În plan intern, utilizarea sateliților pentru supravegherea populației evidențiază dimensiunea represivă a tehnologiei spațiale. Sateliții, concepuți inițial ca „multiplicatori de forță” în teatre de război, devin instrumente de supraveghere domestică în regimuri autoritare sau semi-autoritare. „Dacă capacitățile de înaltă tehnologie [...] sunt transferate activităților politicii interne, potențialul de abuz este clar prezent”. Astropolitik devine astfel un mecanism de control nu doar extern, ci și intern și se transformă din nou în Realpolitik.

Astropolitik nu este doar o teorie a competiției în spațiu, ci o expresie a modului în care statele își proiectează puterea și ambițiile în afara Planetei. Termenul descrie continuități între formele clasice ale geopoliticii și noile logici ale dominației din secolul XXI, marcate de tehnologii revoluționare, printre care cel mai recent,  inteligența artificială.

Realism sau idealism?

Astropolitik presupune o perspectivă realistă asupra relațiilor de putere în care fiecare actor dorește să domine cât mai mult teritoriu posibil. Cele  două  perspective care se ciocnesc în acest sens asupra dezvoltării politicii spațiale sunt: competiție/conflict sau cooperare.

Spațiul cosmic, ca frontieră finală, declanșează întrebări esențiale despre natura ordinii internaționale. Principala este dacă aceasta va rămâne o zonă de competiție hegemonică, poate chiar conflict direct sau se poate transforma într-un domeniu al cooperării globale? Din perspectiva astropolitik dată de Dolman, aceste direcții nu sunt excluse reciproc. Dimpotrivă, ele coexistă și chiar sunt necesare pentru atingerea unui anumit nivel de performanță tehnologică.  Dolman sugerează că, deși logica Realpolitik rămâne prezentă în competiția spațială, efortul colosal implicat în cucerirea și colonizarea cosmică ar putea forța cooperarea internațională. Presiunea financiară poate deveni, astfel, o condiție sistemică pentru colaborare, nu din solidaritate ideologică, ci din constrângere structurală. Atât China, cât și SUA colaborează cu alte state din lume pentru misiunile spațiale. Nevoia de coordonare internațională și de schimb de idei și tehnologie, permite ca în prezent, cooperarea să fie cea mai înțeleaptă cale.

Acest tip de „cooperare” este mai probabil în rândul statelor liberal-democratice, care, potrivit lui Dolman, tind să evite conflictul armat direct și să investească în proiecte tehnologice complexe ca formă de proiecție a puterii: „Statele liberal-democratice [...] sunt cele mai susceptibile de a întreprinde și de a susține un program spațial dominant”. Astropolitik, în acest context, nu presupune exclusiv militarizare, tocmai prin stimularea dezvoltării economice și a interdependenței tehnologice..

Pe de altă parte, logica izolării spațiale deschide posibilitatea conflictelor politice. Spre exemplu: explorarea cosmică este o temă care ar putea împărții părerile pe glob. Deși există tratate internaționale, precum cel din 1967, care declară faptul că resursele culese din spațiu ar trebui împărțite între popoarele lumii, pot apărea conflicte de interese majore. După logica capitalistă din prezent, se poate pune întrebarea: dacă un stat depune atâtea eforturi și resurse pentru a ajunge acolo, de ce ar trebui să-și împartă premiul?

Astfel de conflicte pot apărea nu numai la nivelul statelor, ci și între elita din spațiu și cea de pe Pământ. Așa cum indivizii trimiși în Antarctica sunt educați, specializați și sprijiniți de instituții puternice, la fel și coloniștii spațiali vor aparține unei elite tehnologice. Dolman anticipează formarea unei identități separate în rândul acestora, acompaniată de o percepție de superioritate: „Acești indivizi sacrificați selectiv se vor considera superiori acelor membri ai societății pe care i-au lăsat în urmă”.

Pe termen lung, se conturează un scenariu de ruptură instituțională, în care coloniile îndepărtate dezvoltă forme autonome de guvernare și potențial chiar ambiții de intervenție politică asupra Pământului. „Societatea este condiționată să se aștepte la corecții externe”, notează Dolman, sugerând că legitimitatea ar putea migra spre actorii spațiali. Distanța, timpul de comunicare și experiențele radical diferite vor alimenta sentimentul că cetățenii „legați de Pământ [...] nu își mai pot reprezenta în mod adecvat interesele”. Astfel, cooperarea poate degenera într-o nouă formă de conflict sistemic – nu între state, ci direct între lumi.

Pe de altă parte, există dovezi că parteneriatele funcționale pot genera rezultate mutual avantajoase. Russo observă că pot exista beneficii pentru toți actorii spațiali, atât în termeni economici, cât și simbolici. Cooperarea în acest sens devine o nevoie de prestigiu și implicare. Acest lucru poate declanșa anumite sentimente naționaliste pentru statele care participă la acțiunile spațiale.

Expansiunea cosmică nu se supune neapărat logicii conflictului sau cooperării, ci unui echilibru instabil. Astropolitik nu exclude alianțele, dar le încadrează în raporturi de putere. Dacă spațiul va fi un câmp de solidaritate sau de hegemonie depinde de echilibrul dintre interesele geopolitice și constrângerile materiale. O lume unită poate fi eficientă – dar nu e sigur că va rămâne unită.

În scrierile sale, Dolman Everett încurajează participarea cât mai angrenată a SUA în proiectele spațiale, deoarece este de acord cu faptul că cine va controla mai repede și mai decisiv orbita Pământului, va controla orice mișcare politică de pe Terra, în special pentru faptul că nu este o mișcare pur naționalistă, cât una de securizare a propriei țări și ideologii în fața unei ridicări a altor puteri, cum vedem astăzi în cazul Chinei.

În fața unor autori precum Everett Dolman s-au făcut remarcați și cercetători care abordează o cu totul altă teorie față de cea a încercării de asigurare a avantajului spațial. Un astfel de autor este Fraser McDonald, declarat anti-politic în ceea ce privește problema spațiului, deoarece acesta pune accent pe perspectiva idealistă a domeniului și spune că înarmarea și competiția spațială sunt acțiuni fără sens, folosindu-se de argumentul că până în prezent nu avem o singură putere care să poată prelua cu totul puterea în orbita spațială. Astfel, potrivit acestuia, cooperarea dintre state este cea mai bună soluție dacă se dorește o dezvoltare a mijloacelor de practicare a dezvoltării în spațiu. Această perspectivă de asemenea condamnă activitățile militare în spațiu, predicând pentru un spațiu ca mijloc de atingere a scopurilor pașnice și de cooperare. În prezent, sateliții spațiali sunt folosiți ca materiale de coordonare a armelor și a dispozitivelor în masă. Trebuie menționat faptul că în 1967 s-a semnat Tratatul Spațial (din care în prezent fac parte 115 țări) care interzice punerea armelor de distrugere în masă în spațiu, indiferent de orbită. Cel mai important punct de cotitură pentru astropolitică de până acum a fost Tratatul ONU de la 1967 privind capacitățile și intențiile marilor puteri din spațiu. Acesta prevede că: spațiul cosmic este liber și toată lumea are dreptul la explorare, acesta neputând fi revendicat de niciun stat, armele de distrugere în masă sunt interzise în spațiu și exploatarea altor corpuri cerești este la comun. Dolman spune despre acest tratat faptul că a fost făcut ca o strategie politică de către SUA pentru a stopa expansiunea URSS: „Cooperarea internațională foarte apreciată care a produs Tratatul pentru spațiul cosmic din 1967 nu a fost într-adevăr o dovadă a unui nou universalism emergent; mai degrabă, a fost o reafirmare a realismului Războiului Rece și a rivalității naționale, o manevră diplomatică inteligentă care a câștigat timp pentru Statele Unite și a oprit expansiunea sovietică”.

Un alt lucru important de precizat în ceea ce privesc perspectivele pe care le putem avea cu privire la geopolitica spațiului sunt elementele de construcție teoretică care formează știința geopoliticii spațiale. Doboș amintește în lucrarea sa Astropolitics, Yes That Is Really A Thing, despre distincția dintre teoriile despre acțiunea geopolitică și cele despre cooperare amintind de James Clay Moltz și Johnson-Freese. Moltz propune concepte precum: Naționalismul spațial, determinism tehnologic în spațiu, interacțiunea socială și instituțiile globale. Fiecare dintre aceste concepte explică activitatea spațială a marilor actori și mijloacele prin care încearcă să ajungă la acorduri internaționale. Spre exemplu: determinismul tehnologic poate explica modul în care diferite tehnologii vor da naștere fie la o exploatare a spațiului – a unui asteroid sau a materialelor de pe Lună (Helium 3) – fie la scopuri politice – cine are cei mai avansați sateliți și cele mai bine coordonate dispozitive în spațiu sau chiar cine ajunge primul pe Lună sau Marte.

În aceiași notă, Johnson-Freese discută despre militarizarea zonelor spațiului în concordanță cu dezvoltarea tehnologică, precum am văzut și la Everett – cei care pot să dezvolte tehnologiile necesare pentru militarizarea spațiului trebuie să o facă înaintea adversarilor săi.

(va urma)

Iordache Anania-Andreea este absolventă a Masterului de Studii de Securitate al Universității din București.