Cea mai gravă eroare a „sondorilor de opinie”

Dacă, la recentele alegeri europarlamentare, în cazurile Diaconu şi PSD diferenţele de scor dintre exit-poll-uri şi rezultatele constatate ulterior nu ar fi fost atât de flagrante, nimeni nu s-ar fi întrebat ce rost au de fapt sondajele electorale şi casele lor „prestatoare”.

„Adevărul” de ieri ne-a reamintit o chestiune extrem de importantă, dar ştiută de când lumea democratică: de obicei, şefii caselor de sondaje au afilieri politice notorii. Au avut-o dintotdeauna. Este motivul pentru care n-am crezut niciodată nici în „operele” lor statistice, nici în vrăjelile lor argumentative. Nici în întrebările lor „deschise”, dar persuasive, nici în cele „închise”, adică, în mod evident, cu răspuns inclus, nici în eşantioanele lor „reprezentative”. 

După 1989, m-au abordat şi pe mine câţiva „sondori de opine”: le-am pus eu nişte întrebări şi, de fiecare dată, a ieşit tărăboi.

Fiindcă, invariabil, se face aceeaşi eroare fără marjă. Respectivele „institute” „forează” acolo unde un trebuie: la ieşirea din secţiile de votare.

Un studiu relativ recent arăta că românii sunt printre cei mai frenetici beţivi ai  Europei. N-are importanţă cu ce alcoolmetru au măsurat concluzia asta distinşii cercetători. Dar nu cred că britanicii, nemţii, africanii sau locuitorii antipozilor beau mai puţin sau din alte motive decât noi. Este adevărat însă că avem în gene ceva în plus: instituţia cârciumii. La români, cârciuma transcede simplul loc unde intri ca să te faci mangă. Fie că i se zice „La deprimaţi”, „Capul lui 41” sau „La Varice”, „bomba” mioritică are haloul unui spaţiu iniţiatic. Damful bodegii de cartier reinventează corso-urile de odinioară. Într-însul se ciopleşte un fel de Academie socratică, unde oamenii comunică abrupt şi se recunosc prin arătare cu degetul. Acolo, toată lumea vorbeşte cu toată cu toată lumea, informaţia circulă, bursa zvonurilor dă în fierbere, sentinţele cad ca nişte ghilotine. Dar, mai ales, românul intră în locantă ca să-şi verse nădufurile şi să-şi sprijine lacrima pe un colţ de masă. Semn al unei mari singurătăţi. Ca şi celelalte, ultimul turnir electoral s-a petrecut sub blazonul unei absenţe notabile. Care nu mi se mai pare a fi doar reflexul indiferenţei, ci al unui sictir suveran. Parcă s-au dus la vot doar cei care, pe la ora prânzului, au ieşit de la biserică şi, dacă tot le-a sărit secţia-n drum, au dat o tură cetăţenească. Marea majoritate a electoratului şi-a mustit prezenţa prin birturi, până la închiderea urnelor. „Sondorii” îl căutau afară, la ieşire, şi el era înăuntru!

Lucrurile se întâmplă doar acolo unde se face comerţ cu gânduri. Nu printre crinoline şi decoruri de hârtie creponată poţi afla adevărul. Dacă bărbaţii din capul trebii ar aţipi cu fruntea pe-o tejghea, ar afla mai multe despre starea naţiunii, nu s-ar mai încurca dând din mâini când îşi recită programele şi ar căpăta habar. În fumul de mititei se pot face prognozele cele mai fine şi strategiile de imagine, se pot calcula costurile unei campanii, se pot calibra discursurile. Între două strigări de halbe nu se minte ca la televizor, ci se şoptesc disperările care, de ani în şir, nu-şi găsesc leacul. Spre exemplu, din sursa citată, vă pot face fără greş portretul candidatului ideal la orice: un ins zâmbitor care iese la rampă şi zice: „Fraţilor, voi nu ştiţi cine sunt. Dar, în ultimii ani, am avut o singură obsesie. Deci, iată, nu vă priveşte cum, am făcut rost de câteva kile de bani. Ce să facem cu ei? Vouă ce vă  trebuie?”.
Nici n-ar mai fi nevoie de alegeri. Iar individul nu s-ar mai numi nici europarlamentar, nici preşedinte, nici senator.

Ar fi făcut pe loc voievod!