CCR a luat-o razna. Se pricepe şi se bagă în toate. De la Codul bunelor maniere la hotărâri judecătoreşti

Sub conducerea lui Valer Dorneanu, CCR îşi depăşeşte constant atribuţiile şi sarcinile care-i revin prin lege. Pur şi simplu se face de râs, amestecându-se unde nu-i fierbe oala. Deşi au fost multe semnale, unele venite de la jurişti reputaţi, precum Livia Stanciu, membru CCR, se pare că n-au influenţă asupra restului judecătorilor, care continuă să se aplece asupra unor chestiuni care nu fac obiectul activităţii CCR.

Dar iată obiectul de activitate al CCR, aşa cum rezultă din legea să de funcţionare, Legea 47/1992:

Art.1. - (1) Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.
(2) Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România.

Art.2. - (1) Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului.
(2) Sunt neconstituţionale prevederile actelor prevăzute la alin.(1), care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei.
(3) Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului

La art. 11 sunt detaliate aceste atribuţii, dar toate se pot rezuma în trei categorii:

• O lege (tratat, regulamentele Parlamentului), este neconstituţională şi CCR explică motivele
• O lege (tratat, regulament al Parlamentului)  este constituţională
• Obiectul sesizării nu ţine de competenţa CCR, sesizarea este inadmisibilă

Atât şi nimic mai mult. Cum spune Augustin Zegrean, fost şef al CCR, judecătorii CCR „au doar gumă, nu şi creion”.

Acesta fiind cadrul legislativ, ce constatăm?

CCR se pronunţă pe speţe care ţin de Codul manierelor elegante

Iată ce spune CCR în motivarea deciziei  privind faptul că atât Laura Codruţa Kovesi, cât şi orice şef de instituţie poate fi audiat în cadrul comisiilor declanşate în Parlament:

„Este firesc că persoana citată să se prezinte şi să răspundă solicitărilor comisiei; constatarea şi stabilirea abaterilor disciplinare este, însă, de resortul exclusiv al titularului acţiunii disciplinare, în cazul în care persoana citată nu îşi îndeplineşte aceste din urmă obligaţii, comisia de anchetă neputând avea o asemenea competenţă".

Domnule Dorneanu, nu mă interesează ce crede CCR că este firesc sau nu. Am de unde să aflu ce înseamnă un comportament de bune maniere. Noi, contribuabilii, vă plătim pentru cu tot altceva. Să spuneţi ce este constituţional şi ce nu. Atât.

CCR vrea să controleze hotărâri judecătoreşti

Într-o recentă motivare a unei decizii de admitere a neconstituţionalităţii unui act normativ, citim stupefiaţi:

„Astfel, controlul de constituţionalitate a hotărârilor judecătoreşti, pe calea plângerii de neconstituţionalitate, nu este încă normativizat. Prin urmare, Curtea reţine că exercitarea unui control de constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti implică o verificare a conformităţii acestora cu Constituţia, control care poate fi realizat numai de Curtea Constituţională, nu şi de instanţele judecătoreşti, iar decizia instanţei constituţionale astfel pronunţată poate constitui motiv de revizuire a hotărârii judecătoreşti anulate pe motive de neconstituţionalitate”.

CCR dă iarăşi cu bâta în baltă, chiar şi pentru nejuristi. CCR este chemată să verifice, conform legii de funcţionare, constituţionalitatea unor, legi, tratate, regulamente ale Parlamentului. Atât. De unde până unde visează CCR că ar putea verifica şi decizii judecătoreşti?

Deciziile judecătoreşti nu pot fi constituţionale sau neconstituţionale. Pot doar să încalce legi existente. Pentru corectarea acestor abateri există căile de atac, chiar extraordinare, există Inspecţia Judiciară, CSM-ul. Aceste instituţii se ocupă de hotărârile judecătoreşti. Nu CCR, care nu are nici o atribuţie în acest sens.

Iar dacă o hotărâre judecătorească se bazează pe o lege neconstituţională, CCR este sesizată asupra legii, nu asupra hotărârii. Ce se întâmplă ulterior cu acea hotărâre judecătorească nu mai e treaba CCR.

CCR adaugă la lege şi dă indicaţii Parlamentului

Au fost destule situaţii în care CCR în loc să se rezume la a constata şi explica de ce este neconstituţională o lege, se apucă şi dă indicaţii legiuitorului cum să rezolve problema. Ca şi cum juriştii din Parlament ar fi incompetenţi, nu ştiu să citească deciziile CCR.

Cazul adoptării OUG 13. Deşi DNA a făcut multe erori în cadrul anchetării procesului de elaborare a OUG 13, CCR n-a scăpat ocazia să se facă de râs prin următoarea evaluare cuprinsă în motivarea deciziei prin care pune la colţ DNA:

Pe de altă parte, sub aspectul controlului asupra legalităţii/constituţionalităţii ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului (atât sub aspectul procedurii de adoptare, cât şi al conţinutului normativ), singura autoritate abilitată să efectueze această verificare este Curtea Constituţională, nicio altă instituţie publică neavând competenţa materială în acest domeniu.”

Greşeala constă în faptul că onorata CCR nu înţelege că „legalitatea” are un subcapitol, „legalitatea penală”, adică respectarea CP şi a CPP. Ori aici CCR nu are nici o atribuţie, nici prin lege nici altfel. Şi nici formularea nu este fericită.  CCR nu verifică „legalitatea”, pentru asta avem instanţe, parchete, ICCJ, verifică doar constituţionalitatea legilor. Atât şi nimic mai mult.

Cazul pragului la abuzul în serviciu. În decizia CCR referitoare la această chestiune se spune, în ciuda faptului că s-a considerat necompetentă în această speţă:

„legiuitorul are obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu”.

De unde până unde are dreptul CCR sa dea indicaţii legiuitorului ce să facă? Poate legiuitorul nu vrea să stabilească un prag, sau îl stabileşte după alte criterii decât cele indicate de CCR. La o sesizare ulterioară  pe acest aspect, CCR va spune ce nu este constituţional în lege şi din ce motive. Nu-şi dă cu presupusul ce ar trebui să facă parlamentul.

Şi Livia Stanciu declară în opinia concurentă:

„Curtea nu poate impune obligaţii unor autorităţi publice câtă vreme ea însăşi, în cuprinsul aceleiaşi decizii, a constatat că nu este competentă să o facă. În orice caz, aceste considerente, care nu se reflectă şi deci nu susţin în niciun fel dispozitivul deciziei de inadmisibilitate, nu pot avea caracter obligatoriu”.

„În concluzie, soluţia legislativă criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, iar eventualele critici care tind la modificarea acesteia, invocând o omisiune legislativă, excedează competenţei Curţii Constituţionale. Instanţele constituţionale, indiferent de rolul pe care îl au său şi-l asumă la un moment dat, mai mult sau mai puţin activ, nu pot deveni legiuitori. Curţile Constituţionale nu fac politică legislativă, nu creează legi, ele doar asigură supremaţia Constituţiei în limitele competenţei date de legiuitorul constituent”.

Există o listă lungă de astfel de excese ale CCR, care nu respectă legea sa de funcţionare. Rămâne întrebarea fundamanetala: dacă judecătorii CCR greşesc, pe ei cine-i trage la răspundere? Nimeni! De aceea îşi şi permit să sară peste atribuţiile stabilite de lege şi să se bage în toate cele.

Mă aştept să ne spună CCR, mâine, poimâine, cu cine să votăm, ce nu avem voie să declarăm public, ce este defăimare şi ce nu este, şi tot aşa. N-ar mira pe nimeni!