Capcana termenelor SAFE: sacrifică Europa suveranitatea industrială pentru decizii luate pe repede înainte?

Pe măsură ce termenul-limită al mecanismului european SAFE se apropie, începe să apară o întrebare incomodă în tot mai multe cercuri politice, industriale și militare: nu cumva urgența începe să înlocuiască decizia strategică?

Creat inițial pentru a accelera modernizarea militară europeană după invazia Rusiei în Ucraina, SAFE trebuia să ofere statelor de pe flancul estic al NATO posibilitatea de a se înarma rapid și de a-și consolida capacitățile de apărare. În teorie, obiectivul era creșterea autonomiei strategice europene. În practică însă, tot mai multe semne indică faptul că termenele extrem de comprimate și presiunea financiară asociată programului riscă să producă efectul invers: consolidarea dependenței pe termen lung față de marii furnizori vest-europeni.

În România, presiunea devine deja vizibilă

Cu mai multe programe majore de înzestrare încă în negociere și cu perspectiva pierderii accesului la finanțarea SAFE dacă anumite contracte nu sunt semnate la timp, statul român intră într-o cursă contra cronometru. Iar atunci când timpul devine principalul factor de presiune într-o negociere de miliarde de euro, raportul de forțe începe inevitabil să se schimbe.

În condiții normale, un stat care negociază un program militar strategic ar insista agresiv pe transfer de tehnologie, producție locală reală, infrastructură industrială suverană, capabilități proprii de mentenanță și control asupra ciclului complet de viață al sistemului.

Astăzi însă, mulți observatori din domeniul apărării consideră că balanța începe să se încline în favoarea furnizorilor. Companiile înțeleg foarte bine că guvernele negociază sub presiunea termenelor SAFE. Dacă acordurile nu sunt finalizate la timp, finanțarea europeană poate deveni inaccesibilă. Iar acest lucru oferă inevitabil furnizorilor un avantaj major la masa negocierilor. Chiar Ministrul Apărării, Radu Miruță, a declarat că se negociază foarte stric contractele pentru SAFE și a fost chiar un comunicat dat de MApN în care s-a exprimat o poziție clară, anume că ministerul nu v-a semna nimic care este în detrimentul interesului național, fiind și un mesaj de poziție de forță față de companiile care urmează sa semneze prin SAFE cu România.

Se conturează astfel ceea ce unii analiști numesc deja o „inversare a leverage-ului”. În loc ca furnizorii să concureze agresiv pentru acces la contracte strategice, statele riscă să accepte condiții industriale mai slabe doar pentru a nu pierde finanțarea disponibilă.

Implicațiile pot deveni structurale

Programul MLI din România este probabil unul dintre cele mai clare exemple. Deși discursul public a vorbit inițial despre „peste 50% producție în România”, discuțiile reale din industrie indică un nivel de localizare mult mai limitat, în timp ce componente critice ale ecosistemului industrial, mentenanța profundă, integrarea tehnologică, infrastructura și anumite capabilități de modernizare, ar putea rămâne în afara țării.

Problema nu este localizarea în sine. Problema este dacă localizarea este suficient de profundă încât să creeze cu adevărat autonomie industrială și operațională pe termen lung.

În programele moderne de apărare, adevărata putere nu stă doar în liniile de asamblare. Ea stă în controlul asupra mentenanței, software-ului, modernizării, reparațiilor majore și continuității operaționale pentru următorii 30 sau 40 de ani.

Fără capabilități suverane, statele riscă să rămână dependente mult timp după semnarea contractelor. Această preocupare nu se limitează la vehicule blindate. Întrebări similare încep să apară și în jurul programelor de elicoptere, radare și apărare antiaeriană negociate cu mari furnizori europeni precum Airbus, Rheinmetall sau Thales, mai ales în contextul în care termenele SAFE influențează direct ritmul negocierilor.

Problema nu este dacă România trebuie să se modernizeze rapid. Evident că trebuie.

Războiul din Ucraina, repoziționarea NATO pe flancul estic, tensiunile din regiunea Mării Negre și procesul accelerat de reînarmare europeană nu lasă spațiu pentru întârzieri majore.

Întrebarea reală este alta: nu cumva termenul scurt stabilit prin SAFE erodează exact suveranitatea strategică pe care Europa susține că încearcă să o construiască?

Generalul (r) Dorin Toma, fost comandant al Diviziei Multinaționale Sud-Est a NATO, a avertizat recent asupra importanței capabilităților suverane de producție și mentenanță în arhitectura modernă de apărare. Iar observația sa reflectă o preocupare tot mai prezentă în comunitatea de apărare: „Pericolul nu este modernizarea în sine. Pericolul apare atunci când termenele de finanțare încep să dicteze decizii strategice care vor defini dependența operațională și suveranitatea de apărare pentru următorii 30-40 de ani.”

Aceasta ar putea deveni, în final, adevărata dezbatere legată de SAFE.

Pentru că odată ce dependența operațională este construită, prin infrastructuri externe de mentenanță, control software, dependență de piese de schimb sau cicluri de modernizare controlate din afara țării, ea devine extrem de dificil și costisitor de inversat ulterior.

Iar aici apare paradoxul.

În încercarea de a accelera reînarmarea Europei, continentul riscă să creeze noi forme de dependență industrială chiar în interiorul propriei arhitecturi de apărare.

Costul real al unui program de înzestrare nu începe la semnarea contractului.

El începe în deceniile care urmează.