Cannes 2018. Războiul Stelelor, proiecţie cu bodyguarzi

Am trăit s-o văd şi pe-asta! La Cannes, în avanpremieră absolută, „Solo: A Star Wars Story“ s-a proiectat bine păzit de 8 agenţi speciali care au făcut cu rândul, stând în picioare, în laterala ecranului, privind în întuneric cu ochi de vultur ca nu cumva să pirateze cineva scene din film! Mai ceva ca şefii de stat ori Familia Regală britanică, la nunta de sâmbătă, bodyguarzii au vegheat ca să nu fie ceva furat!

Spectaculos şi foarte antrenant, pe ritm mai degrabă de videoclip, cu o poveste de iubire şi de fapt un road-movie intergalactic, noua producţie amuză şi destinde, are şi mutanţi simpatici şi antipatici, şi personaje negative, şi săbii cu laser, o goană după un carburant nepreţuit, o senzaţională partidă de şah cu holograme şi un fel de pocher cu cărţi de joc care seamănă cu nişte sicriaşe… Un actor de culoare (normal), Donald Glover, iar eroul Singurelu’/Solo e interpretat de Alden Ehrenreich şi a debutat cu Francis Ford Coppola, în Tetro, şi el prezentat iniţial la Cannes, şi la care DOP a fost românul nostru Mihai Mălaimare Jr. Fata e Emilia Clarke, din Urzeala Tronurilor, şi e făcută să pară atemporală, inclusiv prin felul în care e îmbrăcată şi asortată la bijuterii sofisticate.

Apropo! Mister Sophistication este criminalul în serie din recenta producţie a veşnicului ciudat Lars von Trier, The house that Jack built, un inginer frustrat ca nu-i arhitect şi care va folosi un material de construcţie cu totul atipic şi de coşmar, pentru care regizorul a ţinut să precizeze în genericul final că îi aparţine concepţia! Jack e strecurat subtil şi în denumirea primei arme folosite, dintr-o panoplie întreagă: un cric/a jack (jocul de cuvinte apărea şi trailerul de la recentul Death Wish cu Bruce Willis) şi la melodia finală celebră Hit the road, Jack, în traducere liberă Hai, te cară, Jack! Slavă Domnului! Matt Dillon a avut curajul să-l joace, foarte convingător de altfel, iar vocea interioară Verge (sinonim cu Borderline, psihanaliştii care l-au avut client pe regizor o să-şi dea seama imediat de ce) capătă şi un chip până la urmă: senzaţionalul Bruno Ganz. Un contrapunct desăvârşit! Şi o aluzie fină la deranjamentul la... mansardă al creatorului şi al personajului căruia i-a dat viaţă ca să-şi mai terorizeze puţin spectatorii, cam ca în Spitalul cu fantome! Şi ce echilibrat (sau măcar în nişte limite Hitchcockiene) părea la început de carieră, în 1991, chiar dacă influenţat de Kafka, în Europa/Zentropa (după care şi-a botezat şi casa de producţie, cu Entertainment în coadă, numai că peliculele lui sunt departe de a fi o distracţie!) Oare genialul pianist canadian Glenn Gould ar fi acceptat să apară post mortem în acest scenariu ca intermezzo la orori? Excentric, histrionic şi teribilist ca von Trier, probabil că da! Coborârea în Infern ar trebui să dea de gândit păcătoşilor şi mai ales publicului, care în cele mai crâncene momente se solidariza cu dementul şi mai găsea puterea să râdă cinic!

După a venit ca o alinare o prezenţă în secţiunea Un certain regard, Lunga călătorie spre noapte (n-are legătură cu O’Neill şi Lungul drum al zilei către noapte), un asiatic, chinezul Bi Gan, cu o idilă de o poezie infinită şi parţial în 3D (ca la Andrei Rubliov, A/N şi color), când personajul principal adoarme la cinema (şi Ingmar Bergman permitea asta în sala lui privată, dar era interzis să vorbeşti sau să faci comentarii!) şi se trezeşte într-o lume paralelă după ce străbate un tunel, imaginea zilei, sub diverse forme, şi la van Trier spre Iad, şi la Ron Howard şi Războiul stelelor. Apare şi o partidă de tenis ca-n Drumul spre stele (legendarul din 1946 ), spre Rai, şi un pahar miraculos ca-n Călăuza lui Tarkovski!

Euforia Valeriei Golino începe cu melodia lui Joe Dassin, Si tu n’existais pas, pe care o desluşim abia la final, cu doi fraţi, unul gay, altul nu, unul bogat, altul bolnav, din nou un tunel, un abis, cu efecte speciale, vise bizare, Stan şi Bran, un puzzle ca-n Cetăţeanul Kane şi o tratare mai delicată şi mai tandră a subiectului, dacă nu putem la socoteală vreo două scene cam explicite!

Şi a mai fost un script racord, de data asta cu grevele care exasperează Cannes-ul în fiecare an, de la Air France la cea nesfârşită a căilor ferate. Dacă sindicatele ar merge la En guerre/În război, participarea lui Stephane Brize în competiţia oficială, cu Vincent Lindon în rol de lider, ar înţelege că şansele de reuşită sunt minime! Dar vorba lui Brecht, citat din start, Cine nu luptă, sigur n-are şanse să câştige! Varianta franceză a lui I, Daniel Blake al lui Ken Loach, care a luat Palme d’Or-ul, e mai puţin înduioşătoare, cu discuţii sterile, violenţe, crispări şi scandaluri declanşate de acelaşi Vincent Lindon, care a declarat că a primit rolul cu ochii închişi, ceea ce era cam hazardat ca afirmaţie că nu i-am uitat ticul nervos de la mulţumirile pentru premiul cu aceeaşi temă şi acelaşi realizator, La loi du marche, când nu-şi putea deloc controla muşchii feţei şi nici pleoapele! Din nou, ridicolul nu ucide! S-au mai auzit nişte huiduieli, după proiecţie probabil de la vreun festivalier cazat la Nisa care se decavează ca să vină cu taxiul, atât de costisitor, că trenuri nu-s!    

Şi ca să închei optimist, am să enumăr câteva dintre titlurile preferate, sau mai bine zis Lista lui Bergman, a lui Ingmar Bergman: Sunset Boulevard al lui Billy Wilder, Circul lui Chaplin, La Strada lui Fellini, Suflete în ceaţă al lui Marcel Carne, Rashomon al lui Akira Kurosawa (care i-a inspirat Izvorul fecioarei) şi Căruţa fantomă (pe care o vedea de câteva ori pe an) a lui Victor Sjostrom (protagonistul din Fragii sălbatici)! Ca să aveţi de unde alege, că iar plouă cu zile libere!