Când solidaritatea rămâne fără cifre
0În data de 21 mai 2026, cu ocazia votării în plenul Parlamentul European a raportului Advancing towards a care society: addressing the gender care gap (Către o societate a îngrijirii: reducerea decalajului de gen în munca de îngrijire), majoritatea construită în jurul PPE a eliminat din text referirea la o „Garanție europeană pentru copii” cu un buget dedicat de cel puțin 20 de miliarde de euro. Este o modificare care nu produce efecte bugetare imediate, dar care spune mult despre direcția în care o parte a Parlamentului European este dispusă să meargă atunci când solidaritatea socială trebuie tradusă în angajamente financiare concrete.
Raportul votat pe 21 mai nu era un raport bugetar. Nu stabilea alocări obligatorii, nu modifica bugetul Uniunii și nu tăia bani deja existenți. Era un raport de inițiativă proprie, cu valoare politică. Tocmai de aceea, însă, modificarea este relevantă: într-un asemenea text, fiecare formulare contează ca orientare politică, ca mandat simbolic și ca presiune asupra viitoarelor negocieri bugetare europene.
Miza nu era dacă se iau sau nu bani dintr-un cont european, ci dacă Parlamentul European menține în text o cerere clară: Garanția europeană pentru copii trebuie să beneficieze de un buget dedicat de minimum 20 de miliarde de euro. Amendamentul adoptat a slăbit această formulare. Nu a produs o tăiere bugetară, dar a eliminat cifra care transforma o intenție socială într-un angajament politic măsurabil.
Diferența este esențială. Sprijinul pentru copiii vulnerabili poate fi invocat ușor la nivel declarativ. Mult mai dificil este ca acest sprijin să fie însoțit de o sumă concretă, predictibilă și suficientă. Aici s-a văzut linia de demarcație: nu între cei care vor și cei care nu vor existența Garanției europene pentru copii, ci între cei care vor ca ea să rămână o formulă generală și cei care cer ca ea să fie susținută printr-un angajament financiar clar.
Semnalul este cu atât mai important cu cât, cu doar trei luni înainte, Parlamentul European adoptase un raport privind eradicarea sărăciei și ceruse explicit un buget dedicat de cel puțin 20 de miliarde de euro pentru Garanția europeană pentru copii. În februarie, Parlamentul trimitea un mesaj de ambiție socială: copiii vulnerabili nu pot fi ajutați doar prin declarații generoase, ci prin bani previzibili, dedicați și suficienți. În mai, într-un alt raport, același reper financiar a fost eliminat. Nu este o tăiere de buget, dar este o retragere de ambiție.
Această tensiune apare exact în momentul în care Comisia Europeană a prezentat prima „Strategie europeană împotriva sărăciei”. Documentul, adoptat pe 6 mai 2026, pleacă de la o realitate greu de cosmetizat: aproximativ 93 de milioane de oameni din Uniunea Europeană sunt expuși riscului de sărăcie sau excluziune socială. Un european din cinci. În cazul copiilor, situația este și mai gravă: 19,3 milioane, adică unul din patru copii, trăiesc sub amenințarea sărăciei sau a excluziunii. În plus, aproximativ un milion de oameni sunt afectați de lipsa adăpostului.
Strategia Comisiei are o arhitectură corectă pe hârtie. Ea vorbește despre ruperea cercului sărăciei încă din copilărie, despre consolidarea Garanției europene pentru copii, despre combaterea sărăciei în muncă, despre pensii adecvate, acces mai ușor la servicii sociale și prevenirea excluziunii locative. Propune și instrumente de guvernanță: coordonatori naționali, implicarea persoanelor care au trăit experiența sărăciei, o Coaliție împotriva sărăciei și noi indicatori până în 2028. Ținta oficială rămâne reducerea cu cel puțin 15 milioane a numărului persoanelor aflate în risc de sărăcie sau excluziune până în 2030, iar pe termen lung Comisia vorbește chiar despre eradicarea sărăciei până în 2050.
Problema este că între obiectiv și instrumente rămâne o distanță mare. Strategia nu vine cu un buget dedicat propriu. Se sprijină pe fonduri existente, pe recomandări, pe bune practici și pe coordonare între statele membre. Or, sărăcia nu este doar o problemă de coordonare, ci și una de resurse. Nu ajunge să spui că un copil vulnerabil trebuie să aibă acces la sănătate, educație, hrană, locuire și îngrijire timpurie. Întrebarea concretă este cine plătește, cât plătește și cât de sigură este finanțarea atunci când guvernele naționale intră în logica austerității.
Aici poziția Roxanei Mînzatu, vicepreședinta executivă a Comisiei responsabilă de drepturi sociale, competențe, locuri de muncă de calitate și pregătire, este importantă. Ea a asumat public o miză foarte ambițioasă: eradicarea sărăciei în Uniunea Europeană în 25 de ani. Dar tot ea a admis dimensiunea decalajului. UE și-a propus să scoată cel puțin 15 milioane de oameni din risc de sărăcie sau excluziune până în 2030, însă până acum a reușit să ajute doar aproximativ 3,7 milioane.
Mai îngrijorător este că această strategie a fost lansată într-un moment în care contextul economic poate împinge cifrele în sens invers. Roxana Mînzatu a avertizat că numărul de 93 de milioane de persoane aflate în risc poate crește rapid, în condițiile în care criza energetică și conflictul din Orientul Mijlociu pot pune presiune suplimentară pe facturi și pe costul vieții. Cu alte cuvinte, nu vorbim despre o strategie lansată într-o perioadă de calm social, ci despre o încercare de a construi o plasă de siguranță în timp ce podeaua economică se mișcă.
Datele Eurostat confirmă vulnerabilitatea structurală. În 2025, 92,7 milioane de persoane din UE, adică 20,9% din populație, erau în risc de sărăcie sau excluziune socială. Față de 2024, scăderea a fost de doar 600.000 de persoane. România este printre statele cu cele mai ridicate valori: 27,4%, după Bulgaria și Grecia. Asta înseamnă că pentru România subiectul nu este unul abstract, de retorică europeană, ci unul direct: peste un sfert din populație se află în zona de risc definită de indicatorii europeni.
În acest context, disputa despre cele 20 de miliarde nu este un detaliu tehnic. Este diferența dintre un discurs social care rămâne în zona principiilor și un angajament politic care poate fi urmărit, măsurat și negociat în viitorul cadru financiar multianual. Garanția europeană pentru copii nu este o invenție decorativă. Ea privește accesul copiilor vulnerabili la servicii de bază: îngrijire, educație, sănătate, hrană, locuire. Exact acele servicii care pot rupe transmiterea sărăciei de la o generație la alta.
De aceea votul din 21 mai contează. Nu pentru că ar fi produs o tăiere bugetară, ci pentru că arată cât de repede se poate trece de la consensul verbal împotriva sărăciei la ezitarea de a fixa costul acestui consens. În februarie, Parlamentul European cerea minimum 20 de miliarde pentru copiii vulnerabili. În mai, această cifră dispare dintr-un raport relevant pentru economia îngrijirii. Între cele două momente se vede fragilitatea politicilor sociale europene: ele sunt unanim lăudate câtă vreme rămân principii și devin controversate când trebuie transformate în bani.
Strategia anti-sărăcie a Comisiei este necesară. Dar necesitatea ei nu garantează eficiența. Fără bugete clare, fără obligații mai ferme pentru statele membre și fără protecție reală împotriva șocurilor economice, ea riscă să rămână un cadru bine scris pentru o realitate care se agravează mai repede decât reacționează instituțiile. Iar votul din 21 mai este un avertisment: în Europa socială, bătălia nu se dă doar pe valori, ci mai ales pe cifrele care dovedesc