Bomba de cauciuc
0Cu vreo zece zile în urmă, susţineam aici că ne vom plictisi crunt de-a lungul acestui turnir prezidenţial. Recunosc că m-am înşelat. Într-un banc vechi, chinezii cică au inventat bomba de cauciuc. Scandalul „acoperitului” a fost un astfel de proiectil lansat fulgerător de Traian Băsescu.
O bombă care tot sare: au venit imediat, în valuri, exploziile în retrocedările ilegale, în Microsoft-EADS, în tărăşenia Hrebengiuc-Şova-Iliescu-Ghiţă. Şi bomba de cauciuc sare încă! În cel mai pur stil mioritic, din balonul cu lâncezelă s-a coborât direct în ringul de wrestling şi se trage vârtos la gioale. Un caft electoral în care nici vorbă să se încrucişeze florete retorice, şă se emită viziuni asupra situării noastre în crizele externe, să se lanseze proiecte economice sau promisiuni sociale.
O cotonogeală care pare să aibă, încă înaintea primului tur de scrutin, doar doi protagonişti: Traian Băsescu şi un personaj colectiv, alcătuit din nişte vagi prezidenţiabili. Mă rog, 13 din cei 14. Este de-a dreptul uluitoare cantitarea de energie pe care Traian Băsescu e în stare să o consume, doar ca să-şi ţină promisiunea de-a rămâne „jucător” până în ultima clipă de mandat! De altfel, eu cred că, din 1989 încoace, după Ion Iliescu şi Adrian Năstase, domnia sa este singurul exemplar de politician pur-sânge născut şi crescut în arenele dâmboviţene. Ceilalţi sunt doar talentaţi.
Oricum, acesta a fost prilejul de-a mă întreba cum mi-aş dori eu, ca simplu alegător, să decurgă o campanie electorală. Şi mi-am adus aminte de două întâmplări.
Prima. Acum câţiva ani, mă aflam la înghesuială maximă în troleul 96. Şi m-aş fi gândit pe mai departe la ale mele, dacă nu m-ar fi surprins o conversaţie molcomă dintre doi tipi din spate. „Acum o să ajung acasă şi o să fac baie generală. Mâine mă bărbieresc. Eu aşa fac: baie generală o dată pe săptămână şi mă rad de două ori. O să-mi încălzesc apă şi o să mă spăl”. „Da’ ce, bă, nu ţi-a dat Băsescu apă caldă?”. „Ce-ai, mă, cu domnu’ preşedinte? Păi, el n-are altă treabă decât să-mi dea mie apă caldă? Nu te băga, eşti prost!”. „Cum să nu mă bag, bă, tu nu vezi cum merg lucrurile în ţara asta? Vine votu’, te duci, da’ n-ai apă caldă nici înainte, nici după”. Ciondăneala molcomă dintre cei doi mă înduioşa până la picoteală. Unul era mai naiv, cel de-al doilea- avea opinii, primul accepta autoritatea acestuia, dar nu lăsa lucrurile nelămurite. La prima staţie, bag de seamă că vor să coboare, le fac loc şi constat cu stupoare că, de fapt, un singur ins, între două vârste, cu plete blonde-înspicate, se strecoară afară. Iar acolo discuţia continuă pe două voci: „Să nu uiţi să cumperi pâine!”. „Nu uit, bă, nu uit!”. L-am reîntâlnit peste câteva zile, în acelaşi troleu matinal. „Asta e, trebuie să mergem la muncă!”. „Mergem, bă, mergem. Păi din ce să trăim?”. Eu cred că insul acela reprezintă animalul politic perfect: poartă în el însuşi numai acele răspunsuri la care are întrebări. În plus, este reflexiv, se consultă continuu cu sine şi nu-şi trage pumni.
A doua, prilejuită de grobianismul ce răzbate din recentele şi, de fapt, din toate stenogramele care au fost aruncate pe piaţă de-a lungul vremii. Într-o discuţie pe care am avut onoarea s-o port cu distinsul Neagu Djuvara, domnia-sa mi-a pus un diagnostic la angoasele mele civice de-atunci: “Politicienii buni sug politica din sânul mamei şi din cei şapte ani de acasă. Cei mai buni sunt ce care au din familie un tată, un unchi, care au făcut politică. Politica se învaţă de acasă. Aveam o burghezie care a fost alungată din ţară sau omorâtă. Vom fi nevoiţi să aşteptăm cel puţin două generaţii pentru ca reprezentanţii noii nomenclaturi să devină de bună calitate, să înveţe politică. Întotdeauna, după schimbări, prima generaţie de politicieni e reprezentată de nişte proşti. Nu găseşti în istoria universală oameni mari politici care să vină din talpa ţării. Cei mai buni oameni politici apar dintre aristocraţii democraţi”.
Aşa încât nu m-am hotărât dacă o să mă duc sau nu la vot.