Băiete, o conspiraţie mică!

În ultima vreme, cei mai mulţi dintre puţinii mei amici par a fi atinşi de o formă bizară de streche geopolitică.

Nu mai putem sta împreună la o bere tihnită, să schimbăm păreri despre o carte sau un film, să spunem bancuri sau să ne sfătuim la necazuri, fiindcă, mai devreme sau mai târziu, alunecăm către acelaşi obsedant subiect: situaţia din Crimeea şi din lume. Unsprezece din zece discuţii ajung aici. Şi, recunosc!, problemele care-i frământă mă depăşesc complet. De ce oare ruşii au invadat peninsula cu pricina fix după ce i-au oferit găzduire lui Snowden şi imediat după ce s-a terminat Olimpiada de iarnă de la Soci? Colaborează „spionul-sifon” sau nu cu FSB? Sau americanii înşişi l-au infiltrat în gâtul serviciului rusesc de informaţii? Şi summitul G 8, anulat de curând, fusese programat să se ţină în iunie tot la Soci. În plus, Rusia a fost deja exclusă din această gaşcă, G8 a devenit G7. Cifra fatidică! Chiar sunt atât de tâmpit să nu văd aceste coincidenţe?! E clar că ne aflăm în pragul Apocalipsei, către care ne împinge o fetidă conspiraţie, gestionată de o mână de anticrişti.  

Pentru mine, certe sunt câteva alte lucruri. Fie că provine etimologic din conspiratio, -onis –“uneltire, acţiune secretă şi ilegală îndreptată împotriva (conducătorilor) statului sau a ordinii publice”, fie din conspiro, cu sensul “a respira împreună”, pentru cei ahtiaţi după mistere şi pentru spiritele simple conspiraţia este un mod concentrat de-a nu răspunde la întrebări care nu se pun, un fel de-a deretica prin creier şi cel mai eficient mijloc prin care poţi scăpa de marile griji. 

Consumul de conspiraţii rezolvă stările dilematice, astupă curiozitatea, anulează călătoria spre sensurile profunde şi generează certitudini, deci confort. Fiindcă teoria complotului simplifică lumea, împărţind-o în conspiratori şi victime. Negru şi alb, exploatatori şi exploataţi. Conspiratorii, de obicei indivizii care au valuta (sau chiar o produc!), deţin controlul total asupra mişcării acesteia, puterea absolută şi sunt singurii care decid. Restul înseamnă noi, cei care aşteaptăm ziua de leafă, carnea de tun, manipulaţii, supuşii, cobaii. 

Conspiratorii stau la pupitrul destinelor, noi le trăim. Ei asta se pricep să facă, noi asta ne dorim. Acceptarea acestei complicităţi înseamnă firescul. O reverenţă la genunchiul fatalităţii. Dacă îţi pierzi slujba, dacă benzina costă mai mult, dacă te lasă nevasta, dacă eşti trimis la război, dacă e revoluţie, dacă pechinezul tău o ia razna, asta e! Deja banal e să spui că de vină sunt “oamenii în negru”, conjuraţii care ştiu de ce, dar nu spun. Lor nici nu li te poţi împotrivi, nici nu ai cum să le ceri socoteală.

Mai interesanţi mi se par însă aceia care mijlocesc această relaţie, creatorii de produse conspiraţioniste, şi operele lor. Poate aţi observat că, aproape într-o cadenţă recognonscibilă, în momente de tensiune socială, politică, militară, etică sau religiosă, apare pe piaţă câte-o ipoteză, care taie nodul gordian. Şi, imediat, tensiunea dintr-o stare anume dispare ca prin farmec. Îndeobşte se spune ori că informaţia sau documentul cu pricina a fost descoperit/ă din întâmplare, ori că “s-a scurs”, ori că vreun complotist a defectat şi s-a pocăit. Dar în unanimitate se opinează că s-a dezvăluit opiniei publice doar o parte infimă din teribilul adevăr. Eu cred că, dintotdeauna, conspiraţiile livrate au propriile tenebre şi atât. Căci dacă ne-am închipui că ele sunt legate ombilical prin părţile lor nevăzute, am înnebuni pe loc, de-a binelea.

De fapt, unica şi marea conspiraţie constă în preocuparea noastră de-a medita la multele conspiraţii mici.