Activismul „la distanţă”

Fix în urmă cu 11 săptămâni şi două zile, am făcut o pasiune subită pentru hipsteri. Asemenea cum, la vremea lor, fiindcă nu ştiam ce sunt aceia, pet-uri sau oameni, am citit înfrigurat despre hippies, youppies sau despre metrosexuali, m-am pus cu burta pe carte şi am încercat să aflu cum stăm cu hipsterismul mondial.

Aproape am învăţat pe de rost cele 9.000 de cuvinte din „The White Negro: Superficial Reflections on the Hipster”, eseul lui Norman Mailer, l-am scărmănat sub reflectoarele interesante ale studiului scris de Christian Lorentzen, am cotrobăit peste tot după biografia, viaţa şi opera jazzman-ului Mezz Mezzrow, am reflectat îndelung. Mă cam dumirisem eu, dar ceva-ceva nu se prea lega: nu reuşeam să emit o definiţie scurtă, limpede şi cuprinzătoare a hipsterului.

A făcut-o genial într-o seară, la o bere, un bun prieten, jumătate rocker-jumătate hipster-jumătate ins normal la cap (aţi citit bine, e un tip mare, alcătuit din mai multe jumătăţi!) şi, în plus, expert în bizareriile planetei: „Dom’le, mi-a zis, hipsterul este individul care e în stare să se îndrăgostească sincer şi erotic de propria bicicletă!”.

Yesss! Asta era! Mai trebuia să aflu cu exactitate care e legătura dintre hipsteri şi fracturarea hidraulică în exploatarea gazelor de şist şi mă puteam întoarce liniştit la gândurile mele despre metanoia şi poezia metalingvistică.

Bănuiam că norocul nu mă va lăsa: într-o reuniune de familie convocată de urgenţă, o verişoară de la Buzău-hipsteriţă pur sânge, cu coamă şi nări fremătânde, nu corcitură!- anti-Roşia Montană, anti-sistem dar şi anti-eutanasierea-câinilor-de-pe-străzile-murdare-care-ar-trebui-să-fie-curate, mi-a sărit la jugulară când am adus în discuţie „cazul Ionuţ” (vă mai aduceţi aminte?). Două ceasuri încheiate, mi-a vorbit despre perspectiva diadică versus cea triadică asupra Creaţiei divine, mi-a urlat că (bună creştină fiind!) a optat pentru a doua, care nu o exclude pe prima, deci că un câine este dat de la Dumnezeu cu trup şi suflet şi că eu („Animal nenorocit ce eşti!”) nu am în plus decât Duh!

„Iar ca să vezi că nu sunt ipocrită, află, fraiere, că eu însămi am adoptat trei maidanezi!”. Ştiam că şade înghesuită într-o garsonieră, aşa că am întrebat-o unde-i ţine. „La adăpost!”. „Cum la adăpost?”. „La adăpostul de câini. Plătesc, ca să aibă tot ce le trebuie, dar sunt ai mei, bă! I-am adopat la distanţă. Cu contract! Când am chef, mă duc să mă joc cu ei, să-i drăgălesc...”. „Şi ai fost?”. „N-am timp!”.

Ahaaaa! Adică, pac!, pac!, bagi cardul, bagi pinul şi gata amorul! Deci, eu am o verişoară, care are trei câini. Pe care nu-i vede, nu-i hrăneşte, nu-i adapă, nu-i despăduchează, nu-i scoate la 5 dimineaţa să facă pipi. Dar pe care îi iubeşte năprasnic şi sfâşietor! De la distanţă. Şi m-am luminat!

Cred că v-aţi dat seama şi dumneavoastră ce treabă au hipsterii cu daravela de la Roşia Montană! Dacă ştiţi bancul cu ardelenii, girafa şi calul, aţi înţeles perfect: nici una!

Hipsterii din Piaţa Universităţii nu mi se par a fi decât nişte copii râzgâiaţi şi trişti, cărora, duminica trecută, li s-a oferit singura lor şansă de a demonstra că respiră: să se înroleze, toţi!, în Mişcarea de Rezistenţă Pungeşti, să pună mâna pe flinte şi să se ducă-n...munţi. Ăia, ai noştri, care aur poartă.