INTERVIU Alfred Bruckstein, profesor: „După Auschwitz, părinţii mei aveau o regulă sfântă în casă: nu aruncau niciodată pâinea“

INTERVIU Alfred Bruckstein, profesor: „După Auschwitz, părinţii mei aveau o regulă sfântă în casă: nu aruncau niciodată pâinea“

Alfred Bruckstein (63 de ani) vorbeşte despre copilăria sa fericită petrecută până la 18 ani în România, urmată de strădania şi succesul de a fi printre minţile sclipitoare la universităţile de prestigiu din lume, precum şi despre cicatricele rămase în familia sa, după ce ambii săi părinţi au fost deportaţi în lagărul de exterminare nazist.

Ştiri pe aceeaşi temă

Alfred Bruckstein, care, în cercul apropiat, e alintat „Freddy“, e profesor de origine română la Universitatea de Tehnologie Technion din Israel. A prins pasiunea pentru fizică şi matematică în România, la liceul din Sighetu Marmaţiei, apoi şi-a aprofundat cunoştinţele, în inginerie, la universitatea din Haifa, un fel de Politehnica din Bucureşti. Le-a completat cu un doctorat la Stanford, în Statele Unite ale Americii. Ani buni a lucrat în cele mai mari laboratoare de cercetare şi dezvoltare ştiinţifică la New Jersey, în compania Bell Labs. Ştiţi câte premii Nobel s-au dat pentru cercetări realizate la Bell Labs? Opt. Alfred Bruckstein a devenit profesor, a făcut cercetări în tehnologie şi inginerie, a dobândit cunoştinţe care sunt greu de tradus în română, pe care le-a oferit, mai departe, studenţilor săi din toată lumea. Ca profesor, s-a aşezat la catedrele din mai multe ţări: Israel, SUA, Singapore, China, Germania. A urmat, cumva, să ajungă şi în România. Din dorinţa de a da ceva valoros înapoi ţării unde a copilărit, a sprijinit-o pe Elena Ovreiu, lector universitar la Politehnica Bucureşti, să înfiinţeze, în România, o şcoală de vară pentru studenţii români şi din Europa de Sud-Est la inginerie medicală. Elena s-a ocupat de organizare, „Freddy“ a vorbit cu prieteni de-ai lui, oameni de ştiinţă renumiţi, să vină în România şi să le împărtăşească tinerilor know-how-ul lor. Alfred Bruckstein a fost prezent la cea de-a treia ediţie a Şcolii de Vară de Imagistică pentru Aplicaţii Medicale (SSIMA), susţinută de Phillips, care a avut loc luna trecută la Braşov, şi a vorbit, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, despre istoria familiei sale în România, despre păcatul cel mai mare al României – exportăm mulţi tineri extrem de talentaţi care nu se mai întorc în ţară –, despre  performanţe tehnologice în imagistică şi, un succes personal, cum poţi inventa modele matematice complicate doar privind mersul furnicilor.


 „Weekend Adevărul“: Domnule Bruckstein, v-aţi născut în Sighetu Marmaţiei, acolo unde a copilărit şi Elie Wiesel. L-aţi cunoscut?
Alfred Bruckstein: L-am cunoscut bine, era prieten cu tatăl meu. După cum ştiţi, a fost deportat la Auschwitz – la fel şi tatăl meu, în 1944. Mi-amintesc că, prin 1964 – eu aveam 10 ani – Elie Wiesel a venit în Sighetu Marmaţiei şi l-a vizitat pe tatăl meu (n.r. – Ludovic Bruckstein), care era un scriitor foarte apreciat în ţară. Atunci l-am cunoscut şi eu, iar apoi l-am mai întâlnit de multe ori în SUA şi în Israel.

Răscoala de la Auschwitz, în teatrele româneşti

Alfred Bruckstein, sărbători de familie . Împlinea 5 ani FOTO Arhivă personală Alfred Bruckstein

Ce a însemnat, pentru tatăl dumneavoastră, experienţa lagărului de la Auschwitz?
Toată familia lui – părinţii, un frate şi două surori –fusese deportată în lagărul nazist din Polonia, în mai 1944. Doar el şi un frate, care a emigrat în Israel după război, au supravieţuit. Tata s-a întors la Sighet. Abia când a ajuns în ţară şi-a dat seama cu adevărat ce s-a întâmplat. Din evreimea oraşului, de peste 13.000 de oameni, rămăseseră mai puţin de 2.500. Tata îşi tot aştepta familia, până când şi-a dat seama că n-o să mai vină. A fost foarte deprimat realizând că, din partea evreilor, practic nu a existat nicio rezistenţă când au fost luaţi şi duşi acolo. Nici nu-şi imaginau ce urma să li se întâmple. I-a povestit însă cineva că, la un moment dat, a fost o răscoală la Auschwitz, a unor Sonderkommando, care erau nişte echipe formate din prizonieri evrei, aleşi de trupele SS (n.r. – Schutzstaffel, organizaţia paramilitară fascistă care reprezenta baza partidului nazist), şi care lucrau în crematorii. Aceşti câţiva prizonieri au reuşit să se lupte, să ucidă câţiva comandanţi nazişti şi să distrugă un crematoriu, dar, oricum, au sfârşit şi ei prin a fi omorâţi. Totuşi a existat o răscoală. Acest eveniment l-a inspirat pe tatăl meu să scrie o piesă de teatru, care se numeşte „Schimbul de noapte“. Piesa s-a jucat cu mult succes la Teatrul Evreiesc de Stat şi a fost în turnee prin ţară din ’48 şi până în ’58.

În ce fel l-a schimbat anul acela petrecut în lagăr? V-a povestit vreodată?
Prima lui piesă a scris-o dintr-un şoc teribil. A înţeles că soarta poate fi uneori îngrozitoare, dar asta nu l-a înrăit. Şi mama a avut aceeaşi soartă. Avea 16 ani când a fost deportată. Când s-a întors de la Auschwitz, s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi mulţi ani a stat prin sanatorii ca să se recupereze. Rămân urme, desigur, în aceste familii care au trecut prin experienţa asta. De exemplu, în casa noastră, nu se arunca niciodată pâinea. Pâinea era sfântă. Gândiţi-vă: ei au trăit, până la sfârşitul războiului, zilnic, pe două felii de pâine, şi au înţeles ce însemna foamea cruntă. Nu poţi să ştergi asta niciodată.

„Mi se părea că totul e minunat“

Aţi locuit în România până la 18 ani, când aţi emigrat în Israel. Ce amintiri vă leagă de Sighetu Marmaţiei?
Îmi amintesc de o copilărie fericită. N-am simţit un sistem opresiv. Locuiam într-o casă frumoasă, a bunicii mele. Aveam prieteni, o şcoală bună, cu profesori foarte drăguţi. În zona aceea, aerul e bun, de Maramureş, aveam Iza aproape, eram tineri, mi se părea că totul e minunat.

1947. Familia Bruckstein - Ludovic şi Saroltam - la SIghet, după căsătorie

V-aţi născut în ’54 şi aţi copilărit în perioada când în închisoarea din Sighetu Marmaţiei, aproape de centrul oraşului, erau închişi scriitori, importanţi oameni politici anti-sistem, aşa-zişii „duşmani ai poporului“. Aveaţi idee de ce se întâmpla dincolo de gratii?
Ştiam închisoarea, pentru că treceam de foarte multe ori pe lângă ea. Era un loc care arăta sinistru pe dinafară. Dar ceea ce ştiam noi era că e o închisoare pentru răufăcători, nimic specific despre cine erau oamenii închişi şi persecuţiile care aveau loc acolo. N-aveam habar de ce se întâmpla. Tata cunoştea mai bine sistemul, simţea presiunile, dar nici el nu cred că ştia ce se întâmpla în închisori. Lucrurile astea nu se cunoşteau. După ce el a terminat Facultatea de Litere din Bucureşti, a locuit o vreme acolo şi a simţit cum totul devenea foarte politizat. S-a întors la Sighetu Marmaţiei şi a fost numit director la o Şcoală de Arte, unde preda arta dramatică. Dincolo de presiunile care pot apărea când ocupi o astfel de funcţie, eu ţin minte că la şcoală erau profesori buni, care predau vioara, pianul şi arte plastice. Nu vedeam ani gri. În plus, am mai multe amintiri din perioada ceauşistă; când Ceauşescu a venit la putere, a fost o explozie de liberalizare. Prin discursul lui din ’68 (n.r. – discursul de condamnare a invaziei Cehoslovaciei de către sovietici), ne-a făcut să ne simţim mândri că nu suntem ca ceilalţi.

Două generaţii la acelaşi birou: Alfred Bruckstein, în copilărie, şi tatăl lui, Ludivic Bruckstein

„Stanford te face mai modest“

În anii aceia s-au deschis graniţele, românii puteau călători în Vest. Mulţi oameni din comunitatea evreiască au emigrat atunci în Israel. Care au fost însă motivele familiei dumneavoastră să părăsiţi România?
Cum am spus, tatăl meu mai are un frate care a supravieţuit Holocaustului şi care, după război, a locuit în Israel. Ei mai corespondau prin scrisori. După ce s-au deschis graniţele, tata a obţinut paşaportul şi l-a vizitat în Israel. Apoi am mers şi eu, în alt an, cu tata. Ne-am dus pe rând, numai aşa se putea pleca, ca să nu cumva să rămânem acolo. Revederile au fost foarte emoţionante. Familia voia să fie împreună, aşa că, până la urmă, părinţii mei au hotărât să ne mutăm în Israel. Abia după doi ani, cu intervenţii, am reuşit să plecăm.

V-a părut rău?
Nu e uşor să pleci, mai ales când ai o gaşcă de prieteni buni. Eu mă pregăteam să merg la Politehnică. Voiam să fiu inginer-fizician. Eram un elev bun, îmi plăceau foarte mult la liceu fizica şi matematica. Fusesem instruit la matematică de un profesor legendar în Sighetu Marmaţiei, de la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă“, cu care făceam ore speciale pentru olimpiade. Dar am ajuns în Israel şi mi-am continuat acolo drumul, la Technionul din Haifa, care este Politehnica din Israel. Am urmat facultatea şi programul de masterat, apoi am continuat studiile doctorale la Stanford (n.r. – în California, SUA).

Locul unde se deschid multe porţi spre o carieră de succes.
E un fel de Mecca al domeniului meu. Stanford e o universitate extrem de bogată şi de elitistă. E o universitate pe care Silicon Valley – care e produs de Stanford – o răsplăteşte cu multe donaţii. Atrage foarte mulţi tineri sclipitori, care vin să studieze şi să facă cercetări. Când am ajuns acolo, am avut un fel de şoc de umilinţă. Locul acela te face mai modest. Poate tu eşti cel mai bun din şcoala ta, în domeniul tău, în ţara ta. Dar vii acolo şi vezi că mai sunt alţi 100 ca tine. Şi eşti şi tu unul dintre mulţi alţii care sunt toţi foarte deştepţi. Asta îţi dă o perspectivă şi o ambiţie.

„Zoia Ceauşescu mi-a povestit de colecţia ei de Biblii vechi“

Alfred Bruckstein povesteşte că, atunci când a emigrat, familia a luat toată biblioteca de cărţi pe care o avea la Sighet. Aici, într-o librărie bucureşteană FOTO Elena Ovreiu

Înainte de Revoluţie, v-aţi mai întors în România?
M-am întors într-o perioadă foarte tristă. Era prin ’83. Eram la curent cu ce se întâmpla în România şi eram destul de şocat de măsurile autoritare ale lui Ceauşescu. De aceea am preferat să nu vin. În ultimul meu an de doctorat la Stanford, profesorul meu a fost invitat la o conferinţă în România, despre teoria operatorilor. El era foarte interesat şi curios să vadă România şi m-a invitat şi pe mine. Am acceptat doar cu condiţia să facem şi o călătorie prin Transilvania mea dragă, spre Maramureş. Am închiriat o maşină când am ajuns. Am primit o Dacie neagră, cu numere speciale.

 

Şi-a luat doctoratul la Stanford

Numele: Alfred Marcel Bruckstein
Data şi locul naşterii: 24 ianuarie 1954, Sighetu Marmaţiei
Starea civilă: căsătorit, are un fiu
Studiile şi cariera:
- A urmat cursurile Colegiului Naţional „Dragoş Vodă“ din Sighetu Marmaţiei.
- În 1972, când avea 18 ani, a emigrat, împreună cu familia, în Israel.
- A continuat studiile acolo, urmând, în perioada 1973-1977, Facultatea de Inginerie Electrică, la Institutul de Tehnologie Technion, din Haifa (Israel), pe care o absolvă  „magna cum laude“. Între anii 1979 şi 1980, a urmat un stagiu de masterat la aceeaşi facultate.
- A continuat studiile doctorale la Universitatea Stanford din California, SUA, începând din 1980 şi până în 1984.
- După ce a obţinut titlul de doctor, a colaborat cu mai multe universităţi şi laboratoare de cercetare din toată lumea. O vreme, după studiile doctorale, a predat în calitate de asistent profesor invitat la Stanford. A fost profesor invitat la Bell Labs, ale companiei A.T.&T, la Institutul de Tehnologie din Karlsruhe (Germania), la Universitatea Tsinghua din Beijing (China), precum şi la Universitatea de Tehnologie Nanyang din Singapore.
- La Institutul Tehnologic Technion din Israel, predă din 1984. În prezent, este şeful catedrei de ştiinţă „Offendorff“, a Facultăţii de Calculatoare din Technion.
- Este co-fondator la Şcolii de Vară de Imagistică pentru Aplicaţii Medicale (SSIMA).
Locuieşte în: Haifa, Israel

 

Ca să fiţi „etichetaţi“, în vreun fel, ca străini?
Era o perioadă când nu prea mai puteai cumpăra benzină, dacă erai un cetăţean de rând. Dar noi am primit acea maşină specială tocmai pentru ca, oriunde, pe drumul nostru, să putem cumpăra benzină. În călătoria aceea mi s-a părut totul foarte deprimant. Ţara pe care eu o ştiam, cu oameni zâmbitori, care au o bucurie aparte de viaţă, atunci părea un mit. Oamenii erau trişti şi stinşi. România era atunci cum îmi închipui că e acum Coreea de Nord.

Ce l-a cutremurat, pe Ceauşescu, în ’77

Şi la conferinţă aţi simţit aceeaşi atmosferă?
Acolo a fost un pic diferit, o întâlnire ceva mai vie. Conferinţa s-a ţinut la Timişoara şi era organizată de INCREST (n.r. – Institutul pentru Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică), institutul înfiinţat după ce Institutul de Matematică al Academiei Române fusese desfiinţat.

Zoia Ceauşescu era şefa secţiei de matematică atunci. V-aţi intersectat?
Da, da, şi am avut suprinderea să văd că era o persoană foarte de treabă, plăcută, diferită de cum mă aşteptam să fie. A fost foarte fericită să vadă că eu vorbesc româneşte. Mi-a povestit, de exemplu, că avea o colecţie de Biblii vechi, ceea ce era un lucru de neînchipuit în România comunistă. Sau că, în timpul cutremurului din ’77, ea era într-un  parc cu un amant, şi tatăl ei nu reuşea să dea de ea. Din cauza asta, tovarăşul preşedinte a fost foarte nervos (râde).

A doua Românie din Israel

Cum v-aţi apropiat din nou de România?
Legătura nu s-a pierdut niciodată. N-am uitat limba, de exemplu, pentru că, odată ce ne-am mutat în Israel, tata a continuat să scrie în limba română pentru ziare şi reviste din Israel. E o comunitate de peste 400.000 de oameni care vorbesc româneşte acolo, care au ziarul lor, deci oameni care împărtăşesc aceeaşi cultură. Eu am continuat să citesc în româneşte. Tatăl meu avea, la Sighet, o bibibliotecă cu cărţi fenomenale, pe care am luat-o cu noi în Israel. Găseam toate operele clasice, şi din perioada interbelică, şi din perioada modernă, traduse foarte bine de scriitori români. Soţia mea e din Baia Mare! Alt legământ. În plus, peste tot unde mergeam întâlneam români cu care eram foarte bucuros să intru în vorbă. Unul dintre ei e un prieten cu care mai târziu am revenit în România într-o conferinţă la Cluj-Napoca, la câţiva ani buni după Revoluţie. L-am cunoscut când lucram ca Visiting Professor la Bell Labs, faimoasele laboratoare de cercetare şi dezvoltare, pe vremea aceea deţinute de Compania Americană de Telecomunicaţii AT&T (n.r. – recent achiziţionate de Nokia). Am fost extrem de fericit că în România – care pe atunci era încă într-o situaţie dificilă din punct de vedere politic şi economic – oamenii erau din nou veseli. Dar momentul esenţial de a mă implica în activităţi cu scop educativ în România a pornit de la o idee a Elenei Ovreiu, pe care am întâlnit-o întâmplător într-un campus studenţesc în Singapore, unde eram Visiting Professor la Universitatea Tehnologică Nanyang. Mi-a atras atenţia, pentru că vorbea româneşte cu o colegă de-ale ei.

„Norocosul“ număr A37013

Ludovic Bruckstein (foto sus) şi-a trăit viaţa învăţând, mai întâi, să-i supravieţuiască. În adolescenţă le-a văzut pe toate: războaie, prigoane, umilinţe şi, proba de foc, anul petrecut în lagărele de exterminare naziste. Ce rămâne după aşa o istorie? Alfred Bruckstein spune că „tata a privit mereu lumea cu optimism şi umor“. Trebuie să aibă o calitate supranaturală aceşti oameni trecuţi prin temniţe şi lagăre, care şi-au acceptat soarta cu seninătate, fără să scrâşnească din dinţi a răzbunare. Fără resentimente. Care au putut să vadă binele acolo unde răul domină. Aşa a ţinut piept Bruckstein tuturor persecuţiilor şi anilor care au urmat: păstrându-şi optimismul şi transformându-şi cele mai negre amintiri în piese de teatru. Unele chiar de comedie.

Ludovic (Joseph-Leib) Bruckstein s-a născut în 1920, în oraşul Mukachevo, care, în acea vreme, aparţinea Cehoslovaciei, iar astăzi e în Ucraina. A copilărit însă în Sighetu Marmaţiei, orăşelul din nordul Maramureşului, renumit, în acele vremuri, pentru prosperitatea comunităţii evreieşti. Tatăl său (bunicul lui Alfred) Mordechai, deţinea, înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, o mică fabrică de bastoane, pe care o conducea împreună cu fratele său, Aaron. Afecerea era prolifică – veneau cereri şi din străinătate. O vreme, familia a făcut comerţ şi cu plante medicinale din zona Maramureşului, pe care ţăranii le culegeau din jurul Sighetului. Lucrurile mergeau bine, viaţa era frumoasă pe malul Izei.

Supravieţuitorii

În liceu, Ludovic Bruckstein scria poezii şi avea planuri mari: voia să urmeze Dreptul în Elveţia, dar situaţia politică incertă din Europa l-a făcut să-şi amâne visele şi să dea o mână de ajutor la afacerile familiei. Era sfârşitul anilor ’30. Pâcla care se aşternuse peste Europa se trasnforma, încet, în beznă. Persecuţiile împotriva evreilor deveneau tot mai aspre. Umilirea lor în plină stradă era spectacolul preferat al naziştilor. După luni bune petrecute în ghetoul din Sighet, familia Bruckstein – mama, tata şi patru copii – a fost deportată la lagărul de exterminare de la Auschwitz. Era mai 1944.

Ludovic Bruckstein a fost prizonierul cu numărul A37013. „Toată viaţa s-a întrebat dacă 13 a fost sau nu un număr norocos pentru el“, spune Alfred Bruckstein. A fost eliberat un an mai târziu, după un tur prin mai multe lagăre de muncă forţată: Hanovra, Gross-Rosen, Wolfsberg. S-a întors acasă, aşteptându-şi o vreme familia. Avea să afle că doar fratele lui mai mic, Israel, supravieţuise.

Printre scriitorii români importanţi din Israel

Ludovic Bruckstein a rămas în România pentru o vreme şi a început să scrie, iar asta, de multe ori, era şi o terapie. Rănile proaspete, situaţia tragică a evreilor, familia dispărută erau trăiri pe care le-a vindecat scriind dramaturgie. După un lung lanţ de încercări, viaţa nu mai părea o capcană lucrurile începeau să se aşeze bine. Ludovic Bruckstein îşi ia diploma în literatură şi ajunge membru al Uniunii Scriitorilor. Se căsătoreşte cu Sarolta, cu care va avea un fiu, pe Alfred Bruckstein. E numit director al Şcolii de Artă din Sighet, unde predă arta dramatică. În perioada de aşa-zisă „liberalizare“, după ’68, de dragul unei familii unite, plănuieşte să părăsească ţara şi să se mute în Israel, mai aproape de fratele său. Abia în ’72 reuşesc să emigreze, luând după ei, pe lângă bibliotecă, şi oprobiul partidului, care-i etichetase ca „duşmani ai poporului“. Nu mai conta.

În timpul exilului, Ludovic Bruckstein a continuat să publice cărţi în limba română şi în ebraică. A fost unul dintre întemeietorii Asociaţiei Scriitorilor de Limba Română din Israel. Câteva dintre volumele sale sunt: „Schimbul de noapte“ (1949), „Familia Grinvald“ (1953), „Generaţia din pustiu“ (1957), „Un proces neterminat“ (1962), „Panopticum“ (1970), pentru care a primit mai multe distincţii. Ludovic Bruckstein a murit în 1988, la Tel Aviv, când avea 68 de ani, fără să fi apucat să revadă România.

„România ar putea avea fără probleme propriul Stanford“ 

Alfred Bruckstein cu o furnică gigantică, la Ierusalim FOTO Arhivă personală Alfred Bruckstein

Elena Ovreiu este iniţiatoarea Şcolii de Vară de Imagistică pentru Aplicaţii Medicale din România, pe care aţi susţinut-o de la prima ediţie. Cum s-a concretizat proiectul şi de ce credeţi că era necesar pentru studenţii din România?
Cu Elena am rămas  în legătură după ce ne-am cunoscut în Singapore – ea a urmat cursuri la NTU, pe urma la Technion, apoi şi-a dat doctoratul la Lyon, iar eu am fost în comitetul ei de doctorat. Totdeauna vorbeam cu ea despre faptul că întâlnesc mulţi români atât de talentaţi care pleacă, fac cariere strălucite în diverse locuri din lume, dar nu se mai întorc. Elena putea să-mi enumere o mulţime de motive întemeiate. I-am spus, totuşi, că e foarte rău. Oamenii trebuie să se întoarcă. Dacă doar te plângi că nu se fac lucruri, că nu merge, şi nu te implici e egal cu zero. Spre bucuria mea, Elena e unul dintre românii foarte buni care s-au întors. Ea a vrut să facă această şcoală pentru studenţii din România pentru a le oferi şanse de dezvoltare şi cunoştinţe în domeniul ingineriei medicale, pe care cursurile nu le pot satisface. Eu am fost încântat să o ajut cu invitaţii către cei mai mari specialişti în domeniu, de la universităţi prestigioase, pe care eu îi cunoşteam. Acum, după trei ediţii, mulţi studenţi au primit burse de studiu la universităţi din străinătate, sau lucrează în companii renumite care se implică în domeniul ingineriei medicale.

Nivelul cercetării în România: slab

Dar putem să-i judecăm pe oamenii care pleacă? În fond, aici nu găsesc resursele, în cercetare, de exemplu, pentru a aprofunda un domeniu.
E foarte bine să pleci, să câştigi experienţă, dar cred că e esenţial să vii înapoi şi să repari. Să faci schimbările necesare. Cercetarea de aici e la început. Nu se pune în discuţie azi o comparaţie cu universităţile cele mai bune din lume, ca Stanford, de exemplu. Doar că, peste tot în lume, sunt români la nivel de Stanford. Dacă toţi românii străluciţi s-ar întoarce în ţară, România ar putea avea propriul Stanford sau Princeton fără probleme. Ca să poată avansa cercetările, trebuie să se producă ceea ce se numeşte o „masă critică“. E nevoie să existe grupe destul de mari de cercetători buni care să se ocupe de un anumit subiect. Pentru asta e nevoie de universităţi care să le susţină şi să le creeze un mediu de lucru confortabil. Problema nu e că nu există oameni buni, calificaţi. România îi are deja, doar că ei sunt acum la MIT, la Stanford şi peste tot în lumea mare.

Mulţi dintre cei care pleacă dau vina pe situaţia politică, care îi împiedică să evolueze şi, implicit, blochează întreaga societate.
Pentru asta, cercetătorii trebuie să fie lăsaţi liberi, să nu existe birocraţie şi politică în domeniul educaţional. Aceşti oameni trebuie ajutaţi printr-un salariu motivant, char dacă nu echivalent cu ce pot câştiga în alte ţări, pentru că acolo salariile uneori sunt foarte mari. Dar, în orice caz, tinerii cercetători talentaţi trebuie să câştige destul, în aşa fel încât România să arate că-şi apreciază şi-şi respectă elitele ştiinţifice, atunci când se întorc şi încep să construiască ceva bun acasă.

Performanţe în imagistică medicală

SSIMA2017, la Braşov: Prof. Bart ter Haar Romeny, de la Universitatea Eindhoven, Alfred Bruckstein şi Elena Ovreiu FOTO: SSIMA

Aţi studiat şi aţi lucrat în domeniul imagisticii medicale. Ce presupune munca dumneavoastră, concret, şi cât de mult a avansat tehnologia în acest domeniu?
E foarte simplu de explicat dacă nu intrăm în termeni tehnici. Tu vrei să să ştii ce se întâmplă într-un corp uman. Atunci, ce poţi să faci? Poţi să te uiţi la om, îl vezi, zâmbeşte, pare sănătos, totul e în ordine. Când se întâmplă ceva şi-l doare o parte a corpului înseamnă că are ceva probleme. Ca să ştii exact care e problema, ea trebuie diagnosticată, iar pentru asta sunt anumite procedee. Pe vremuri, o aveai pe bunica, care-ţi făcea un ceai de tei să-ţi aline durerea – asta era un fel de ştiinţă experimentală. Se mai practică. Totuşi, medicina a făcut progrese gigantice în acest domeniu. Astăzi suntem în stare să facem măsurători foarte precise asupra corpului uman. Cu ajutorul instrumentelor, se produc imagini care ne dau posibilitatea să vedem ce se întâmplă în corpul uman. Asta cere o mulţime de cunoştinţe de fizică, de inginerie, de matematică. Matematica, de pildă, e necesară pentru a produce altgoritmi, care să traducă rezultatele măsurătorilor fizice în imagini. Să fie prezentate într-un mod descifrabil, care să fie înţelese de către biologi, tehnicieni, apoi de către medici.

Care sunt cele mai importante inovaţii?
O, sunt foarte foarte multe. Cele de ultrasunete, de exemplu. Acum poţi vedea cum se dezvoltă copilul unei femei însărcinate, cum se mişcă, poţi depista anumite probleme de sănătate foarte devreme, prin această procedură care nu e deloc dăunătoare. E un lucru superb, care ajută enorm omenirea.

A inventat un altgoritm din mersul furnicilor

Aţi scris o lucrare care se numeşte „Why the ant trails look so straight and nice?“ („De ce urmele furnicilor sunt aşa drepte şi drăguţe?“), apreciată de revista Discovery în 1993 ca fiind una dintre cele mai bune lecturi ştiinţifice. Lucrarea are legătură cu domeniul dumneavoastră, înţelegem, pentru că nu pare o carte de poezie...
Acesta e domeniul de care mă ocup acum. Un subiect foarte interesant. Acum vreo 20 de ani, am citit o carte de Richard Feynman, un mare fizician. Sunt un mare admirator al lui. Cartea se numeşte „Surely You’re Joking, Mr. Feynman!“ (n.r. – „Vă ţineţi de glume, domnule Feynman!“). E o carte autobiografică, în care el povesteşte, la un moment dat, cum, atunci când lucra la Los Alamos, nişte furnici i-au atacat casa. Au venit să-i ia firimituri din bucătărie. (râde) Şi el a început să facă experimente cu ele. Şi Feynman se întreba, în carte, de ce urmele de furnici, atunci când sunt în grup, sunt foarte drepte, pe când, dacă vezi o furnică singură, ea merge haotic, aleatoriu? Practic, nu mai are o direcţie exactă. Şi atunci, pornind de la povestirea lui, am inventat un model matematic care poate să explice cum se produce acest lucru.

Trebuie să ne spuneţi şi nouă explicaţia!
Se produce un fel de efect de grup. Fiecare furnică din grupul de furnici repară un pic traseul celorlalte şi-l prescurtează. Împreună reuşesc să optimizeze. Ăsta e un domeniu, de altfel, foarte interesant, pentru că va fi util în robotică şi la nanorobotică. Cum să produci nişte grupuri gigantice de roboţi mici, care sunt foarte simpli şi care reacţionează doar la prezenţa altor roboţi din apropiere? Cum produci apoi un altgoritm de reacţie al fiecărui robot, astfel încât, atunci când îi pui împreună, într-o mulţime de roboţi, ei să facă ceva care îţi este folositor? Cum faci ca acest grup de agenţi-roboţi să se răspândească uniform într-o regiune, şi să o apere de intruşi, de exemplu, aşa cum fac celulele sistemului nostru imunitar? Domeniul de cercetare se numeşte swarm robotics, adică studiul furnicarilor de roboţi. Totul ar putea fi redus la ideea că o cireadă de vaci e întotdeauna mai deşteaptă decât una singură. O vacă poate să ştie ea câteva lucruri, însă o cireadă ştie să meargă într-o regiune, să se răspândească şi să pască iarba într-un mod eficient. Iar ideea aceasta poate fi extinsă la întreaga societate.

„În cercetări, nu există timp limitat“

Sunt soluţii pe care le căutaţi chiar şi ani buni fără să aveţi rezultate?
În cercetări, nu există timp limitat. Dacă o problemă te interesează, atunci dormi cu ea, te trezeşti cu ea şi ea e cu tine în permanenţă. Sunt subiecte de lucru pe care le am împreună cu studenţii, la întâlniri săptămânale, unde dezbatem fel de fel de probleme. Ajută foarte mult. De foarte multe ori, se întâmplă ca o problemă să te preocupe foarte multă vreme şi să nu găseşti soluţii pentru ea. Ani buni, ea rămâne undeva, ascunsă în background. Iar apoi, după mulţi ani, se poate descoperi ceva, sau poate cineva îţi spune ceva, şi ai o sclipire şi deodată vezi soluţia problemei.

Nu e şi frustrant?
E foarte frustrant, de foarte multe ori. Foarte greu. Dar niciodată nu trebuie să lucrezi la o singură problemă. Dacă nu reuşeşti să progresezi la una, poate poţi înainta în altă parte. E ca în viaţa. Nu toate îţi merg perfect tot timpul. Nici nu e indicat să-ţi faci viaţa şi fericirea dependente de un singur lucru.

citeste totul despre: