1963, anul în care Pământul era să arate ca Saturn: americanii voiau să facă un inel de cupru în jurul planetei

Dacă americanii erau destul de buni, Pământul arăta ca Saturn

La începutul lui 1963, Pământul ar fi putut să arate ca Saturn, cu inele în jurul său, dacă o idee nebună a americanilor ar fi fost pusă în practică. Cercetătorii voiau să înconjoare planeta cu fire de cupru.

Războiul Rece a fost un moment important din istoria contemporană, care a contribuit şi la dezvoltarea tehnologică a lumii, prin crearea de tehnologii pentru a contracara posibila ascensiune sovietică sau americană. Aceştia din urmă se temeau că ruşii le-ar putea ataca telecomunicaţiile. În anii '50, acestea se bazau pe cabluri submarine şi pe unde radio. Dacă ruşii ar fi atacat cablurile subacvatice, americanii ar fi rămas doar cu unele radio. Aşa că cercetătorii au venit cu o soluţie.

În 1958, la MIT Lincoln Labs, a fost pornit Proiectul Needles, potrivit "Wired". Profesorul Walter Morrow a promovat ideea ca Pământul să posede un reflector permanent de unde radio, cu ajutorul unui inel de linii de cupru montat pe orbită. Fiecare fir de cupru avea 1,8 centimetri lungime şi transmitea jumătate de undă pentru o transmisie de 8 Ghz de pe Terra. Fiecare filament se transforma în ceea ce se numeşte o antenă bipolară. Practic, acestea ar fi crescut semnalul radio.

Dacă astăzi pare ciudat să ne gândim cum ar fi arătat Pământul cu o orbită plină de cabluri de cupru, atunci ideea a fost primită bine. Proiectul a fost redenumit "West Ford", dar curând au intervenit astronomii. Aceştia au avertizat asupra faptului că nu se va mai putea studia cerul, dacă acesta ar avea un inel de cupru în permanenţă.

Discuţiile s-au purtat în spatele uşilor închise, iar preşedintele Kennedy a propus un compromis pentru acest proiect. El a hotărât ca proiectul să aibă o fază pilot, în care cablurile de cupru să fie montate în orbita joasă a Pământului şi acestea ar urma să reintre în atmosferă în cel mult doi ani. Niciun alt test nu ar urma să se mai desfăşoare până la trecerea celor doi ani, în care cercetătorii ar fi înţeles mai bine ce înseamnă această tehnologie.

Prima flotilă, primul eşec

Pe 21 octombrie 1961, NASA a lansat prima "flotilă" de antene bipolare West Ford în spaţiu. După doar o zi, "încărcătura" nu a putut să se detaşeze de rachetă, iar misiunea începuse cu stângul. "Pravda", cotidianul principal din Uniunea Sovietică, a titrat "Statele Unite murdăresc spaţiul".

Pe 9 mai 1963, a doua misiune West Ford a fost lansată în spaţiu, la 3.500 de kilometri deasupra Pământului. Transmiţătoarele de voce au fost "montate" între California şi Massachusetts, iar aspectele tehnice au fost declarate un succes. Experimentul a demonstrat că strategia putea funcţiona, cel puţin în principiu, dar în practică mai multe transmisiuni s-au deteriorat. Problema nu era aceasta. Problema era că proiectul era secret.

Potrivit "Wired", ziarul "The Harvard Crimson" a scris pe 24 mai că "problema şi daunele nu stau în experiment, ci în atitudinea acelor oameni care cred că pot face asta fără acord internaţional şi reglementări de siguranţă".

Cu toate acestea, nu se ştie exact de ce s-a încheiat proiectul West Ford. Ştim doar că multe dintre cablurile folosite în spaţiu sunt acum sub un strat gros de zăpadă şi gheaţă la Polul Nord, pentru că au reintrat în atmosferă mai rapid decât se aşteptau cercetătorii. Unele însă mai orbitează şi astăzi, împreună cu racheta care le-a purtat, în jurul Pământului, ca deşeuri spaţiale.