"Omul nu este doar stâlpul şi creatorul tehnologiei, ci este şi un proces invers prin care omul devine dependent de tehnologie şi e format de ea" (Hugh McDonald)


Weekend-ul acesta în Franţa oamenii discută, mai mult prin presă ce-i drept, despre „Ziua mondială fără telefon mobil”, adică despre o zi în care să uităm că, printre multe altele, în lumea asta mare noi reprezentăm un şir de cifre pe care activându-le neîncetat participăm la poluarea sonoră a planetei. Dar mai ales la poluarea propriului spirit. A devenit o scenă banală imaginea tinerilor care au degetele lipite de butoane şi meşteresc non stop câte ceva la telefonul mobil, ca şi cum acesta ar fi o extensie organică a propriilor mâini. De altfel, domnul Marshall McLuhan a descris cu lux amănunte, încă de prin anii '60, realitatea prezentă explicând-ne că orice media nu este altceva decât prelungirea unui dat natural, biologic al omului. Problema nu e obiectul în sine, ci modul în care simţul prelungit prin mijlocul de comunicare dominant ajunge să le elimine pe celelalte. Dar mai bine vă las să citiţi singuri minunata sa carte, "Să înţelegem media. Extensiile omului" (Editura Curtea Veche, 2011), pentru că nu aş face decât să dau o groază de citate emblematice şi aş deveni plictisitoare prin repetiţie. Aşa că închideţi mobilul şi deschideţi cartea.

Revenind la greva mea, ideea mi-a venit citind despre campania "Zilei mondiale fără telefon mobil" care anul acesta tratează un subiect interesant: "Limbajul prescurtat al SMS-urilor" şi modul în care un mesaj de 160 de semne a bulversat regulile limbii franceze, subiect care face parte dintr-o serie amplă de preocupări personale referitoare la impactul pe care îl are tehnologia în viaţa cotidiană şi personală. Uitându-mă în jur mi-am dat seama că oamenii sunt dependenţi, cel puţin în spaţiile publice, de telefoanele mobile. Ascultă muzică, se joacă, spionează pe Facebook, nu ştiu cum reuşesc să se uite la filme, îl întorc pe toate părţile şi, evident, vorbesc vrute şi nevrute. Mai ales nevrute. Toată lumea are în mână un mobil preţios care nu poate sta într-un buzunar sau în geantă pentru că... nu-i place singurătatea. Nici proprietarului de altfel. Telefonul mobil a devenit antidotul omului modern împotriva plictiselii fiind cel mai bun mijloc de a omorî timpul şi, deşi poate părea paradoxal, de a suprima comunicarea umană. Privim în ecrane, nu ne mai privim în ochi. Ce trist!  

Ideea acestei zile i-a venit de fapt unui scriitor francez pe nume Phil Marso care, prin anul 2001, a lansat o dezbatere civică cu scopul de a reflecta asupra impactului pe care îl are telefonul mobil asupra relaţiilor umane, a sănătăţii şi asupra mediului înconjurător. Inspirat de un refren celebru pentru publicul francez, din repertoriul cântăreţului Nino Ferrer, "Gaston y a le téléfon qui son, y a person qui y répond" (mai pe româneşte "Măi, Gaston, telefonul sună, niciodată nimeni nu răspunde"... nu luaţi drept model gramatical exemplul de mai sus, pronumele adverbial "y" fiind folosit în exces doar de dragul rimei), Phil Marso a ales data de 6 februarie pentru a lansa "Ziua mondială fără telefon mobil", deoarece în această zi francezii îl sărbătoresc pe Sfântul Gaston. Dar din anul 2004 iniţiativa sa se derulează de fapt timp de trei zile adică pe 6, 7 şi 8 februarie, scriitorul francez considerând că o zi nu este suficientă pentru a dezbate problematica unui astfel de subiect.   

Omul e serios şi nu se rezumă doar la a căuta pretexte pentru a organiza dezbateri publice, scriind mai multe cărţi despre fenomenul telefoniei mobile şi a modului în care acest instrument a dus la schimbarea societăţii şi a practicilor de comunicare. Mai întâi a publicat în 1999, Tueur de portable sans mobile apparent ("Ucigaşul de telefoane mobile fără un mobil precis", Editura Megacom-ik), primul roman poliţist a cărei acţiune are în centru un telefon mobil. Scriitorul a vrut să demonstreze la acea vreme (vorbim de anul 2000 şi daaaa!... de atunci multe s-au schimbat), că orice om obişnuit poate să transmită o idee sau un mesaj prin intermediul mijloacelor media. Cu ocazia primei ediţii a acestei zile, Phil Marso a comunicat numai prin intermediul internetului timp de patru luni şi – culmea! -  nu a murit din cauza faptului că nu s-a folosit de mobilul personal. De fapt nici nu avea. 

Din nefericire, mesajul scriitorului nu a fost receptat la cote maxime, aşa că Phil Marso recidivează cu a doua lucrare, umoristică de data aceasta, intitulată "Mobilou", lucrare care tratează numeroase aspecte legate de telefonul mobil (precauţii în privinţa sănătăţii, cum este afectat comportamentul utilizatorului, cum ne modifică limbajul SMS-urilor modul de exprimare gramaticală etc.). Dacă vreţi să-l cunoaşteţi mai bine însă pe Phil Marso, cred că pagina sa personală, vă poate fi de folos mai mult decât tot ceea ce aş putea eu înşira pe mai multe rânduri. 

Personal consider salutară iniţiativa acestui scriitor în contextul în care, de exemplu, 90% din populaţia Franţei deţine un telefon mobil, iar cei mai mulţi mărturisesc că nu pot trăi fără acesta, în special tinerii. Înţeleg foarte bine nevoia de a comunica şi de a fi informat, dar nu pot accepta ideea dependenţei de un aparat oricât de performant ar fi acesta. Asemeni scriitorului francez, nici eu nu sunt împotriva telefonului mobil, ci a utilizării sale în exces depăşind de multe ori reguli elementare de politeţe. De exemplu, Phil Marso le propune utilizatorilor să-şi modereze debitul verbal în spaţiile publice, să trimită SMS-uri pentru a evita participarea celorlalţi la convorbirile personale, cu ale cuvinte scriitorul incită la mai multă discreţie atunci când te afli în public. Dar mai poţi îndrăzni să fii discret în jungla marilor oraşe? Sau altfel spus, poţi să adresezi o astfel de propunere în spaţiul mioritic unde vrei, nu vrei participi la spălarea verbală a rufelor oricărui posesor de mobil?

Cel mai mult mă sperie însă efectele acestei dependenţe pe care Phil Marso o numeşte Adikphonia, mai pe româneşte adicţia faţă de mijloacele tehnologice, în special faţă de telefoanele mobile şi smartphone-uri. În Franţa nu este nicio ruşine să urmezi o cură de dezintoxicare digitală (cam la 1000 euro preţ de pornire) pentru a te trata de superdoza de mobil, internet şi calculator. Dependenţii de lumea virtuală mărturisesc că sunt conectaţi în permanenţă pentru că le este frică să rateze vreo informaţie, în lipsa mijloacelor de comunicare resimţind o angoasă profundă şi anume, aceea de a fi singuri. Dar în lipsa contactului fizic, uman cu semenii, oare nu chiar utilizarea în exces a tuturor acestor mijloace de comunicare te/ne însingurează?! 

Nu mai insist asupra faptului că telefonul mobil ne-a schimbat comportamenul în societate, dar şi viaţa personală. Este mult prea evident. Din nefericire nu mai avem timp să citim, dar ne jucăm zuma, nu mai avem timp să stăm de vorbă faţă în faţă cu cei dragi pentru că e mai simplu să trimitem un smile şi trei inimioare. Celularul nu mai e un accesoriu, ci o necesitate, fără să mai amintim despre inutilitatea mofturilor costisitoare. Am cunoscut persoane care mărturisesc că nu pot trăi fără telefonul mobil şi m-am simţit tristă în prezenţa lor.

De sute de ani, omenirea a comunicat, s-a iubit, s-a minţit, s-a trădat sau şi-a transmis urări de sărbători fără să apese pe taste multifuncţionale. Nu mă deranjează obiectul în sine, ci faptul că am devenit dependenţi de toate aceste maşinării care ne comandă şi ne condiţionează clipă de clipă. Acelaşi McLuhan vorbea acum jumătate de secol despre impactul determinant pe care mijloacele de comunicare îl au asupra echilibrului percepţiilor umane. În viziunea sa telefonul era un mediu "rece", dar omul modern l-a transformat într-un mediu fierbinte folosindu-l în exces şi nu în mod folositor. În viitorul apropiat specialiştii ne anunţă că telefonul celular ar putea fi pur şi simplu un cip minuscul (pot fi şi cipuri gigant?!) implantat în organismul uman. Sper să nu apuc ziua aceea. Până atunci însă închid mobilul şi deschid Cartea.