Încercări de scoatere de sub rigorile Codului penal, contestând statutul lor de funcţionar public, au mai făcut în ultima vreme parlamentarii, avocaţii şi medicii. Nici parlamentarii, nici avocaţii, nici medicii nu sunt funcţionari publici în sensul dreptului administrativ şi nu intră sub incidenţa Legii 188/1999 privind Statutul funcţionarului public. Din păcate, confuzia este generată de utilizarea aceleiaşi sintagme şi de către Codul Penal. În lumina legilor penale, ceea ce contează pentru încadrarea în rândul funcţionarilor publici este fie formă de proprietate şi finalitatea socială a prestaţiei efectuate. Astfel, medicii (voi folosi acest termen pentru întreg personalul medical) care lucrează într-un spital de stat (prin spital de stat se înţelege spitalul aflat în proprietatea publică a autorităţilor locale sau centrale) sunt funcţionari publici. Acest statut este dat de forma de proprietate.

Încadrarea în rândul funcţionarilor publici se bazează şi pe finalitatea actului medical, prestat în baza unui contract cu sistemul de asigurări sociale de sănătate. Singura excepţie o constituie relaţiile stabilite între medici şi pacienţi în regim eminamente privat, în unităţi private!

Legile reglementează relaţii sociale ce decurg din valorile sociale fundamentale. În cazul de faţă dreptul la sănătate este garantat prin Constituţie, în sensul obligaţiei Statului de a avea un sistem (în cazul nostru de asigurări sociale) care să permită accesul la îngrijiri de sănătate după reguli prestabilite. Aceste îngrijiri au o utilitate publică indubitabilă, iar unităţile sanitare aflate in contract cu sistemul de asigurări sunt publice, indiferent de formă de proprietate.

Dură lex sed lex! Legea este dură dar este lege, spuneau romanii.

Este însă în cazul de faţă legea dură sau este doar nedreaptă?

O lege trebuie să reglementeze relaţii sociale ţinând cont de realitate şi nu de teorie.

Lund drept exemplu un medic chirurg matur, cu experienţă, acesta primeşte aproximativ 860 de euro pe lună – 40 de euro pe zi. Putem estima că în fiecare zi efectuează între 1 şi 4 operaţii, de la o apendicită până la o intervenţie pe creier sau un transplant de ficat. Nu cred că există măcar un singur bolnav al acestei ţări care care să considere că medicul respectiv trebuie să primească pentru actul său medical 45 de lei pentru o apendicită necomplicată sau 180 lei pentru un transplant! Cu excepţia notabilă a lui Traian Basescu, nu cred că există alt pacient care să gândească „A ales să se facă doctor, trebuie să accepte salariul pe care i l-a stabilit Guvernul sau nu are decât să plece, la privat sau în străinătate!

Legea nu trebuie să fie absurdă, însă în cazul de faţă este. În fiecare zi, în cele 120.000 de paturi existente în spitale se fac în jur de 12-15.000 de internări în întreaga ţară. Sondajele arată că aproximativ 30% din pacienţi dau atenţii, bani sau obiecte, personalului medical, uneori pentru că li se solicită, cel mai adesea pentru că aşa simt să-şi manifeste recunoştinţa pentru îngrijire sau chiar pentru salvarea vieţii. Cum banii se duc la cel puţin un medic si cel puţin o asistentă (evident la mai mulţi), în fiecare zi 5000 de persoane comit infracţiunea de dare de mită şi cel putin 10.000 se fac vinovate de luare de mită!

Legea trebuie să fie şi operantă!

În două zile de razie în spitale, puşcăriile îşi vor fi dublat numărul de arestaţi iar spitalele ar rămâne fără personal. Să ai ştiinţa de o încălcare a legii, gravă prin conţinut şi amploare, şi să nu iei măsuri denotă lipsa de respect faţă de lege a autorităţilor şi o formă de discriminare aparte, prin care personalul medical se află într-o stare de permanentă nesiguranţă pentru că bolnavii, deşi la fel de corupţi, nu au fost niciodată săltaţi de mascaţi de pe holurile spitalelor.

Se pune însă problema cum putem rezolva această dilemă, în care anual milioane de bolnavi sunt în fapt şi infractori iar majoritatea personalului medical ar trebui să practice meseria în spitale penitenciar?

Să plecăm întâi de la portiţele oferite de legile în vigoare.

Legea privind drepturile pacienţilor prevede (art.34. al 2): „Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii”. Norma de aplicare a Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003 din 07.04.2004 omite să detalieze cum se vor face aceste plăţi suplimentare, „în condiţiile legii”!

Soluţia – Ministerul Sănătăţii trebuie să completeze de îndată norma amintită prin precizarea că plăţile suplimentare respective se vor face prin achitarea la casieria unităţii iar ulterior vor fi virate în contul personal al medicului respectiv. Astfel, venitul se oficializează iar anual beneficiarul ar trebui să-şi declare veniturile suplimentare la ANAF şi să achite impozitele aferente. Desigur, Codul Fiscal ar trebui să menţioneze această practică, prevăzută de o lege în vigoare.

Legea privind reforma în sănătate prevede la Art. 196. “În situaţia în care spitalul public nu are angajat personal propriu sau personalul angajat este insuficient pentru acordarea asistenţei medicale corespunzătoare structurii organizatorice aprobate în condiţiile legii poate încheia contracte de prestări servicii pentru asigurarea acestora”

Soluţia: Angajarea medicilor chirurgi, anestezişti şi de alte specialităţi pe bază de contract de prestări de servicii – asigurând o plată superioară veniturilor realizate prin salarizare. Este însă dubitabil ca restul personalului se va bucura de o asemenea soluţie şi că vor exista fonduri suficiente pentru asigurarea cheltuielilor.

Tot legea privind reforma în sănătate are un capitol dedicat asigurărilor private de sănătate. Art 340 al 2 prevede: „Asiguraţii pot primi indemnizaţii atât pentru acea parte a cheltuielilor cu serviciile medicale care excedează pachetului de servicii medicale de bază acoperite de sistemul de asigurări sociale de sănătate, cât şi pentru coplăţi, dacă acest lucru este prevăzut în contractul de asigurare voluntară de sănătate.”

Soluţia: recunoaşterea şi definirea adecvată a coplăţilor care să includă ceea ce astăzi se acordă pe sub mâna, sub forma ilegală de mită.

Am lăsat la urmă soluţia cea mai evidentă – creşterea semnificativă a cheltuielilor cu sănătatea. Tocmai utilitatea socială a actului medical ar trebui să determine implicarea societăţii. Nu există nicio justificare de a ţine sistemul de sănătate la un nivel al finanţării care nu mai există în nicio tară, cât de cât civilizată. Chiar şi dacă am acorda 6% din PIB sănătăţii, finanţarea în cifre absolute, pe cap de locuitor ar fi tot în coada Uniunii Europene deoarece PIB-ul nostru este cel mai mic din Europa! Aşteptările noastre de sănătate nu diferă însă cu nimic de cele ale ungurilor, englezilor, francezilor sau italienilor! Si aşa ne vom afla într-o criză a sistemului. Se pune întrebarea dacă avem de unde să realocăm 2% din PIB. Categoric, nu există niciun domeniu pe care să-l arăt cu degetul, indicând o finanţare excedentară. Pot însă indica evaziunea fiscală.

Soluţia: Guvernul să ia părtaşă populaţia la scăderea evaziunii fiscale urmând ca o cotă din banii intraţi la buget, să zicem 30% din TVA suplimentar colectat, să fie alocat în mod distinct sănătăţii, în plus faţă de procentul din PIB de azi. Am convingerea că populaţia ar sprijini o astfel de măsură. Nu ar trebui decât să ceară bon fiscal! Măsuri populiste precum creşterea otova a salariilor brute ale fiecărui medic sau asistente cu 1 euro pe zi de muncă, oferite de Victor Ponta în campania electorală a fost o adevărată jignire adresată corpului medical, egalată de creşterea pensiilor anunţată de Ceauşescu cu 3 zile înainte de execuţie.

În concluzie,

Interpretarea dată de ICCJ, tocmai pentru că este corectă, trebuie să-l determine pe ministrul sănătăţii Nicolae Bănicioiu să iasă din inacţiune în această privinţă. Soluţii există chiar dacă nu sunt în totalitate acoperitoare şi satisfăcătoare. Cea mai proastă atitudine este aceea de a ignora faptul că în fiecare clipă populaţia acestei ţări este forţată să încalce Codul Penal şi astfel să ucidă ideea de dreptate şi respect faţă de lege, oricare ar fi ea.