SPECIAL A fi sau a nu fi singur? Elogiile şi capcanele singurătăţii

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am adunat, în acest text, mai multe singurătăţi – de la cea a bătrânilor la cea a scriitorului; de la izolarea într-un profil de Facebook la apăsătoarea „singurătate în doi“, precum şi câteva explicaţii necesare despre singurătate, acest flagel al vieţii din zilele noastre: despre cum prea marea solitudine dăunează grav sănătăţii, dar şi despre nuanţele pozitive pe care puţină izolare le poate aduce.

Sunt singură, în faţa laptopului, şi scriu acest text. Am închis toate ferestrele internetului ca să nu-mi distragă atenţia, lăsând-o uşor deschisă doar pe cea de la cameră – uneori se zice că inspiraţia vine cu vremea de afară. Simt nevoia de intimitatea pe care această solitudine mi-o oferă şi e plăcut să scriu aşa, lăsând frâu liber gândurilor, învăluită în liniştea protectoare a camerei mele. Sunt doar eu cu mine, singură ca un ţipăt în curtea spitalului, vorba poetului.

Dar nu pot să stau aşa la nesfârşit. Prea multe ceasuri de singurătate pot naşte spaime şi nelinişti. Ştiu, omul se naşte şi moare singur, am tot auzit, dar, imediat ce pun punct, simt nevoia să ies afară să mă liniştesc că nu stau în oraşul cu un singur locuitor. Aş vrea numaidecât să mă înghesui la socializare, să mă înconjor de oameni dragi, să redeschid ferestrele internetului şi să respir uşurată că prietenii mei sunt aici, aproape de mine, se uitau la ceas să vadă când ies odată din cochilia mea.

Am strâns, în acest text, mai multe singurătăţi – de la cea a bătrânilor la cea a scriitorului; de la izolarea într-un profil de Facebook la apăsătoarea „singurătate în doi“, precum şi câteva explicaţii necesare: despre efectele nocive pe care le are asupra oamenilor sentimentul de singurătate, acest flagel al vieţii din zilele noastre, dar şi despre necesitatea izolării uneori, atunci când lasă loc unui timp de contemplaţie şi ne învaţă să ne redescoperim. Mai importantă decât dezbaterea a fi sau a nu fi singur pare să fie întrebarea – la ce porţie de singurătate avem voie? Nietzsche spunea că apreciază valoarea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta, iar psihologii vin din urmă cu teancuri de studii şi cărţi prin care arată că prea marea singurătate dăunează grav sănătăţii.


Singurătate versus solitudine
Cu toţii avem puseuri de singurătate în viaţă şi nu ne trebuie studii pentru confirmare. Singurătatea, în opinia psihoterapeutului Livia Căciuloiu, se referă la un „cumul de sentimente cum ar fi tristeţea, melancolia sau anxietatea care provin din lipsa calităţii contactului social pe care o persoană o resimte necesară într-un anumit moment“.

Dar nu trebuie privită mereu ca o stare negativă, cu gust amar. „Însingurarea, solitudinea poate căpăta nuanţe pozitive în cazul în care apare în urma unei decizii asumate. Atunci când ea acoperă o perioadă de incubare, când apare nevoia unei reconectări cu sine – întâlnită adeseori la persoanele creative – sau pur şi simplu e orientată spre împlinirea unor scopuri personale, atunci poate avea efecte benefice“, explică psihoterapeutul pentru „Weekend Adevărul“.

Psihologul american Greg Miller scria, într-un articol în urmă cu câţiva ani, că singurătatea e un fapt de bază al existenţei noastre. Ea apare mai ales în momentele de cotitură: atunci când un student părăseşte domiciliul pentru a pleca la facultate, când o femeie în vârstă  le supravieţuieşte soţului şi prietenilor ei sau când un om de afaceri îşi schimbă locul de muncă, plecând într-un oraş nou.

Efectele grave ale singurătăţii cronice
Dar, atunci când sentimentul de singurătate devine cronic, consecinţele pot fi foarte serioase, explică John Cacioppo, de la Universitatea din Chicago. După 21 de ani în care a studiat efectele biologice ale singurătăţii, concluziile sale nu sunt deloc optimiste: cei care suferă de singurătate cronică prezintă schimbări nefaste în sistemul cardiovascular, imunitar şi nervos.

„Singurătatea cronică aduce cu sine deznădejde, insomnie, idei de devalorizare, un răspuns mai accentuat la stres şi tristeţe accentuată, deschizând calea spre depresie şi/sau dependenţe“, spune şi Livia Căciuloiu. „Singuraticii“ au tendinţa să-şi conoteze negativ interacţiunile sociale şi să-şi creeze impresii mai proaste despre oamenii pe care îi cunosc. În plus, „singurătatea sporeşte riscul de deces prematur cu 25%“, declara John Cacioppo într-un interviu pentru publicaţia engleză „The Guardian“ în urmă cu câteva săptămâni.

Cercetătorii studiază temeinic legătura directă între singurătate şi sănătatea şubredă, până în adâncul creierului. Într-un studiu recent, publicat în revista „Cell“, neurologii de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts au identificat o porţiune în creier care generează sentimente de singurătate. Regiunea e localizată în D.R.N, adică nucleul rafeului dorsal, cunoscut ca locul de unde porneşte depresia. Şi au observat că până şi şoarecii, atunci când sunt izolaţi pentru o zi, se simt mai rău decât atunci când interacţionează cu alţii. Iată de ce: când mai mulţi şoricei au fost adăpostiţi împreună, neuronii dopaminergici din D.R.N. (n.r. – dopamina e cunoscută ca hormonul care provoacă plăcere) au fost relativ inactivi. Neurologii au constatat însă că, odată ce şoarecii au fost separaţi pentru o scurtă perioadă de timp şi apoi reuniţi, activitatea acelor neuroni a crescut. Este pentru prima dată, spun oamenii de ştiinţă, când a fost găsit un substrat celular pentru o asemenea experienţă.

Nevoia de a fi împreună, de a ne conecta la nivel profund cu un alt om, de a fi valoroşi şi importanţi pentru o altă persoană reprezintă nu doar caracteristici care ne-au ajutat să ne adaptăm unii la alţii pentru a evolua, ci chiar nevoi simbiotice naturale, aşa cum sunt şi cele de a ne respecta reciproc limitele sau de a petrece timp separat. Livia Căciuloiu psihoterapeut Psihomedeor

„Alergând pe o plajă paradisiacă spre iaurturi cu 0% grăsimi“
În tonul veştilor proaste, unii specialişti vorbesc tot mai mult despre o „epidemie a singurătăţii“, alţii o numesc „o boală a oraşelor suprapopulate“. Cum am ajuns aici? Radu Teodorescu, medic psihiatru la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. dr. Alexandru Obregia“ din Capitală, vorbea, într-un interviu pentru „Dilema veche“, despre aşa-zisa (a)normalitate a singurătăţii. Crede că sunt oameni care ar fi trăit confortabil cu un mic grad de însingurare, dar care acum consideră că au o problemă şi pot suferi din cauza asta. De vină e exagerarea, pe toate posturile, a nevoii de a fi frumoşi în cuplu, în familie, niciodată de unul singur.

„Cred că societatea de tipul celei în care ne aflăm noi trăieşte un moment particular, în care presiunea cotidianului, imaginea dată de mass-media, de reclame, este cea a posibilităţii unei vieţi fericite, în care suntem, de la început şi până la sfârşit, tineri, sănătoşi, alergând în costume de baie pe o plajă paradisiacă spre nişte iaurturi cu 0% grăsimi. Şi atunci, faţă de acest canon – pentru că devine o normă –, orice abatere, orice comportament diferit este considerat aproape ca o patologie, e anormal, apare o psihiatrizare complet nenaturală a vieţii obişnuite. Sentimentul e acela că oamenii nu mai vor să accepte că în viaţă există moarte, boli, suferinţă, aceasta fiind normalitatea“, explică dr. Radu Teodorescu.

Singurătatea depinde de calitatea relaţiilor interumane, nu de numărul acestora. Profunzimea şi nivelul de conectare emoţională de care avem nevoie într-un anumit moment face ca indiferent de numărul prietenilor sau cunoştinţelor să ne putem simţi singuri din cauza superficialităţii acestora. Livia Căciuloiu, psihoterapeut Psihomedeor

Like-urile aduc fericirea?
În faţa acestui tablou de fericire ideală care ia ochii, mulţi oameni ajung să-şi piardă speranţele. Se simt tot mai singuri şi apelează la un specialist. În general, spune psihoterapeutul Livia Căciuloiu, cei care trec pragul cabinetului său o fac conştienţi de disconfortul pe care îl simt în relaţie cu ceilalţi. „Sunt persoane care se simt neînţelese, neacceptate, care fie simt că nu pot relaţiona la nivel profund cu o altă persoană, fie simt singurătate în cuplu. În cabinet lucrez adesea cu singurătatea ca simptom al depresiei“, adaugă Livia Căciuloiu.

Pare un paradox: deşi suntem mai conectaţi ca oricând, ne simţim mai singuri ca oricând. Profilul de Facebook a devenit cartea noastră de vizită, pe care oricine, de oriunde, o poate primi. Aici se nasc iubiri şi invidii. E reţeaua care ne face mai puternici, dar şi mai slabi, tocmai prin lipsa de intimitate pe care o aduce. Aici putem să ne facem uşor prieteni şi la fel de simplu să-i scoatem din viaţa noastră. Click unfriend. Becurile verzi care pâlpâie în dreptul prietenilor noştri, semn că sunt „online“, alături de noi, ne liniştesc, dar uneori e prea puţin. Tot zăbovind pe Facebook trădăm, de fapt, o foame de contact uman. Poate că like-urile, share-urile aduc fericirea pe moment, dar nu înlocuiesc mângâierea unui prieten. Virtualul nu compensează realul.

Devastatoarea putere a comparaţiei
Binele şi răul pe care ni-l poate face Facebook, cea mai mare reţea socială de pe glob, cu peste 1,591 de miliarde de utilizatori din întreaga lume (mai mult de 9,6 milioane în România), sunt stări întoarse pe toate părţile de psihologi. Cum îi afectează, însă, pe copiii care cresc cu acest mod de relaţionare e exact cum ne imaginăm, doar că ceva mai rău. Poate mulţi îşi amintesc de cearta chinuitoare din copilărie, menită să-l ambiţioneze pe un elev venit acasă cu o notă proastă, dar care nu făcea decât să-l arunce şi mai tare într-un hău de neputinţă: „Cum celălalt a putut şi tu nu?“. Aşa şi cu Facebook. Privind mereu la fericirea celorlalţi, la călătoriile lor, la carnetul plin cu note de 10 pozat şi postat pe Facebook, ajungi să te întrebi tu singur unde greşeşti.

„Propriile reuşite ajung să aibă mai multă sau mai puţină valoare – în comparaţie cu reuşitele altora – şi chiar propriile dureri pot fi minimalizate în acelaşi fel. Utilizatorul se obişnuieşte cu comparaţia, cu de-centrarea de pe propriile nevoi şi dorinţe şi cu centrarea pe trendurile grupului de prieteni din online, riscând izolarea intrapersonală. Pentru un copil, această comparaţie constantă îl împiedică să se dezvolte emoţional sănătos, să-şi descopere şi să-şi dezvolte experienţial potenţialul, referinţa pentru propriul echilibru rămânând constant un «celalalt» pe care trebuie să-l urmărească pentru a-şi oferi sau nu validare“, explică influenţa socializării excesive în mediul virtual psihoterapeutul Livia Căciuloiu. Soluţia e nemuritorul sfat înţelept, la care revenim, iar şi iar, „să facem totul cu măsură“.


„Pentru unii dintre ei, telefonul nostru e singurul eveniment al săptămânii“

image

Alexandra, operatoare la „Telefonul Vârstnicului“, alături de două dintre doamnele cu care vorbeşte săptămânal FOTO Facebook „Telefonul Vârstnicului“

Pentru majoritatea populaţiei, singurătatea a devenit un factor de stres. Iar vârstnicii, care după o viaţă întreagă de îndrăgit prezenţa altor oameni, rămaşi acum fără prieteni, neglijaţi chiar de propriile familii prinse cu alte obligaţii, par să-şi trăiască cel mai rău singurătatea.

Peste un milion de „singuratici“ în România
În Marea Britanie şi în SUA, de exemplu, aproximativ una din trei persoane care au vârste peste 65 de ani locuiesc singure, conform unor date publicate într-un articol din cotidianul „New York Times“. Studiile din ambele ţări arată că nivelul de singurătate pe care bătrânii îl resimt variază între 10% şi 46%. Şi noi, pe meleagurile noastre, ne chestionăm singurătăţile. Un studiu realizat în 2015 de GFK, la solicitarea Fundaţiei Principesa Margareta a României, arată că peste un milion de vârstnici se declară singuri. Iar conform unui comunicat al Institutului Naţional de Statistică de anul trecut, procesul de îmbătrânire demografică s-a adâncit în România. La 1 ianuarie 2016, populaţia vârstnică de 65 ani şi peste depăşise populaţia tânără de 0-14 ani: 3,48 de milioane faţă de 3,27 de milioane de persoane.

Uneori e mai mult decât a te simţi singur. Unii îşi duc traiul într-o lume care a ajuns să fie numai a lor. Lângă Izverna, în creierii munţilor Mehedinţiului, trăieşte singură, în cătunul Vintilanilor, o femeie de 60 de ani. Există! Satul cu un singur locuitor. Pentru Calistiţa Vintilani „e foarte grea singurătatea, dar asta e, ce să faci?“, după cum declara ea, resemnată în lumea asta, într-un interviu pentru „Adevărul“.

O linie de apel dedicată bătrânilor
Din dorinţa de a umple golul de singurătate al celor mai mulţi bătrâni, Fundaţia Principesa Margareta a înfiinţat, în 2015, programul „Telefonul vârstnicului“, o linie telefonică gratuită şi confidenţială. Orice vârstnic din România care are o întrebare – de la „Care este cea mai apropiată cantină de casa mea?“, la „Ce acte îmi trebuie pentru a-mi întocmi dosarul de pensionare?“ – sau care pur şi simplu vrea să stea de vorbă cu cineva, poate să sune – gratuit, insistăm – la numărul de telefon 0800. 460. 001 şi s-ar putea să se simtă mai bine.

Până acum, potrivit Oanei Bodiş, coordonatoarea programului, la „Telefonul Vârstnicului“, au fost înregistrate peste 10.000 de apeluri. „În general, vârstnicii care sună au nevoie de o informaţie practică, cum ar fi un număr de telefon de la o anumită instituţie. Dar sunt mulţi şi cei care cer ajutor material, semnalează un abuz, iar noi comunicăm cu organizaţiile partenere – avem peste 400 de parteneri care oferă diferite servicii  –, pentru ca mesajul vârstnicilor să ajungă la ei şi ulterior  să fie ajutaţi“, explică Bodiş.

image

Roxana e operatoare la „Telefonul Vârstnicului“ încă de la începutul programului FOTO Facebook „Telefonul Vârstnicului“

Cele mai multe apeluri vin din partea femeilor, care, spre deosebire de bărbaţi, se deschid mai lesne şi vorbesc cu francheţe despre lipsurile din viaţa lor. O parte dintre cei care sună şi declară că se simt singuri pot să opteze să fie apelaţi săptămânal de către operatorii specializaţi în a oferi suport emoţional, Alexandra şi Roxana. Alături de ele mai lucrează, la „Telefonul Vârstnicului“, 15-20 de voluntari.

Ca şi cum ar vorbi cu bunicii
„Pentru ei, cel mai frumos moment al zilei e atunci când îi sunăm noi“, spune Alexandra, operatoare la „Telefonul Vârstnicului“, în vârstă de 23 de ani. „De cele mai multe ori, e singurul lor eveniment din săptămână“, o completează Roxana. „Ei se aşază lângă telefon, pentru că ştiu cu aproximaţie ora când urmează să-i sunăm şi aşteaptă. Mă impresionează că de multe ori îşi scriu ce vor să discutăm, cu liniuţă. Văd la televizor ceva care-i marchează şi poate şi-ar dori să schimbe o părere în momentul acela, dar n-au cu cine, aşa că îşi notează să discute cu noi când îi sunăm“, mai spune Roxana.

Alexandra şi Roxana simt că discută cu unii vârstnici ca şi cum ar vorbi la telefon cu bunicii lor. Împart impresii despre vreme, reţete şi ce au mai găsit bun la Mega. La rândul lor, ei iau rolul de bunici protectori. Fără să-şi dea seama, uită de probleme lor şi devin preocupaţi de vieţile celor de la capătul firului. „La început, numai noi îi întrebam ce fac, cum a fost ziua lor, dar, după atâta timp de conversaţii, ne-am apropiat şi acum vor şi ei să ştie dacă am mâncat pe ziua aia, ce am făcut în weekend, la ce filme ne-am mai uitat“, mai spune Alexandra. „Simt nevoia pur şi simplu de un dialog, iar un telefon, oricât de scurt ar fi, e foarte important pentru ei“, zice Roxana.

O conversaţie telefonică poate să dureze maximum 30 de minute. „Am ajuns la concluzia că e durata cea mai potrivită pentru că, pe de-o parte, nu-i oboseşte pe vârstnici şi nici voluntarul cu care discută nu se încarcă atât de mult. În plus, linia telefonică trebuie menţinută liberă cât se poate“, explică Oana Bodiş.

Mărturii „de pe vremea mea“
Mărturiile pline de emoţie strânse de la bătrâni care sună pentru a se descărca, pentru a depăna amintiri „de pe vremea mea“ sau pentru a-şi spune o nevoie ar putea fi o mână de ajutor pentru sociologi. „Bătrânii sunt adesea marginalizaţi, când de fapt, sunt o mulţime de lucruri pe care le putem învăţa de ei“, spune Roxana.

Iată câteva impresii la bătrâneţe: „Trăind singuri şi chinuiţi, nu-mi aduc aminte să fi primit vreun dar şi e cumplit de dureros. Am îmbătrânit copil şi nu am avut bucuria colindului în copilărie. Micile bucurii mi le-am făcut ca adult, ca să compensez cumva. Ţin la Sărbători, dar nu în stilul ăsta comercial. La mine se aduna toată lumea, eu găteam, la mine se ţineau Crăciunul, Revelionul şi Sfântul Ion. La mine erau toate şi era o bucurie“, spunea o doamnă de 81 de ani din Bucureşti în preajma sărbătorilor.

„Când eram în câmpul muncii, timpul mi se părea mai mult, făceam atât de multe, iar acum îmi pare că timpul s-a comprimat, noi nu mai putem şi când tragem linie, ni se pare că facem puţin. Pe la 40-50 de ani, timpul începe să se împuţineze“, mai spune o doamnă de 83 de ani tot din Capitală.

Oricât de multe părţi negative ar avea singurătatea, psihologii spun că există şi o parte bună: se poate trata! Şi sunt multe moduri de a distruge acest flagel al vieţii din zilele noastre care e singurătatea. „Păstrarea contactului cu persoanele semnificative, iniţierea discuţiilor de clarificare şi reapropiere atunci când relaţia pare să se răcească împreună cu ancorarea în realitatea prezentă sunt forme prin care putem aborda într-un mod sănătos o situaţie în care singurătatea pare să se instaleze“, explică Livia Căciuloiu. În cazul vârstnicilor, putem să începem să răspundem la întrebarea „Când a fost ultima oară când ţi-ai sunat bunicii?“

INTERVIU Nora Iuga, scriitoare: „Pentru mine, singurătatea a fost întotdeauna mult mai mult un câştig decât o pierdere“

image

La 86 de ani, scriitoarea Nora Iuga spune că nu se plictiseşte. Telefonul îi sună mereu şi asta nu-i dă pacea pe care şi-ar dori-o mai mult. Niciodată n-a resimţit vreo singurătate apăsătoare, dimpotrivă: a iubit enorm un bărbat tocmai pentru că era tăcut, iar în solitudine a avut cele mai bune conversaţii cu partenerul ei de discuţie preferat –  propriul său creier. N-a simţit nici nevoia să se retragă vreodată undeva în munţi ca să poată scrie – era suficient să intre în cochilia sa invizibilă, oriunde, şi la metrou!, ca să poată crea. Vă prezentăm încă un interviu atipic cu Nora Iuga, probabil singura care poate încheia o discuţie despre singurătate şi bătrâneţe cu atâta optimism.


 „Weekend Adevărul“: Vă simţiţi singură, doamna Nora Iuga?
Nora Iuga: Singurătatea e un sentiment care a fost prezent în mine permanent. Dar lucru ăsta n-a fost niciodată un motiv de tristeţe şi de disperare. Eu nu mă simt părăsită în singurătate, mă simt mai degrabă regăsită. Mi se pare că locul unde suntem cei mai sinceri şi cu adevărat compleţi este în interiorul nostru şi unde nu putem intra în profunzime decât într-o stare de singurătate. Atunci se fac marile dialoguri cu creierul. Or, la vârsta asta, pot să-mi dau seama că partenerul cel mai bun de discuţie este propriul meu creier; cu nimeni nu vorbesc mai bine.

Permanenta ceartă între o călugăriţă şi o curtezană

Dar nu simţiţi nevoia de o prezenţă mai degrabă fizică cu care să purtaţi astfel de conversaţii?
Nevoia de conversaţie, atunci când există, se manifestă în scris – şi asta se vede în cărţile mele recente. De pildă, prima dată când apare o dedublare a mea, atunci când Nora devine Nora A şi Nora B, ceea ce exprimă clar nevoia de a avea un partener de discuţie – dar tot în singurătate –, e în romanul „Hai să furăm pepeni“. Sunt cele două feţe ale mele, foarte diferite, care au păreri total opuse şi care se ceartă permanent. Mi-a plăcut foarte mult jocul ăsta, fiindcă în mine există două femei pregnante. Pe de-o parte, e Nora de la începuturile pubertăţii, pe la vârsta de 10-11 ani, când învăţam la o şcoală de maici catolice din Sibiu, „Ursuline“, şi visam să devin călugăriţă. Pe de altă parte, e cealaltă Nora, total opusă primei Nora, care cred că şi-ar fi dorit foarte tare să devină curtezană. Pentru ea, Bucureştiul e iubirea nebună, frivolă, aventuroasă, care o face să trăiască cu adevărat, să meargă în cluburi, să rişte! Şi atunci, toată viaţa mea a fost o ceartă între o călugăriţă şi o curtezană, care continuă şi acum. Mă gândeam că, la bătrâneţe, ar fi trebuit să aibă câştig de cauză călugăriţa, dar nici vorbă! Curtezana mă bântuie foarte des, însă adevărul e că ea e cea care mă ţine tânără...

După pierderea soţului dumneavoastră, în 1994, aţi locuit singură. După o căsnicie de 35 de ani, cum aţi resimţit lipsa lui în perioada următoare?
Mai întâi, ar trebui să spun că soţul meu n-a fost un foarte bun partener de discuţie, pentru că el era un bărbat care trăia mai mult în interiorul lui şi tăcea foarte mult. Uneori aveam impresia că sunt un fel de fantoşă care pluteşte prin cameră, pe care el nici nu o vede (râde). Era întodeauna absorbit de caietele sale studenţeşti, unde îşi scria poeziile.

Acum, la vârsta asta, evident că mă simt mai bine singură decât înainte. Mi-ar fi fost greu să suport singurătatea în tinereţe pentru că mi-au plăcut oamenii la nebunie, viaţa, petrecerile.

Şi nu vă simţeaţi uneori singură în atmosfera aceasta tăcută? Dumneavoastră sunteţi o persoană vioaie, care radiază.
Eu cred că exact felul lui de-a fi m-a atras şi l-am iubit enorm pentru că el răspundea exact genului de bărbat care mă atrage irezistibil până în ziua de azi. Îmi plac la nebunie bărbaţii care tac şi bărbaţii care nu fac declaraţii de dragoste. Aş fugi imediat de un bărbat care mi-ar spune „Te iubesc“. Nu pot să sufăr exteriorizarea sentimentelor! Iar el era exact aşa – nu mi-a adus niciodată flori, foarte rar îmi făcea câte un cadou, iar faptul că tăcea era o minune. Nu făceam altceva decât să ne citim poeziile şi atunci discuţiile erau excepţionale, pentru că ieşeau la iveală sentimentele. Împreunarea noastră perfectă s-a manifestat în poezie şi în pat. De aceea, atunci când a plecat Nino, n-am suferit foarte mult, pentru că eram obişnuită cu tăcerea, cu absenţa, cu singurătatea, aşa că el a rămas în mine în continuare aşa cum era şi atunci – o prezenţă în interiorul meu. Dar am făcut şi un exerciţiu cu mine, zic eu, inspirat, ca să pot uita pierderea lui cât mai repede. A doua zi după înmormântare, m-am dus şi mi-am cumpărat teancuri de integrame şi reviste de cuvinte încrucişate. Timp de o lună, de dimineaţa până seara, ca să-mi ocup creierul, să nu mă mai gândesc deloc, numai asta am făcut. După-aia m-am simţit vinovată faţă de el că am vrut să-l izgonesc din mintea mea dezlegând cuvinte încrucişate, dar mi-a reuşit de minune. Acum mă gândesc la el ca la cel mai bun prieten care nu mai e aici, care a plecat în altă parte, dar fără durere.

Cât de importantă e solitudinea când scrieţi?
Niciodată n-am simţit această nevoie de a mă retrage pentru a scrie. Cred că Dumnezeu mi-a dat foarte multe daruri, iar unul dintre ele e acela de a putea scrie foarte uşor. Pot să scriu oriunde, oricând, cu zgomot în jurul meu, cu televizorul deschis, în metrou. De câte ori nu mi-am notat versuri pe cartelele de metrou! Poate şi pentru că am debutat în grupul oniricilor şi, atunci când scriam, intram într-un fel de transă, nu aveam nevoie de un mediu propice. Sunt un fel de femeie-melc. Intru foarte uşor în cochilie ca să-mi găsesc situaţia de izolare totală, iar în momentul în care simt că e ceva care mă atrage spre viaţă şi spre oameni, imediat scot corniţele. 

Poezia s-a născut din singurătate şi frică

Există vreun moment în care aţi simţit o singurătate mai apăsătoare?
În copilărie, am locuit multă vreme cu părinţii în Germania, Belgia, Olanda, unde ei făceau turnee. Mama era balerină, tata – violonist. Aveam 5 ani, la vârsta asta nu-ţi poţi explica stările, cu atât mai puţin o singurătate apăsătoare, mai ales că părinţii mă luau peste tot cu ei: la mare, cu vaporul, să văd prima dată jocurile de artificii. Dar am suferit de frică. Ei erau petrecăreţi, plecau noaptea la diverse localuri, la cluburi, la dancing-uri, pe mine mă lăsau singură în camera de hotel. Cred că atunci s-a născut poezia, imaginaţia – din frică.

image

Ce simţeaţi atunci? De ce vă temeaţi?
Îmi amintesc perfect şi acum: eram întinsă în pat, pe întuneric, iar din stradă băteau lumini prin fereastră, în semi-întunericul odăii apăreau vedenii înspăimântătoare, pentru că hainele puse pe speteaza scaunului sau într-un cuier prindeau viaţă. Pe pervazul geamului apărea Muma Pădurii, cocârjată, slabă, şi începea să umble prin aer. Ajungea la patul meu, eu eram încremenită de spaimă, cu plapuma trasă peste cap şi începeam să-i simt picioarele colţuroase călcând pe mine. Când ajungea la piept, simţeam că mă sufoc şi săream brusc din pat ca să fug la comutator să aprind lumina. Totul dispărea. Vreau să spun că, deşi am trăit singurătatea aceea de copil cu o spaimă teribilă, asta, iată, mi-a zgâlţâit puternic imaginaţia şi sunt absolut convinsă că poezia mea s-a născut din frică.

Latura bună a singurătăţii.
Singurătatea te îmbogăţeşte, dar depinde enorm de firea individului. Pentru mine, a fost întotdeauna mult mai mult un câştig decât o pierdere. Eu n-am pierdut nimic prin singurătate. Îmi amintesc de o scenă cu Nina Cassian, care era o femeie foarte modernă şi liberă. Cred că avea atunci 50 de ani, iar la vârsta asta, eşti o femeie încă tânără, în culmea feminităţii şi placi mai mult decât o fată de 20 de ani. Cel puţin aşa văd oamenii din străinătate. Eram la o masă cu poeţi mai tineri şi, la un moment dat, eu, de o obrăznicie nepermisă – eram mult mai tânără decât ea –, o întreb: „Nina, ce simte o femeie când îşi dă seama că bărbaţii n-o mai adulmecă?“. Nina începe să râdă şi-mi spune: „Vai, Nora, nu credeam că eşti aşa prostuţă. Nu se pierde absolut nimic, pentru că tot ce trăieşte trupul, trăieşte şi spiritul, până în cele mai mici amănunte; toate nebuniile, toate perversităţile posibile se pot face în imaginar. Totul se trăieşte identic prin reprezentare. Şi la 100 de ani, dacă ai creierul bun, poţi să-ţi reprezinţi şi să retrăieşti lucrurile aşa cum erau“. Acum, îi dau perfectă dreptate! Imaginaţia, dacă o ai şi ţi-o cultivi, e în stare să repete realitatea aproape identic.

Tinereţea, la 86 de ani

Doamna Nora Iuga, cum arată, acum, la 86 de ani, o zi obişnuită din viaţa dumneavoastră?
Dimineaţa îmi fac toaleta şi întotdeauna mă îmbrac ca şi cum aş fi invitată undeva. După duş, mă duc la oglindă şi mă privesc goală. Îmi spun: „Merge, eşti încă frumuşică“ (râde). Mă prostesc foarte tare. Îmi place ridicolul la nebunie! Apoi îmi fac cafeaua şi mă apuc să citesc ce am scris cu o zi înainte, pentru că ştiu că o să-mi placă mai mult decât tot ce scriu confraţii mei şi asta mă binedispune. La cafea citesc mereu ultimul text scris ca să-mi încep ziua frumos. Şi apoi mă apuc iar să scriu, ceea ce e, de fapt, scoaterea la plimbare a câinelui meu credincios – aşa-i spun eu creierului –, care-mi dă şi bucurie, şi tristeţe, şi singurătate. Şi mai fac ceva. Cum am putut să uit? Recitesc mereu ultima scrisoare primită de la un expeditor anume şi sunt foarte fericită! Dar în viaţa mea e şi ceva care mă enervează rău de tot – telefonul. Sunt foarte solicitată! Primesc invitaţii la diverse lansări de carte, lecturi, deplasări, întâlniri cu studenţii şi ajung să încercuiesc cel puţin patru zile dintr-o săptămână cu activităţi.

Dar parcă nici n-aţi refuza invitaţiile...
Ăsta e cel mai mare defect şi duşman al meu. Sunt o femeie care nu poate să spună niciodată „Nu“. E bine, totuşi, că am putut să le spun bărbaţilor...

Viață sănătoasă



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite