Monştrii de nicăieri. Exerciţii de imaginaţie colectivă

„Şi dacă apare un monstru aşa, de nicăieri sau din adâncul Pamîntului sau cade pur şi simplu din cer?” este o întrebare pe care şi-o poate pune oricine a văzut unul din filmele în care monştri puternici apar în mod spontan şi atacă bieţii oameni fără apărare.

Şi, slavă Domnului, imaginarul hollywoodian n-a ratat nicio perspectivă mai acătării de a ilustra aceste scenarii de groază. Pentru cîteva din cele mai grafie exemple, avem Godzilla, Independence Day, Skyline, V, Cloverfield, After Earth, Pacific Rim şi altele, mai slab cotate.

Dar deşi posibilitatea „ştiinţifică” de a se întîmpla aşa ceva este extrem de redusă (ca să nu spunem nulă), pe de o parte, iar pe de altă parte istoria recentă nu ne duce la predicţii de genul acesta de ce captivează atît de mult de fiecare dată o astfel de poveste?

Pentru că o avem în noi înşine, în adînc. Este umbra care însoţeşte civilizaţia de la primul oraş construit. Este ca un model arhetipal: omul construieşte civilizaţie şi monstrul (sau rasa) invadează şi nimic omenesc nu i se poate opune. Sau, mă rog, aproape nimic. Pentru că ce s-ar face celălalt model arhetipal fără o astfel de teroare? Cum altfel să se nască eroi din oameni obişnuiţi (la suprafaţă) decît din apariţia unor adevarate orori?

(Dilemă pentru specialişti: cît este fiziologic şi cît este psihologic în moştenirea „genetic”? Din care punct putem vorbi de instincte moştenite genetic şi din care de inconştient colectiv?)

Dacă observăm puţin atent, o să vedem că această idee-percepţie este pusă în film mai ales la Hollywood. Iar în aceste filme scenariul este cam acelaşi: la începutul poveştii ţi se arată cum duc eroii o viaţă „perfectă”; adesea ideală prin simplitate, cu ceva probleme, la o adică, dar nu fatale, oricum o viaţă normală. Dar normală în stil cam american. Ca şi cum eroul ar spune „stăteam şi noi şi ne trăiam viaţa în stilul nostru normal de bun şi de confortabil şi a venit nenorocirea asta! De nicăieri!”

Chiar aşa! Este ca şi viaţa acelui om care are cam tot ce-i trebuie şi nu-i lipseşte nimic. Şi de-acum doarme liniştit. Sau măcar încearcă, pentru că somnul lin îi este tulburat din cînd în cînd de nişte fantasme sau reverii care-i dau fiori reci. De unde „visele” astea cu monştri?

Eu cred că este natura vieţii în întregul ei. Orice conştiinţă care alege confortul cu orice preţ va respinge în afara sa orice „disconfort”; şi de aici orice gând legat de ele. În paralel, se va strădui din răsputeri să-şi asigure prin mecanisme puternice şi sofisticate (de apărare) conservarea confortului. Şi cine ar fi de condamnat? În lupta cu natura, pe scara evoluţiei, omul a prevalat destul de recent, iar civilizaţia inteligentă este, vorba unui psiholog (mare), doar un strat subţire pe cortex. Aşa că, daca ai ocazia, „grab the opportunity!”. Pe lângă asta, vor fi mulţi fabricanţi de mecanisme de aparare de-a dreptul fericiţi să vândă ultima tehnologie în domeniu, la un preţ cât mai bun. Totul pentru liniştea ta şi a casei tale; a oraşului tău; a ţării tale. Pentru un somn cât mai liniştit.

În mod tradiţional e în «natura lucrurilor» ca starea de bine să fie câştigată şi menţinută cu un fel sau altul de luptă sau de confruntare.

Bun, dar ce are asta de-a face cu natura vieţii? Păi are, pentru că toate obişnuinţele noastre moştenite strigă, aproape urlă, de pe poziţia de doar cu patru-cinci generaţii în urmă (în lumea civilizată), că pe lumea asta nu se poate trăi exclusiv în confort. Astfel, există o obişnuiţă organică veche, tradusă într-un instinct psiho-fiziologic la nivel de incoştient colectiv, de a ne confrunta măcar cu ceva proporţional cu măsura confortului; o obişnuinţă de simţi confortul ca fiind câştigat prin luptă cu ceva din natura potrivnică şi vitregă. Şi, o dată câştigat, acest confort se păstrează pe termen lung tot cu preţul unor confruntări ritmice, periodice cu forţe potrivnice din afara lui care vin să-l strice.

În timp, această obişnuinţă a dat naştere la un model psihologic colectiv de raportare la confort; cum ar veni, în mod tradiţional e „în natura lucrurilor” ca starea de bine să fie câştigată şi menţinută cu un fel sau altul de luptă sau de confruntare. Dar cînd ai deja câteva generaţii care se ocupă doar de generarea şi conservarea confortului, tu, ca individ din anii 2000 te îndepărtezi binişor de „firescul vieţii” aşa cum a fost el trăit timp de atâtea generaţii înainte de civilizaţia actuală. Iar obişinuinţa aceea nu dispare imediat ce te-ai aşezat la căldură (preconizez că ar fi nevoie de cam tot atâtea generaţii care să trăiască exclusiv în confort pentru ca simţul pericolului să adoarmă complet-complet, şi nici atunci nu putem fi siguri). Asta înseamnă că acel reflex instinctual-psihologic din inconştient va atenţiona constant conştiinţa asupra dezechilibrului (dat tocmai de menţinerea exclusivă a confortului). La limită, ameninţarea percepută inconştient va irumpe în conştiinţă sub forma viselor şi a fantasmelor dominate de monştri. Ce-i drept, nu-i în natura Naturii să ne ofere confort.

Bun. Şi acum să luăm perspectiva aceasta individuală şi s-o aplicăm, cu puţină imaginaţie, la nivel de naţie întreagă: la Hollywood, vedem cel mai des o Americă puternică, care luptă activ pentru confortul cetăţenilor săi (acum în proporţie de 80% supraponderali). O Americă care a adormit în vîrful lanţului trofic şi visează urât.