Tulburarea elevilor deştepţi: dislexia
0
Genialii Thomas Edison şi Steve Jobs, creativul Walt Disney, maestrul Pablo Picasso, dar şi carismaticii Tom Cruise şi Orlando Bloom – toţi s-au confruntat cu probleme la citit şi la scris, afecţiune numită medical dislexie. Află cum îţi poţi da seama dacă o ai sau dacă o are copilul tău de la invitaţii noştri: specialişti, adulţi şi tineri dislexici.
A avea dislexie nu înseamnă nici un coeficient de inteligenţă redus, nici un viitor academic sumbru. O dovedesc numele mari ale celor care au suferit de această tulburare de învăţare de-a lungul istoriei. Totuşi, ea trebuie identificată la timp în cazul elevilor din clasele mici, astfel încât copiii să nu fie descurajaţi.
Actriţa Angela Ioan, de la Teatrul Odeon, preşedintele Asociaţiei Bucureşti pentru Copii Dislexici şi mamă a unei tinere dislexice, şi Alexandra Lupaşcu, logoped şi adult dislexic, au fost în studioul Adevărul Live pentru a ne împărtăşi din experienţele lor cu această tulburare.
De asemenea, prin Skype, ni s-au alăturat Valentina Dumitrana, medic specialist neurologie pediatrică (adult cu dislexie) şi eleva Ioana Miu din Craiova.
Angela Ioan, preşedintele Asociaţiei Bucureşti pentru Copii Dislexici (foto dreapta): „Sistemul de învăţământ este neprietenos cu copii care au dificultăţi de învăţare. E vorba de atitudine, a profesorilor, dar şi a părinţilor. Dislexicul are mare nevoie să citească, dar nu neapărat ceea ce e impus. Trebuie să le dăm copiilor libertatea de a citi ceea ce le place şi ceea ce pot citi. Dificultatea cu care se confruntă îi poate face să nu se descurce bine la şcoală. Sistemul de învăţământ e uniformizator şi încurajează copetiţia, ceea ce nu li se potriveşte copiilor dislexici. E nevoia ca modul de adresare să fei adaptat, la fel şi modul de evaluare. Un copil care poartă ochelari va da un examen scris cu ochelarii pe ochi, nu i se vor scoate. Aşa şi un dislexic ar trebui să aibă parte de calculator la un examen de matematică, de exemplu. Calculatorul este un instrument care îl ajută, la fel ca ochelarii. Dacă dislexicii vor fi abordaţi corect, ei se vor dezolta adecvat. Şi în loc să fie asistaţi social, ei pot deveni stălpi ai societăţii".
„Sunt destule semne: inversiunile unor silabe, în privinţa scrisului şi cititului, sevenţialitatea creează mari dificultăţi, noi ne-am străduit ani de zile să punem în ordine anotimpurile şi lunile anului. Achiziţia citirii şi scrisului e încetinită. În Franţa de exemplu, li se acordă încă un an pentru acest achiziţii, dar dacă pe la sfârşitul clasei a doua există discrepanţe mari faţă de restul copiilor, se fac evaluări. Există nişte texte speficice, dar în România sunt foarte puţin utilizate. Sunt subspecialităţi care încă lipsesc în România, ca de exemplu neuropsihologia".
„Noi, părinţii, uităm că avem copii extraordinari. Suntem obligaţi se şcoală să nu ne mai înţelegem copiii. Dacă noi vom avea încredere că ei sunt absolut normali şi plini de calităţi, bătălia cu această tulburare e pe jumătate câştigată."
Valentina Dumitrana, medic specialist neurologie pediatrică: „Dislexia este o tulburare neurologică care afectează capacitatea de citi. Copiii dislexici nu au retard mental. Prin definiţie, ei au o inteligenţă normală şi pot avea chiar o dezvoltare precoce. Ea nu este un obstacol, dar poate pune beţe în roate. Debutul meu şcolar a fost un eşec total. Provin dintr-o familie de ingineri şi debutul a fost dezamăgitor pentru părinţi. Nu reuşeam să citesc. Mama mă certa ca nu sunt atentă. Bunicii au avut altă atitudine. Ei mă încurajau şi mă lăudau când reuşeam să citesc ceva corect. Am fost un elev mediocru până la sfârşitul liceului. Am vrut să dau la medicină şi profesoara de chimie se mira ca aveam un vis aşa de mare, având în vedere că aveam note de 3 la chimie. Când am luat la medicină, părinţii au foarte fericiţi, dar n-au fost surprinşi, pentru că au văzut cât de mult am muncit. Întâmpin în continuare probleme. Anticipez că şi fetiţa mea de trei ani ar putea avea această problemă: spune "potogan" în loc de "topogan". Şi tatăl e dislexic şi suntem cu ochii pe ea, dar ştiu că acest lucru nu îi va afecta visele"
Alexandra Lupaşcu, logoped (foto dreapta): „Am descoperit că am dislexie în momentul în care un coleg de faculate a prezentat la un seminar un material despre dilexie. Am început să mă regăsesc şi am înţeles că nu eram eu vinovată. În clasa a patra am fost scoasă în faţa clasei şi am fost pusă să citesc. Şi când am citit pe litere, colegii, încurajaţi cumva de domna învăţătoare, am răs. Acum zâmbesc, dar atunci am plâns foarte tare."
Ioana Miu, elevă: „Am aflat că sunt dislexică prin clasa a şasea. Părinţii bănuiau că am o problemă, dar nu ştiau că se numeşte aşa. De mică am avut o problemă cu scrisul, dar mai ales cu cititul. Citeam greu, scriam cuvintele invers. Am ajuns la Liceul de Arte, pentru că îmi plăcea să desenez. Colegii şi profesorii nu ştiu că sunt dislexică. Dislexia e ca un cadou. E mai greu până dai jos ambalajul, învăţând să scrii şi să citeşti".
Se încarcă comentariile...
