Cum să-ţi ceri scuzele perfecte

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În 1992, Terry M. Helvey, un marinar american, a mărturisit că l-a omorat în bătaie pe Allen R. Schindler, în vârstă de 21 de ani, pentru că era homosexual. Helvey s-a scuzat în fata Curţii Marţiale pentru bătaia cruntă care l-a ucis pe Schindler: „Nu mă pot scuza îndeajuns pentru faptele mele. Nu încerc să inventez scuze pentru ce s-a întâmplat în seara aceea. A fost oribil, însă EU nu sunt o persoană oribilă”.

Schindler a fost găsit într-o toaletă publică din Sasebo, Nagasaki, în Japonia. Crima lui Helvey a stat la bază politicii „Don`€™t ask, don`€™t tell” care încerca să prevină Armata S.U.A. de a căuta şi găsi homosexuali printre soldaţi. Restricţiile au fost ulterior mandatate de către legea federal publică Pub.L. 103-160.  
 
Ce face ca o scuză să fie îndeajuns de eficientă ca să ne facă să iertăm anumite fapte? Unele studii au arătat că o scuză de efect trebuie să implice înţelegerea ofensei aduse, asumarea responsabilităţii, expunerea explicită a regretului şi intenţiile post-scuze.
 
De mici ni se inculcă un set de norme care se presupune că ne-ar ajuta să ne adaptăm mai uşor mediului din care provenim. Comunicarea este o astfel de normă, însă ea nu este universal valabilă. Totuşi, scuzele sau apologiile par a fi liantul folosit în restaurarea încrederii pierdute în urma unei ofense sau conflict.

Să vedem însă în ce măsură ele sunt importante. Scuzele par să nu conteze prea mult. Fizica cuantică susţine că actul observării unui lucru, schimbă chiar lucrul în sine. Comunicarea este un astfel de proces dual de observare, care este definit de schimbul şi progresia gândurilor, sentimentelor, gesturilor ori a ideilor, de a converge către un scop comun, nu neapărat consensual, dar majoritar acceptat sau înţeles.

Comunicarea, ca şi moartea, este ireversibilă. Este una dintre axiomele comunicării şi ale vieţii. Nu putem lua nimic înapoi: niciun cuvânt şi niciun gest.

Ceva s-a schimbat în noi: gânduri, idei, emoţii sau comportament. Poate toate. Câteodată, procesul comunicării eşuează şi cineva se simte rănit, agresat, frustrat. Alteori chiar scopul comunicării a fost cel de „rănire”. În timpul comunicării sunt implicate mai multe procese cognitive, iar actul apologetic ar trebui să se alinieze cu partea pozitivă, mai bună, a celui care greşeşte cu persoana pe care a ofensat-o.

Când ne prezentăm apologiile, vorbim în apărarea unei cauze, a unei credinţe sau acţiuni încercând să justificăm, să explicăm sau să găsim un motiv pentru faptele sau cuvintele noastre, contrazicând astfel scopul propriu al apologiei, care implică admiterea unui fapt eronat/jignitor/ofensator. Autoapărarea nu implică neapărat admiterea erorii, a greşelii, a crimei sau a ofensei.
 
Dintr-un studiu, făcut Gilovich & Risen în 2007, reiese că persoană ofensată nu poate face diferenţa între apologiile/scuzele obţinute prin coerciţie şi cele oneste, dar totuşi chiar şi neoneste, scuzele tot sunt mai bune decât nicio scuză. 

În alt experiment, cercetătorii au descoperit că responsabilitatea pentru ofensă este ambiguă, iar atunci când sunt oferite scuze nesincere, ceilalţi tind să îl evalueze mai puţin favorabil pe cel care le prezintă, decât pe cel care nu oferă niciun fel de scuză. 

Motivul care stă la baza apologiei nu este remuşcarea în sine, cât obţinerea egoistă a iertării care ar duce la un balans psihic şi o stare de bine.

Iertarea vine cu multe nuanţe de rănire: fizică, mentală, emoţională şi spirituală. Totuşi sunt cazuri în care ea nu poate avea loc, indiferent de cât de sincere sunt scuzele. 
 
Din punct de vedere al sănătăţii, iertarea vine cu un platou asortat de tensiune arterială scăzută, ritm cardiac optim, un sistem imun îmbunătăţit şi implicit o viaţă mai lungă şi mai sănătoasă. Deci, egoist şi evoluţionist vorbind, de ce să nu iertăm dacă este în beneficiul nostru? Pentru că atunci când vine vorba de diverse traume psihologice, iertarea este un proces care poate dura şi o viaţă întreagă şi care ar putea să nu fie cea mai recomandabilă abordare. Procesul iertării vine cu alt platou de antreuri, de această dată psihice: reconciliere, confesiune, remuşcare şi pedeapsă. La cele de mai sus amintite trebuie adăugate recunoaşterea şi asumarea responsabilităţii, precum şi o răsplată sau compensare materială.

Unii insistă că dacă este făcută cum trebuie, apologia poate vindeca umilirea şi genera iertare. Iar o apologie eficientă necesită empatie nu numai din partea celui care se scuză dar şi din partea receptorului, precum şi siguranţa de a admite greşeli, eşecuri şi slăbiciuni. Uneori nu este suficient să ştii cum să te scuzi (o scuză validă şi eficientă are un locus de control extern - adică e atribuită unor cauze externe, şi este temporară şi incontrolabilă), trebuie să mai ai în vedere şi coeficientul de iertare al celui care primeşte scuza.
 
O iertare prematură însă poate duce la un rezultat nescontat, mai ales când ea nu este generată de credinţa că într-adevăr poţi trece peste trauma respectivă. Nu este nicio ruşine să recunoşti că nu poţi ierta. Nu suntem toţi Maica Tereza. Şi asta e OK.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite