În timpul petrecut împreună am descoperit că nu poţi face greva foamei ca să te revolţi împotriva uniformei liceului fiindcă chiar mori de foame şi de poftă de brânză prăjită de la maică-sa, că poţi chiuli de la şcoală ca să fumezi o ţigară împreună cu profu de mate care şi el chiulea, probabil că nici lui nu-i prea plăcea şcoala, că băieţii sunt tâmpiţi şi trebuie să-i acceptăm aşa, altfel ne mărităm între noi şi e ok, dar totuşi ne plac băieţii.

Drumurile noastre s-au despărţit puţin când am intrat la facultate. Eu am mers la Sibiu, ea la Bucureşti, ne vedeam în weekenduri şi în vacanţe. La primul chef din cămin am chemat-o să râdem şi să bem împreună. Ţin minte acel chef ca fiind primul şi ultimul în care am înţeles semnificaţia cuvântului chef: chef să râdem, chef să bem, chef să ascultăm muzică, chef să flirtăm, chef să fim fericite că ne revedem, chef să fim în viaţă. Am adormit spre dimineaţă într-unul din paturile supraetajate, la parter, până când un băiat pulbere de îmbibat de vodcă a vrut să facă un spirit, ne-a făcut cu ochiul, s-a îndreptat spre noi clătinându-se, s-a pierdut puţin, şi-a scos cureaua de la pantaloni, a făcut pipi pe el, a scuturat cureaua şi a băgat-o la loc în gaica blugilor, apoi s-a întors la somn. Am râs atunci cât pentru toată viaţa. Am condus-o la gară. Ăla a fost ultimul weekend de fericire împreună cu cea mai bună prietenă a mea.

Peste 2 săptămâni mi-a spus că are cancer de colon. Timp de 2 ani, timp în care eu încercam să merg la şcoală şi să trec examene, ea trecea altfel de examene: de analize şi de operaţii. Într-un final, după plimbări infernale între spitalul judeţean din Târgovişte şi Fundeni- cel mai oribil nume de spital şi de loc şi de staţie de autobuz din viaţă, după luni de chimioterapie şi intervenţii chirurgicale, prietena mea a fost declarată sănatoasă. Cântărea 45 de kilograme şi îi cumpăram cele mai haioase baticuri ca să se potrivească cu ochii ei verzi. Mi-era frică să o strâng în braţe ca să nu se fărâme. Ultima operaţie pe care şi-a făcut-o se numeşte colostomie, în limbaj popular, anus contra naturii. După această ultimă procedură, a fost declarată complet vindecată.

M-a chemat să vorbim şi să bem o gură de bere într-un iunie târziu şi infect de cald. M-a întrebat cum mă simt la şcoală, cum şi pe cine iubesc, dacă am fumat iarbă că vrea şi ea, i-am promis că am să-i aduc, dacă mai ştiu ceva de cel mai frumos băiat din liceu. Am avut o senzaţie bizară că-şi ia rămas bun, senzaţie pe care am încercat să o ignor, oricâte noduri în gât mi se puneau.

După o săptămână primesc un telefon la căminul facultăţii de la mama ei care îmi comunica că de câteva zile refuză să mănânce şi să bea apă. Peste alte 2 săptămâni a murit. Mi-am amintit cum îmi spunea în timp ce încercam să o oblig să bea apă că nu poate să trăiască aşa. Că moartea e mai demnă şi mai uşoară.

Au trecut 13 ani de atunci. Nu e o zi în care să nu mă întreb cum ar fi fost dacă ar fi avut acces la tehnologia şi medicaţia de acum, dacă ar fi existat pe atunci facebook şi aş fi putut strânge bani ca să o trimit la tratamente în afara ţării. Cum ar fi fost dacă şi-ar fi depistat boala mai din timp. Cum ar fi fost dacă era acum cu mine. Cum ar fi fost dacă s-ar fi descoperit la timp un leac împotriva acestei cumplite boli....

Dar fac altceva...

(citiţi continuarea articolului pe Sereniti.ro)

Un articol semnat de Corina Bacanu


Corina Băcanu este de 15 ani copywriter. Câteodată Director de Creaţie. Awarded and Rewarded.Passionate about Communication. Idea Writer. Curious. Blonde by Choice. Instagram Aficionada. Living on a Tweet. Pro Creative. Jump and the net will appear.