Mai putem să fim optimişti?   Foto: 123rf

Proteste în ţară şi în străinătate, atacuri teroriste, tensiuni politice şi sociale. Trecem printr-o perioadă acoperită de tot soiul de umbre, aşa că am încercat să răspundem la întrebarea: „Mai putem să fim optimişti?“. Ca să înţelegem ce este şi ce nu este optimismul, am vorbit cu antropologul Vintilă Mihăilescu, cu Aurora Liiceanu, scriitoare şi doctor în psihologie, precum şi cu preotul Eugen Tănăsescu şi cu psihoterapeutul Livia Căciuloiu.

Gruparea teroristă Stat Islamic a revendicat atentatul din Londra, românii au protestat în Piaţa Victoriei din Bucureşti, a fost o explozie la metroul din Sankt Petersburg. Mâine nu ştim ce se va mai întâmpla şi unde. Uneori ne e frică, alteori ne îngrijorăm sau ne străduim să ne păstrăm cumpătul, ba chiar ne încurajăm pe noi înşine cu vorbe precum: „O să fie bine“, „Hai să fim optimişti“, „Trece şi asta“. Unii dintre noi nu mai vor să ştie ce se întâmplă cu Guvernul şi cu Parlamentul României sau cu diverse instituţii ale Uniunii Europene. Nu mai vrem nici să înţelegem cum ne schimbă Brexitul viaţa de zi cu zi, pentru că, probabil, am obosit.  

Anul acesta, pe 31 ianuarie, la sfârşitul unei şedinţe de Guvern, ministrul Justiţiei a dat de veste că s-a adoptat Ordonanţa de Urgenţă nr. 13, care modifica atât Codul Penal, cât şi Codul de Procedură Penală. Una dintre modificări avea legătură cu abuzul în serviciu, adică stabilea că funcţionarii publici nu aveau să mai răspundă penal dacă făceau pagube mai mici de 200.000 de lei. Pe lângă asta, Guvernul a hotărât să trimită în Parlament proiectul de lege pentru graţierea unor pedepse. Atunci, zeci de mii de oameni, din ţară şi din diaspora, s-au făcut foc şi pară şi au protestat săptămâni în şir faţă de aceste decizii – unii chiar au cerut demisia Guvernului PSD. 

Scindare şi unitate

De la tensiunile politice la cele sociale n-au fost prea mulţi paşi şi iată că în acele zile s-au iscat conflicte între copii şi părinţi, între copii şi bunici, între colegi de muncă. Atmosfera din România era similară cu cea din Statele Unite, unde lumea protesta faţă de unul dintre ordinele semnate de preşedintele Donald Trump, „Protecţia naţiunii contra intrării teroriştilor străini în Statele Unite“. Graniţele au fost închise inclusiv pentru persoanele cu dublă cetăţenie sau cu viză de imigrare, care nu erau în acel moment în ţară, unde îi aşteptau familiile. Când vedem ce se întâmplă aici şi acolo, putem să mai fim optimişti? Dacă închidem televizorul şi nu mai citim presa, cu siguranţă nu scăpăm de probleme. Putem doar să uităm de ele o vreme. Într-o sâmbătă, pe 25 martie, mii de persoane din toată ţara, printre ele şi preoţi, au participat la „Marşul pentru viaţă“, o manifestaţie împotriva avortului, organizată de Coaliţia pentru familie. Au fost mulţi însă şi cei care nu au susţinut acest miting şi au argumentat că e mai bine ca femeile să ajungă singure la decizia potrivită – au lăsat pe trotuare şi pe zidurile unor clădiri mesaje ca „Educaţia sexuală previne avortul“. În aceeaşi zi, în timp ce în societatea românească se mai contura un abis între valori, preşedintele României semna „Declaraţia de la Roma“ în capitala Italiei, alături de alţi 26 de şefi de stat şi de guvern ai Uniunii Europene. Aceştia au subliniat în documentul respectiv că vor menţine unitatea UE, la exact 60 de ani de la înfiinţarea Comunităţii Economice Europene.

Cutremurul de-acasă şi de la vecini

Poate că românii care merg în Marea Britanie doar în vacanţă pot să ignore Brexitul, un proces prin care, din martie, Regatul Unit începe să se despartă de Uniunea Europeană. Dar românii de acolo vor afla abia după negocieri dacă vor avea nevoie de permis de muncă şi care vor fi consecinţele asupra drepturilor lor sociale. Tabloul mai mare al Brexitului arată că bugetul UE va pierde câteva miliarde de euro, importante, fireşte, şi pentru ţara noastră. Nu se încheie una, că dăm de alta. Duminică, pe 16 aprilie, ar trebui să aibă loc referendumul din Turcia, cu privire la întărirea prerogativelor preşedintelui Recep Erdogan. „Şi cum ne afectează?“, o să întrebaţi. Dacă liderul Turciei o să fie şi mai puternic după consultarea populaţiei, n-avem de unde să ştim ce tensiuni va mai crea în casa UE. Când se supără, de pildă, ameninţă că va întrerupe acordul legat de preluarea refugiaţilor. Dar noi avem şi altele pe cap şi ne întrebăm dacă nu cumva ne paşte vreun cutremur, de când cu o campanie de anul acesta a Ministerului Afacerilor Interne şi a ISU: „Nu tremur la cutremur“. Dacă ţinem seama şi de bolile grave cu care se confruntă lumea, şansele să fim anxioşi cresc.  

Cu toate acestea pe umeri, putem să mai fim optimişti? Şi, până la urmă, ce este optimismul? I-am întrebat pe: antropologul Vintilă Mihăilescu, scriitoarea şi doctorul în psihologie Aurora Liiceanu, preotul Eugen Tănăsescu şi psihoterapeutul Livia Căciuloiu. 

Vintilă Mihăilescu, antropolog: „Optimismul este tratat ca în marketing“

Antropologul Vintilă Mihăilescu   Foto: Eduard Enea

„Weekend Adevărul“: Când ne uităm la ştiri sau citim presa, ne amintim de Brexit, de atentatele teroriste, de protestele din România, din alte ţări europene şi din SUA. Aceste evenimente ne influenţează viaţa într-un fel sau altul. Putem să învăţăm unii de la alţii să fim optimişti? 

Vintilă Mihăilescu: Cred că, în acest caz, mai important este să devenim realişti, nu optimişti. Când în lumea din jurul tău se petrec lucruri grave, care pot să-ţi influenţeze profund viaţa, a fi pur şi simplu „optimist“  poate fi doar un semn de naivitate sau lipsă de informare, care poate duce la mascarea realităţii sau la o fugă de realitate. Optimismul poate fi o calitate doar dacă vine după realism, nu atunci când îl înlocuieşte. Doar atunci când poţi spune: „Cu toate acestea, eu sunt optimist!“, optimismul te ajută să găseşti o cale, să cauţi o soluţie sau măcar să nu cazi într-un fatalism inutil.

Într-un articol intitulat „Branduirea optimismului“, aţi scris că o jurnalistă v-a întrebat: „Ce trebuie să facem noi, românii, ca să fim mai optimişti?“. De unde credeţi că vine nevoia mass-mediei de a găsi răspunsuri la o astfel de întrebare? 

Mass-media, în ultima vreme, au ales tot mai mult calea uşoară, cu întrebări simple la care aşteaptă răspunsuri clare: „Avem o problemă. Care e soluţia?“ sau „Cine e de vină?“ sau „Cine are dreptate?“. Vorbeam în articolul respectiv despre „branduire“, pentru că optimismul este tratat ca în marketing: „Iată un produs care a început să fie cerut pe piaţă, cum îl împachetăm ca să-l vindem clienţilor?“. Pe de altă parte, şi publicul a început să-şi dorească răspunsuri simple, în alb-negru: „Cumpăr sau nu cumpăr, e bun sau nu e bun, X are dreptate sau nu?“. 

Optimismul poate fi o calitate doar dacă vine după realism, nu atunci când îl înlocuieşte. 

„N-o fi dracul atât de negru“

Exagerăm când afirmăm că poporul român este pesimist şi văicăreţ? Poate fi pesimismul o moştenire culturală? 

Nu cred că se poate spune că „Românul“ este optimist sau pesimist. Uite că vin şi eu cu „sofisticării“, că nu e doar aşa, alb sau negru. Ce se poate spune, cu un anumit grad de probabilitate, este că mulţi români sunt pesimişti referitor la ceilalţi români, la situaţia generală de la locul lor de muncă, din oraşul lor, din ţară sau din lume, dar optimişti în ceea ce priveşte propria situaţie sau viitorul lor personal. Este şi ceea ce sugerează sondajele de-al lungul timpului, nu doar un „anumit“ sondaj: frecvenţa celor care spun că acum e rău şi mâine va fi şi mai rău este foarte mare, dar tot aceştia spun şi că pentru ei personal, de la anul, situaţia va fi mai bună – ceea ce este o formă de optimism. Este o variantă personalizată a zicătorii populare: „N-o fi dracul atât de negru“.

Se spune că românii fac deseori haz de necaz. Cum vedeţi relaţia dintre umor, fie el umor negru, şi optimism?

Am impresia că ne-am cam pierdut simţul umorului şi că a rămas mai degrabă zeflemeaua, adică un mod cam infantil de a crede – sau de a încerca să te convingi – că nu e dracul atât de negru. Simţul umorului revine însă mai ales în situaţii cu adevărat grave, adică atunci când te aştepţi mai puţin. A fost cazul în comunism şi este cazul revoltelor recente, de pildă: o situaţie foarte gravă, percepută ca atare, dar combătută cu umor! Este şi aceasta o calitate deloc neglijabilă, chiar dacă poate părea mai puţin „serioasă“. 

<b>Eugen Tănăsescu, preot: „Ca să ajungi la credinţă, trebuie să fii optimist“</b>

Părintele Eugen Tănăsescu Foto: Eduard Enea

„Weekend Adevărul“: Un studiu de acum câţiva ani, publicat în străinătate, arată că oamenii care merg la Biserică sau în alte instituţii religioase sunt mai optimişti, spre deosebire de cei care nu obişnuiesc să se ducă. Cum vedeţi aceste rezultate? 

Eugen Tănăsescu: Credinţa este motorul vieţii umane. Credinţa, ca fenomen sufletesc, te leagă de nişte valori, indiferent că sunt religioase, atee, seculare, democrate, comuniste, socialiste, liberale. Prin urmare, nu există om fără credinţă, pentru că nu există om fără valori. E cumplit să nu ai valori care să-ţi dea sens în viaţă. Problema deosebirii între oameni, din studiul citat, ţine de diferenţa de valori în care omul crede. Aici apare rolul religiei. „Religie“ este un cuvânt care desemnează legătura omului cu valori de origine divină. Ori divinul, fiind „deasupra“, are un puternic caracter de autoritate demnă de încredere. Astfel, omul religios ştie că valorile lui sunt demne de încredere şi bune de urmat, ca urmare, nu are stresul incertitudinii, îndoielii sau posibilului eşec. De aici vorba celebră: „Cu Dumnezeu înainte“, pentru că Dumnezeul creştin nu te abandonează, cum se mai întâmplă în cazul valorilor lipsite de amprenta divină, ci te învaţă iubirea. Şi, chiar dacă necazul este greu, Dumnezeu însuşi ne-a arătat, prin exemplul personal, cum să purtăm Crucea necazurilor şi ce ne aşteaptă la capătul ei: Învierea, biruinţa asupra morţii.  

Consideraţi că oamenii devin mai optimişti datorită credinţei şi a practicilor religioase sau se întâmplă uneori ca tocmai optimismul lor să îi determine să creadă în Dumnezeu?

E un cerc virtuos aici. Nu vicios, ci opusul. „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele“, a strigat în „Evanghelie“ omul ajuns la disperarea existenţială. Mai precis, credinţa îţi dă optimism. Dar ca să ajungi la această credinţă, ieşind din necredinţă, trebuie să fii optimist, să ai încredere în Dumnezeu. E ca zborul păsărilor: o aripă nu poate fără cealaltă. Din păcate, mulţi comit astăzi greşeala de a crede că toate aceste lucruri sunt „învechite“. De aceea, ajung la disperare şi depresie, pentru că ignoră exact ceea ce le dă putere în viaţă: antrenamentul sufletesc. Toate ritualurile religioase nu sunt rutine seci, ci forme de cantonament sufletesc, în care omul se defineşte pe sine, se întăreşte şi se îmbogăţeşte duhovniceşte. Astfel, cele trei mari funcţiuni sufleteşti – raţiune, sentiment, voinţă – intră în armonie şi omul progresează. 

Transfigurarea necazurilor în fericiri 

Ce efecte au credinţa şi gândurile pozitive asupra organismului uman, astfel încât unii bolnavi ajung să se simtă mai bine datorită lor?

Primul efect este lupta cu boala, apoi vindecarea. Nu vorbesc de mecanismele medicale, ci de lupta spirituală. Anticii spuneau „mens sana in corpore sano!“, dar Hristos a mers mai departe şi a arătat că starea sufletului influenţează trupul, zicând: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău“. Ca urmare, credinţa te ajută în două mari direcţii. Pe de o parte, te determină să nu mai păcătuieşti, ceea ce înseamnă mai puţin risc de îmbolnăvire. Dau drept exemplu viciiile, care, prin dependenţă, duc mai târziu la probleme de sănătate. Pe de altă parte, credinţa te poate vindeca, deoarece, aşa cum recunosc şi voci înalte ale medicinei, tratamentul e una, dar vindecarea e cu totul altceva, ţinând mult şi de atitudinea pacientului în faţa bolii. Doctorul nu reuşeşte nimic fără optimismul pacientului. Dacă vorbim de stadii terminale ale unor boli, credinţa capătă un rol şi mai mare. Cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Moartea este biruită“. Credinciosul nu se deprimă în faţa morţii, ci aşteaptă întâlnirea cu Hristos. Aşadar, credinţa biruie frica morţii, prin optimismul Învierii.  

Toate ritualurile religioase nu sunt rutine seci, ci forme de cantonament sufletesc, în care omul se defineşte pe sine, se întăreşte şi se îmbogăţeşte duhovniceşte. 

„Biblia“ ne învaţă să fim optimişti? 

Toţi sfinţii şi drepţii din „Biblie“ sunt exemple. Deşi mulţi dintre ei, pentru că deranjau, au avut parte de necazuri şi chinuri, închisoare sau chiar moarte, ei au rămas optimişti, pentru că vedeau dincolo de necazul temporar sau de hăul morţii. Credinţa este hrana optimistului. Dreptul Iov, Sfinţii trei tineri Anania, Azaria şi Misail, Sfinţii Apostoli, Maica Domnului. Deşi necazurile au fost mari, credinţa lor le-a transformat necazul în fericire. Chiar textul „Fericirilor“ este un extraordinar manual de transfigurare a necazurilor în fericiri. Iar finalul acestui text este „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi“.  

Aurora Liiceanu, scriitoare şi doctor în psihologie: „Avem o percepţie publică mai realistă faţă de cum trăieşte lumea“

Scriitoarea Aurora Liiceanu Foto: David Muntean

„Weekend Adevărul“: Unele cupluri se întreabă dacă să aibă copii, ţinând cont de toate grijile care ne apasă, de la instabilitatea financiară şi politică, până la atentatele teroriste. Cum vedeţi această preocupare? 

Aurora Liiceanu: Cred că dintotdeauna a face un copil înseamnă a te confrunta cu imprevizibilitatea destinului lui. Dar, cum se spune, copii se făceau şi în lagăre, şi pe timp de război. Globalizarea ne face să avem o percepţie publică mult mai realistă faţă de felul în care trăieşte lumea. Acest lucru a făcut ca sindromul posttraumatic să fie larg răspândit, din cauza naturii – inundaţii, cutremure – şi din cauza omului.

A avut loc, de curând, „Marşul pentru viaţă“ în mai multe localităţi din ţară şi, încă o dată, a fost vizibilă prăpastia dintre femeile care nu sunt de acord cu avortul şi cele care susţin că fiecare femeie are dreptul să ia decizii, în funcţie de context. Mai poate astăzi o femeie să rămână optimistă în ce priveşte maternitatea? 

Se poate vorbi despre diferenţe mari în interiorul categoriei globale „femei“, dar prăpastia care s-a exprimat prin atitudinea faţă de avort se datorează unor variabile: vârsta, educaţia şi credinţa ortodoxă. Mitul mamei s-a erodat prin transparenţa informaţiilor privind atitudinea faţă de maternitate: abandonul copiilor în spitale, plasamentul copiilor abandonaţi, pruncuciderea, migraţia femeilor la muncă în străinătate. Maternitatea a devenit o problemă mai degrabă personală a femeii, bărbaţii fiind oarecum demisionari de la cele trei roluri tradiţionale ale lor, cei trei „P“: protector, procreator, provider (n.r. – din engleză: „furnizor“). 

„Femeile o duc mai greu decât bărbaţii“

Tot mai multe cupluri se despart sau divorţează. 

Divorţurile demonstrează instabilitatea relaţiilor de cuplu. Societatea nu îi mai penalizează pe cei divortaţi. Există „recidivă“, dar mai ales la bărbaţi. Presiunea către schimbare şi „reinventare“ pune accentul pe a alege un tip de viaţă pe cont personal, astfel încât şi maternitatea sau paternitatea devine o problemă pe care ţi-o asumi gândindu-te la resursele personale de care dispui. Mulţi copii au părinţii divortaţi, ei trăind în familii recompuse. În prezent, investiţia într-un copil este foarte mare la unii şi foarte redusă la mulţi oameni, care încă pretind ca societatea să se ocupe de copii. Cei cu bani nu se bazează pe protecţia socială. Statutul financiar al părinţilor a devenit un criteriu de comparaţie socială între copii, care de mici devin sensibili la problema banilor. Familia tradiţională şi-a pierdut statutul, astăzi familia având multe versiuni, mai degrabă luând forma unor aranjamente de viaţă, iar monogamiile seriale dau vieţii de familie o diversitate mare. 

Presiunea către schimbare pune accentul pe a alege un tip de viaţă pe cont personal, astfel încât şi maternitatea sau paternitatea devine o problemă pe care ţi-o asumi gândindu-te la resursele personale de care dispui.

Unele studii publicate în străinătate arată că bărbaţii sunt mai optimişti decât femeile. S-a format o „cultură a optimismului“ în jurul bărbaţilor sau le este, într-adevăr, mai dificil femeilor să vadă jumătatea plină a paharului? Care ar fi cauzele?

În ciuda emancipării lor, femeile o duc mai greu decât bărbaţii pentru că rolul lor domestic are o mai mare încărcătură decât cea a bărbatului. Migraţia femeii pe piaţa muncii arată că nu se exportă creiere, ci roluri tradiţionale, adică bone, menajere-îngrijitoare de vârstnici şi „muncitoare sexuale“ (n.r. – din engleză: „sexual workers“). Exportul de creiere pare să fie prioritar masculin. ;

Livia Căciuloiu, psihoterapeut: „Optimismul este un indicator al sănătăţii psihice“

Psihoterapeutul Livia Căciuloiu Foto: Arhiva personală

„Weekend Adevărul“: În condiţiile în care vedem atâtea evenimente negative, cum mai putem să fim optimişti, să nu ne temem de viitor? 

Livia Căciuloiu: Evenimentele pe care le trăim îşi pun, într-adevăr, amprenta asupra stării de bine individuale. Cu toate acestea, unele persoane sunt mai profund afectate de situaţiile de criză sau de evenimentele stresante, iar motivele care contribuie la aceste diferenţe interindividuale sunt multiple. Pe de o parte, este importantă structura de personalitate, nevrotismul fiind factorul de personalitate care descrie emoţionalitatea accentuată şi tendinţa de a simţi cu uşurinţă frică, angoasă sau depresie. Întreaga istorie de viaţă, concluziile personale la care a ajuns fiecare în urma evenimentelor importante trăite şi valorile personale vor influenţa negreşit felul în care cineva se va raporta la viitor. În plus, persoanele care au o reţea de sprijin şi oameni apropiaţi în proximitate se bucură de un ajutor suplimentar în gestionarea evenimentelor din lume. Spre exemplu, este natural pentru o persoană înconjurată de prieteni, care a trăit evenimente pe care a simţit că le poate controla, să se raporteze la prezent şi viitor într-o manieră mai optimistă decât un om singur, care a trăit evenimente copleşitoare, din care a învăţat că nu are suficient control în propria viaţă. Încrederea într-un viitor mai bun, optimismul, orientarea spre soluţii şi încrederea în propria capacitate de influenţare a prezentului sunt caracteristici individuale. Pentru a ne schimba perspectiva, pentru a învăţa să privim lucrurile într-o manieră mai optimistă şi realistă, este important să lucrăm cu filtrele pe care le avem şi să păstrăm contactul cu persoanele care simţim că ne pot înţelege cu adevărat.  

Este important să se facă diferenţa dintre o centrare exclusiv pe aspectele pozitive dintr-o situaţie şi optimism, prima variantă fiind mai degrabă o fugă din realitate, prin excluderea elementelor care provoacă disconfort. 

Care sunt efectele anxietăţii asupra creierului şi cum ne afectează capacitatea de a construi gânduri pozitive şi de a rămâne optimişti? 

Anxietatea, frica şi stresul sunt trăiri normale, cu care fiecare dintre noi se întâlneşte. Cu toate acestea, atunci când aceste stări au o intensitate puternică şi sunt frecvente, ele pot influenţa semnificativ calitatea vieţii persoanei. Sistemul limbic este o parte a creierului care reglează comportamentele de supravieţuire şi de exprimare emoţională şi influenţează procesarea mnezică (n.r. – a memoriei). Sistemul limbic evaluează situaţia pe care o trăim şi decide dacă este necesară angajarea întregului organism într-un efort de autoapărare sau dacă este potrivită relaxarea. Mai concret, atunci când percepem o ameninţare în mediul extern, sistemul limbic acţionează eliberând o serie de hormoni cu rol în pregătirea organismului pentru confruntare. Persoanele care se gândesc constant la felul în care siguranţa personală este afectată de schimbările din lume şi care depun eforturi semnificative pentru a ocoli pericolul pe care îl percep se pot afla într-o stare de maximă alertă, iar în aceste situaţii este potrivită psihoterapia. Pe de altă parte, există şi persoane cu reacţii adaptative sănătoase, afectate de evenimente, dar care îşi caută soluţii de prevenire a unor riscuri personale, fără să se deconecteze de propriile interese şi planuri de viitor.  

Diferenţa dintre optimism şi fuga de realitate 

Dacă ne folosim imaginaţia pentru a proiecta un viitor mai bun, se poate spune că ne păcălim pe noi înşine?

Imaginaţia este un proces cognitiv şi constă în selectarea şi combinarea unor elemente din experienţe anterioare. Cu siguranţă, imaginaţia are un rol foarte important în vizualizarea unor variante de viitor pe care le vedem sau le dorim pentru noi. Apelând la imaginaţie, ne putem da seama mai bine care dintre planurile de viitor s-ar potrivi cel mai bine cu nevoile şi dorinţele noastre. În acelaşi timp, dacă folosim doar imaginaţia în proiectarea unui viitor mai bun, ne vom îndepărta de realitatea concretă şi în acest fel am proiecta un viitor fals, iluzoriu. Este o diferenţă majoră între a imagina un viitor bazându-ne pe ceea ce ştim şi putem face, luând în considerare contextul prezent, şi a ne imagina un viitor pe care ni-l dorim, fără a lua în considerare posibilităţile concrete. Cu toate acestea, însă, nu trebuie să fie neapărat vorba despre o auto-înşelare. În momentele stresante, fiecare persoană are nevoie să se retragă, într-o măsură mai mare sau mai mică, într-o zonă sigură, de confort, în care are control. În astfel de moment, imaginaţia poate fi o variantă la îndemână de evitare a aspectelor neplăcute sau dureroase din experienţa pe care o trăim. Practic, ne împlinim nevoia de siguranţă din realitate în iluzie, însă aceasta nu este o siguranţă adevărată. Sentimentul de siguranţă vine din contact cu concretul din realitate, aşa încât este benefic să ne dezvoltăm capacităţi adaptative de a face faţă perioadelor stresante din prezent. 

Unele studii arată că e bine să avem gânduri şi emoţii negative. Dacă suntem mereu optimişti, avem dezamăgiri mai mari decât atunci când nu suntem neapărat pesimişti, ci mai degrabă precauţi? Cum găsim o cale de mijloc, între optimism şi pesimism?

Emoţiile şi gândurile sunt, pur şi simplu, emoţii şi gânduri mai mult sau mai puţin adecvate nevoilor noastre. Negativul nu este, deci, legat de emoţia în sine, ci de aspectul din evenimentul respectiv, care ne provoacă disconfort. Este important să fie înţeles acest aspect, întrucât toate emoţiile şi gândurile pe care le avem sunt relevante şi ne aparţin, chiar şi cele numite generic „negative“. Emoţiile apar pentru a fi trăite, gândurile – pentru a ne ajuta să înţelegem mai bine întreg contextul, iar împreună ne susţin în luarea unor decizii sănătoase pentru sine, în situaţia respectivă. Optimismul este un indicator al sănătăţii psihice. El reprezintă tendinţa de a avea o concepţie pozitivă asupra viitorului şi a experienţei vieţii şi este o structură cognitiv-motivaţională. Asta înseamnă că persoana este ancorată în realitatea pe care o ia în considerare şi pe care o priveşte dintr-o perspectivă şi cu o atitudine pozitivă legată de scopurile şi dorinţele personale. În acest sens, o persoană optimistă va lua în considerare nemulţumirile prezente – gândurile şi emoţiile neplăcute –, le va trăi şi înţelege cu certitudinea sau cel puţin cu speranţa că va reuşi să găsească o soluţie pentru situaţia în care se află. Este important să se facă diferenţa dintre o centrare exclusiv pe aspectele pozitive dintr-o situaţie şi optimism, prima variantă fiind mai degrabă o fugă din realitate, prin excluderea elementelor care provoacă disconfort.