Stresul, răspunsul la întrebarea: „De ce m-am îmbolnăvit?“

De la o zi la alta, oamenii de ştiinţă confirmă o nouă legătură între afecţiuni mai mult sau mai puţin grave şi „boala secolului“: stresul.

Atunci când cineva merge la medic şi acuză un simptom oarecare, una dintre primele întrebări pe care i le adresează doctorul este „De cât timp aveţi acest simptom?“. Or, întrebarea corectă ar trebui să fie „Când anume a apărut acest simptom?“, scrie celebrul psihanalist britanic şi activist pentru sănătatea mintală Darian Leader, în cartea sa „De ce se îmbolnăvesc oamenii?“. Diferenţa, deşi poate părea aproape insesizabilă, există. Prima întrebare cere un răspuns de tipul „Acum trei luni“, care nu spune, de fapt, nimic despre contextul personal al suferindului, ci îi oferă numai indicii medicului privind persistenţa manifestării. Pe când „cealaltă întrebare se referă atât la cronologie, cât şi la timpul subiectiv apreciat de bolnav. Ea deschide perspectiva istoriei unice a pacientului“, precizează Leader în capitolul „Stresul să fie de vină?“. Există, în mod cert, aşadar, o diferenţă clară atât pentru medic, cât şi pentru pacient între răspunsurile de tipul „Am simptomul acesta de trei luni“ şi „Simptomul a apărut în urmă cu trei luni, când m-a părăsit soţia“. Unii dintre noi conştientizează conexiunea, alţii nu. De fapt, nu puţine sunt cazurile în care probleme medicale sunt confundate şi, deci, tratate greşit, fiindcă au manifestări similare cu „amprentele“ pe care stresul le lasă peste tot în corp.

Să luăm cazul unui jurnalist de 36 de ani, din SUA, care ajunsese să fie consultat de 15 medici diferiţi pentru palpitaţiile pe care le avea. Toţi cei 15 medici i-au făcut electrocardiograme pentru a-i măsura activitatea inimii şi nu au descoperit nimic în neregulă cu tânărul jurnalist. De-abia al 16-lea medic i-a pus întrebările potrivite şi a aflat că simptomele pacientului, care persistau deja de câteva luni, au apărut la trei zile după ce bărbatul şi-a pierdut tatăl în urma unui infarct.

În astfel de situaţii, eventualul tratament al simptomelor fizice, al efectelor, deci, ar trebui cumulat cu terapia de combatere a stresului, cu psihoterapie, pentru a „ataca“, simultan, şi cauzele. Cel puţin aşa crede Darian Leader, autorul cărţii „De ce se îmbolnăvesc oamenii?“.

Dovezi clare că poate duce la cancer

Totuşi, încet-încet, medicii, chiar şi cei care tratează boli grave, îşi schimbă atitudinea faţă de legătura dintre stres şi boli. Un exemplu este medicul Dan Popescu, specialist hematolog oncolog în Manhattan, NY/Allentown, SUA, care recunoaşte pe blogul său de pe site-ul „Adevărul“ că lucrurile sunt mult mai clare astăzi în ceea ce priveşte relaţia cauză-efect dintre stres şi cancer.

„Mulţi pacienţi mă întreabă: «De ce am făcut cancer? Oare are vreo legătură cu faptul că am avut multe necazuri în familie şi la serviciu? Oare are vreo legătură cu stresul?». În general, răspunsul meu a fost că nu există o legătură directă între stres şi cancer care să fie documentată riguros ştiinţific. [...] Între timp, lucrurile au început să se schimbe. Apar din ce în ce mai multe articole de cercetare de laborator care adresează legătura dintre stres şi cancer“, spune Dr. Dan, cum este cunoscut în comunitatea „Adevărul“.

O greşeală frecventă în gestionarea stresului este ridicarea repetată a pragurilor de toleranţă la stres. Persoana îşi fixează mereu noi limite, spunându-şi că încă puţin nu va face rău. Lena Rusti, psihoterapeut

De altfel, medicul hematolog oncolog citează, într-o postare pe blogul său, două studii bine documentate – unul al cercetătorilor de la Ohio State University, publicat în „Journal of Clinical Investigation“, şi altul al oamenilor de ştiinţă de la Wake Forest University. Ambele conduc spre aceeaşi concluzie, potrivit lui Dr. Dan: „Stresul cronic la nivel celular poate stimula fie progresia cancerului, fie puterea de a metastaza a cancerului şi poate face ca anumite tratamente medicamentoase anticancer să fie mai puţin eficace“.

Bineînţeles, nu trebuie ca medicii să ajungă nici în extrema cealaltă: să ignore asocierea mai multor simptome şi să pună greşit un diagnostic doar pentru că pacientul a avut primele manifestări după un stres puternic, cum ar fi, de exemplu, intrarea în şomaj, avertizează psihoterapeutul Darian Leader.

„Nu mă descurc decât sub tensiune“

Manifestările stresului şi chiar stresul în sine nu sunt întotdeauna negative. De altfel, Gabi Macri, programator de 30 de ani din Bucureşti, ia cele mai bune decizii atunci când este sub presiune. „Pot să mă gândesc cum să rezolv un issue (n. r. – problemă de programare) şi o săptămână uneori fără să ajung la o soluţie. Dar dacă ştiu că termenul-limită este peste cinci minute, imediat îmi vine o idee“, spune Gabi.

Stresul adaptativ, pozitiv, se numeşte eustres, dar este strâns legat de stresul dezadaptativ, numit mai bine distres. Distresul psihic este generat de ceea ce în mod general numim psihotraumă. Ştefan Milea, profesor de Psihiatrie

Acelaşi mecanism funcţionează în cazul lui Gabi cam în orice arie a vieţii lui, nu doar în cea profesională. El nu se consideră un şofer exemplar, dar atunci când a fost pus în situaţii-limită, în care restul participanţilor la trafic au creat un context în care era aproape imposibil să evite un accident, s-a descurcat de minune să ia decizia corectă într-o fracţiune de secundă, astfel încât să evite impactul.

De altfel, viaţa fără stres nu este posibilă, spun specialiştii. În primul rând, pentru că dacă nu ar exista acest fenomen, nu am putea supravieţui. De fapt, numim stres orice reacţie a corpului la un stimul exterior, fie el meteorologic (frig, caniculă), fie el psihologic (o experienţă traumatizantă, un job solicitant etc.). Stresul, de fapt hormonii stresului, cortizolul şi adrenalina, sunt cei care ne ajută să ne mobilizăm atunci când trebuie să ducem la îndeplinire sarcinile de serviciu într-un termen-limită.

Tot stresul este cel care ne pune în alertă atunci când ne aflăm într-o situaţie riscantă şi ne determină să reacţionăm (să înfruntăm situaţia, în cazul în care ne stă în putere, sau să fugim). Prin urmare, atunci când apare rareori, este benefic pentru organism.

Însă atunci când este vorba despre o experienţă extrem de traumatizantă (cum este  cazul soldaţilor care au luptat într-un război sau al victimelor unui viol, de exemplu) şi atunci când persistă perioade îndelungate, în cazul unui serviciu foarte solicitant, este cert că stresul ne îmbolnăveşte. Pentru unele boli, el este doar unul dintre factorii de risc (pentru cancer, de exemplu), pentru altele însă, este principalul element declanşator (unele boli cardiovasculare). 

De la stres la dependenţe, doar un pas

Fumatul, alcoolul şi drogurile sunt de multe ori singurele refugii pentru oamenii stresaţi

Atacurile de panică repetate, lipsa apetitului sau, dimpotrivă, pofta de mâncare exagerată, tensiunile şi durerile musculare, durerile de cap, tulburările digestive, tristeţea sau chiar depresia şi sentimentul profund de inutilitate, de resemnare în lupta cu greutăţile vieţii sunt manifestările imediate ale stresului. Toate îşi găsesc, însă, alinarea cea mai la îndemână fie în mâncare (pentru cei cu un apetit accentuat), fie în alcool sau în ţigări, fie chiar în droguri.

Practic, stresul alimentează serios industria viciilor. „Nici nu ştiu cum să explic ca să mă înţeleagă cineva cât este de greu să te trezeşti în fiecare dimineaţă tensionat, cu o senzaţie de gol în stomac şi să ai dureri de stomac pe tot parcursul zilei“, povesteşte Ramona Constantin (31 de ani), PR din Bucureşti. Problemele pe toate planurile cu care se confruntă Ramona, dar nu numai ea, în această perioadă de mari dificultăţi financiare, nu doar că-i macină, încetul cu încetul, sănătatea, ci îi şi anulează toate reuşitele de până acum.

Nici nu ştiu cum să explic ca să mă înţeleagă cineva cât este de greu să te trezeşti în fiecare dimineaţă tensionat, cu o senzaţie de gol în stomac şi să ai dureri de stomac pe tot parcursul zilei. Ramona Constantin, PR

„Într-o vreme în care lucrurile mergeau, parcă, mai bine am decis să mă las de fumat. Eram fumătoare înrăită, nu în sensul că fumam exagerat de mult, dar nu puteam să beau cafea, de exemplu, fără ţigară, pauzele de fumat la serviciu erau adevărate recompense pentru mine. Cu toate astea, am reuşit să mă las. N-a fost deloc uşor, dar am fost foarte mândră de succesul meu“, spune Ramona făcând o scurtă pauză în vorbire ca să-şi aprindă o ţigară.

Ţigara, singura refulare

La un moment dat, a simţit că nu mai poate face faţă stresului altfel decât reapucându-se de fumat. „M-am păcălit că oricum m-am cam îngrăşat după ce m-am lăsat şi am considerat că e un motiv în plus să-mi cumpăr un nou pachet de ţigări după mai bine de jumătate de an fără ele. Dar nu mai puteam suporta stresul, iar ţigara era, parcă, singura mea refulare. Încă n-am scăpat de stres, poate după ce se mai liniştesc lucrurile, o să mă las din nou, de tot de data asta“, speră Ramona.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.