„N-am auzit în viaţa mea de atâtea cazuri de cancer într-o singură familie!”. Povestea a cinci surori marcate de boală

Adriana (53 de ani), Mirela (51 de ani), Elena (49 de ani), Carmen (47 de ani) şi Florentina (35 de ani) sunt surori. Când mama lor a fost diagnosticată cu cancer la sân, cele cinci surori aveau, în ordine, 20 de ani, 18, 16, 14 şi respectiv doi ani. Peste încă doi ani, mama lor a murit. Dar aceasta nu este singura lor întâlnire cu cancerul. În această familie, cancerul a devenit o normalitate şi face parte din viaţă.

Am stat de vorbă cu Mirela Dorobanţu despre povestea lungă pe care familia ei o are cu cancerul. Pentru că povestea, de fapt, nici nu a început cu mama celor cinci fete, nici nu s-a terminat acolo. 

Pe vremea când cancerul era subiect tabu în familia fetelor, bunica lor din partea mamei a murit de cancer la sân. Femeia a avut trei fiice şi toate au murit de cancer. Două dintre ele, de cancer la sân. Cealaltă, de cancer de col uterin. Una dintre cele care au avut cancer la sân a fost mama Adrianei, a Mirelei, Elenei, a lui Carmen şi a Florentinei. 

„Lumea se ferea să spună că are cancer” 

„La mine în familie cred că asta a fost marea greşeală, inconştienţa. Din câte ne-a povestit nouă tata, mama a avut ca o jenă când se atingea la sân, dar nu i-a dat niciodată atenţie pentru că ştia că mama ei a avut cancer de sân şi cred că i-a fost frică. Mama ne mai spunea şi că avea foarte des o senzaţie de mâncărime în zona aia”, începe Mirela să povestească. 

Mama ei a fost diagnosticată cu cancer la sân la 39 de ani, în 1986. Din amintirile Mirelei, pe-atunci nici nu prea existau medici oncologi sau, în orice caz, cu greu aveai acces la vreunul. 

„Mama a fost diagnosticată foarte târziu. La două-trei luni după diagnostic au operat-o şi i-au scos sânul. La şase luni după ce i-au scos sânul, i-au propus să îi scoată uterul şi ovarele”, îşi aminteşte Mirela. 

Deşi aflaseră diagnosticul, părinţii nu le-au spus fetelor că mama lor are cancer de sân. Abia atunci, când a venit propunerea de a-i scoate uterul şi ovarele, fetele au auzit pentru prima dată că mama lor are cancer şi că are nodulii canceroşi cât un pumn. 

Era o mentalitate bolnavă în perioada aia, canceroşii erau consideraţi ca leproşii. Lumea se ferea să spună că are cancer. Toată lumea evita, nimeni nu vorbea despre asta. Noi am aflat destul de târziu, de la o mătuşă care a fost cu mama să-şi facă scintigrafia (n.r. – tehnică imagistică folosită pentru depistarea unor afecţiuni osoase, de la fracturi până la cancere osoase). Părinţii noştri nu ne-au spus. 

Mirela Dorobanţu 

După operaţia în care i-au fost extirpate uterul şi ovarele, femeia a făcut metastaze osoase. „Atunci i s-a propus să i se dea morfină şi a refuzat. Ne-au dat-o acasă din spital şi ne-au spus că le pare rău, dar că nu mai au ce face”, îşi aminteşte Mirela. 

„Puteam să jur că mamele nu mor” 

Disperaţi de agresivitatea bolii, au fost dispuşi să încerce orice. „Mi-e şi ruşine să recunosc, dar eram atât de disperaţi, că atunci când cineva – un medic – ne-a propus să îi dăm o lingură pe zi de petrol rafinat la nu ştiu câte grade, am acceptat. Şi s-a dus tata la rafinărie la Brazi. Un alt medic ne-a spus să macerăm plantă de aloe cu miere şi cu vin roşu. Săraca mama a făcut orice, până a zis gata! De când a fost diagnosticată până a murit nu cred că au trecut doi ani. Cert e că, în ultimele trei luni, a fost îngrozitor”. 

În perioada când mama ei era bolnavă, în casa părintească mai locuiau, dintre fete, doar cele mai mici, Carmen şi Florentina. „Tata a lucrat numai de noapte în perioada aia, ca să stea el ziua cu ea. Noi, surorile mai mari, stăteam cu ea noaptea. Ne-am rugat de ea să ia morfină, dar avea impresia că morfina n-ar fi lăsat-o să moară, i-ar fi prelungit chinul. Iar ea a zis că nu mai suporta şi că nu mai voia să ne chinuie nici pe noi”, îşi aminteşte Mirela. 

În familie, cancerul a fost un subiect tabu până cu o săptămână înainte ca mama ei să moară. Atunci i-a spus Mirelei, aproape nervoasă: „Tu crezi că eu nu ştiu că am cancer şi că o să mor?”. 

Mirela avea 20 de ani când a murit mama ei. „Au trecut 31 de ani, dar eu îmi aduc aminte ziua aia, secundă cu secundă, ca şi cum ar fi fost ieri. Era 9 octombrie. Până atunci, eu puteam să jur că mamele nu mor!”, spune Mirela cu zâmbetul pe buze, dar cu ochii umezi şi tremur în glas. 

„A murit fix când eu o ţineam de mână şi eram ferm convinsă că o să respire mai departe. Erau acolo şi fraţii şi surorile ei. De dimineaţă a intrat în comă şi a început să elimine cheaguri mari de sânge pe gură, pe nas, tot timpul, de la 9.00 dimineaţa, până la 6.00 seara, când a murit. Credeam că, atunci când o mamă moare, timpul se opreşte în loc. A doua zi, nu înţelegeam cum de oamenii funcţionează şi îşi văd de familie şi de serviciu, când mama a murit atât de tânără. Au trecut 31 de ani şi noi vorbim despre mama ca şi cum s-ar întoarce mâine”, spune Mirela. 

Sora cea mare, Adriana, a stat şi ea tot timpul alături de mama ei în perioada de suferinţă, deşi era însărcinată. A născut în ziua înmormântării. 

La opt ani după mama celor cinci surori, a murit prima mătuşă din partea mamei, în decembrie 1996. Peste patru luni, în aprilie 1997, a murit şi cealaltă mătuşă. Toate, de cancer. 

Continuarea articolului, aici