DILEMA ETICĂ Care sunt noile frontiere ale medicinei: Bine aţi venit la fabrica de copii! Doriţi unul cu genele lui Einstein?

De ce n-am putea merge la maternitate, aşa cum mergem într-un showroom auto, ca să alegem, cu cea mai mare exactitate de ghişeu funcţionăresc, felul în care va arăta şi ce abilităţi va avea copilul nostru? Avem dreptul să creăm supercopilul, cu de toate?

„Ochi căprui?“ „Nu. Albaştri.“ „Brunet, şaten, blond?“ „Şaten, cu o subtilă aluniţă în bărbie, vă rog! Şi gropiţe, însă doar când zâmbeşte. A!, şi puneţi, vă rog, şi o genă de la Andrei Pleşu, vrem să fie un intelectual spontan, cu umor!“ „Ce armonie frumoasă! Dar înălţimea? Să fie şi mai rezistent la frig?“ „E perfect! Vrem două exemplare, băieţi!“ Aşa ar putea arăta un dialog între medicul de planificare familială şi un cuplu care plănuieşte să aibă copii.

Fie că le spunem „manipulare genetică“, „inginerie, modificare, tehnologie genetică“ sau „biotehnologie modernă“, noile descoperiri ale geneticii moderne ar putea modifica radical mijloacele superstiţioase de a planifica naşterea unui copil. Sunt noi frontiere ale medicinei, iar entuziasmul de laborator pare că ridică munţi. Se deschid mari speranţe cu privire la rolul terapeutic al acestui impresionant progres, dar se alimentează şi mari spaime, legate de inconştienţa unor experimente.

Nu mai e nevoie să-i pui în faţă copilului, la tăierea moţului, tăviţa cu creion, foarfecă, bani sau cheie de 16. Ştii deja: dac-ai optat pentru dezvoltarea empatiei, merge la Teatru sau Psihologie. Şi, dacă va avea bărbia lui George Clooney ori buze ca Marilyn Monroe, e clar: actor de cinema!

Comerţul cu copii
Desigur, această variantă hiperbolizată a manipulării genetice ar putea ridica drastice critici – nu cumva transformăm copilul într-un obiect comercializabil, supus, în cel mai mecanic mod, doar egoismului unui părinte prea capricios?

Totuşi, chiar şi dacă nu ne îngăduim excese, câteva dileme tot rămân: până unde poate fi extins dreptul unei mame de a decide asupra viitorului propriului copil? Se poate bucura neputinciosul, încă din stadiul embrionar, de o serie de drepturi? Are el o demnitate intrinsecă, demnitate ce nu poate fi alterată după bunul simţ estetic ori în funcţie de precauţiile părinteşti cu privire la adaptarea fătului în societate? Tranzacţionăm omul, îi cuantificăm valoarea folosind criterii raţionale, creative, sau doar îl adaptăm, îl perfectăm? Acestea sunt întrebările.

Trei copii, salvaţi de la moarte
Studiu de caz: Trei copii au fost vindecaţi prin intermediul terapiei genetice de leucodistrofie metacromatică, o boală ce le-ar fi distrus creierul în primii trei ani de viaţă, privându-i de abilităţile de a merge şi de a vorbi, potrivit revistei „Science“.

Bebeluşii care suferă de această boală par perfect sănătoşi la naştere, însă dezvoltarea lor începe să regreseze între 1 şi 2 ani, când o zonă din creier începe să se deterioreze din cauza distrugerii mielinei. În prezent, cei trei merg la grădiniţă şi sunt bine.

Pentru că boala este cauzată de o eroare în codul genetic, tratamentul dezvoltat de o echipă de cercetători de la Institutul Ştiinţific San Raffaele din Milano, Italia, a presupus extragerea unor celule stem de la pacienţi, folosite ca apoi ca viruşi pentru a introduce o formă corectată a genei defecte. Succes. În alte cazuri, un pacient tratat în acest mod a murit, iar alţii s-au îmbolnăvit de leucemie, însă metoda este, desigur, perfectibilă.

„Lăsaţi industria să înflorească!“
Profesorul de origine română Julian Săvulescu, director al Centrului Uehiro de Etică Practică al Universităţii din Oxford şi director al Centrului de Neuroetică din Oxford spune că, „atunci când avem de-a face cu un lucru ale cărui beneficii nu sunt deloc controversate, ne lovim de obiecţia potrivit căreia îmbunătăţirea va conduce la inegalitate şi nedreptate, mai precis la o societate împărţită în două între privilegiaţii care beneficiază de aceste îmbunătăţiri şi neprivilegiaţii care nu beneficiază, ca în filmul «Gattaca» (n.r. – filmul imaginează o lume futuristică în care fiinţele umane născute natural, considerate inferioare, sunt discriminate în faţa celor „îmbunătăţite“). Însă modul în care alegem să distribuim îmbunătăţirea, la fel ca în cazul educaţiei sau sănătăţii, este o problemă de alegere socială, decizie politică şi voinţă publică. Am putea-o folosi pentru a îndrepta inegalitatea. Aşadar, lăsaţi industria îmbunătăţirii biomedicale să înflorească şi lăsaţi oamenii să ia propriile decizii“.

Fruntea lui Eminescu
Dacă manipularea genetică e folosită pentru a trata anumite boli corijabile la nivelul ADN-ului, există vreun motiv pentru care am refuza un „tuning uman“, prin proiectarea unei fiinţe care să aibă capacităţi senzoriale şi fizice dincolo de normalitatea înnăscută? Dacă putem să facem oameni sănătoşi, de ce să nu facem şi supraoameni?

Pe de altă parte, dacă putem corecta defecte, ce ne împiedică să le creăm? Sunt de-ajuns contrângerile morale pentru a ne împiedica să formăm copii cu „defecţiuni“ pre-comandate? Sau mai nuanţat: cine poate stabili dacă o trăsătură, o abilitate reprezintă o calitate sau un defect? Poate că fruntea lui Eminescu, pe care-ar putea s-o prefere o familie pentru copil, ar putea fi văzută ca inestetică de către vecini.

Exemplu: mai multor maimuţe le-a fost implantată o genă care le face să strălucească în verde la iluminarea cu ultraviolete. Cinci maimuţe din această lume sunt acum fosforescente. Nu putem să-l întrebăm nici pe Eminescu şi nici pe un potenţial purtător de cărare pe-o parte şi nici pe maimuţe dacă le-ar reproşa părinţilor, poate doctorilor, „neglijenţa genetică“.

Un alt contraargument este că manipularea genetică presupune apelarea la tehnici de fertilizare artificială care, la rândul lor, pun probleme etice ireconciliabile, cu privire la actul procreării în familie ori la manipularea unor fiinţe umane în laborator.

Dacă, în domeniul medicinei moderne, cercetarea ştiinţifică a geneticii umane ne oferă date despre determinismul genetic al unor boli, în ceea ce priveşte geneza tulburărilor psihice nu avem parte de răspunsuri ultime şi, chiar dacă am avea unele indicii, ar fi realmente lipsit de etică să fie publicate. Totuşi, identificarea unor gene responsabile pentru ceva nu este îndejuns în explicarea devenirii persoanei umane, care este rezultatul unui complex de factori: educaţie, mediu, conflicte, evenimente din viaţă etc. Mai mult, avem insuficiente date despre modul în care unele gene sunt responsabile pentru ceva. În exemplul atelierului auto, chiar dacă montăm piese noi, performante, cu un profesionalism de excepţie, există, de fiecare dată, un risc ca, imediat după ieşirea din atelier, să avem o defecţiune tehnică. Mihai Copceanu, psiholog

Mihai Copăceanu, dublu licenţiat, în teologie şi psihologie, spune că, în întreaga dorinţă a omului de a atinge perfecţiunea, bunăstarea sau fericirea, există factori imprevizibili, ce pot denatura planurile. „Gândirea omului, dorinţele, preferinţele, mofturile sunt într-o continuă dezvoltare. Dacă, la preconcepţie, avem nişte preferinţe despre viitorul bebe – ştim cât de des tatăl vrea băiat, iar mama vrea fetiţă –, mai târziu, există riscul să fim de­zamăgiţi de alegeri şi să ne dorim altceva: alţi ochi, alte caracteristici fizionomice. Ajungem la o mutilare continuă?“, întreabă psihologul.

În plus, Mihai Copăceanu atrage atenţia asupra influenţei prea mari pe care părinţii o au asupra copiilor. „Pot abuza şi decide ani buni destinul propriilor odrasle, până dincolo de maturitate, chiar familiile deja formate. Socrul şi soacra decid în numele copiilor, influenţează relaţiile în interiorul familiei. De aceea, nu ar fi exclus să dorească să decidă şi asupra ingineriei genetice.“

„Cât de mult rău este posibil?“

de Emilian Mihailov

Puterea noilor tehnologii genetice este impresionantă. Multă vreme am crezut că Dumnezeu a dat ca un nou născut să fie fată sau băiat. Nu am considerat că stă în puterea noastră ce culoare să aibă ochii copiilor noştri. Ne-am consolat în faţa celor născuţi cu malformaţii. „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat“, zice o vorbă din popor. Progresul ştiinţei a făcut ca până la urmă să putem interveni în codul genetic. Un tată, după ce a avut trei fete, poate să aibă un băiat. Mai important este că avem posibilitatea intervenţiei la nivel genetic pentru a eradica tot felul de afecţiuni. Reprezintă o uşurare gândul că viitorii copii se vor naşte mai sănătoşi şi mai inteligenţi. Multe drame pot fi evitate.

Posibilitatea de a îmbunătăţi capacităţile umane este de-a dreptul spectaculoasă. Psihologul Steven Pinker susţine că perfecţionarea puterilor cognitive, adică abilitatea de a da deoparte experienţa imediată, detaşarea de punctul nostru parohial de vedere, gândirea abstractă, conduce la o mai bună respectare a angajamentelor morale. Astfel, propune ipoteza că există o corelaţie între declinul violenţei din a doua jumătate a secolului XX  şi creşterea IQ-ului cu 3% per decadă. Imaginaţi-vă că prin intervenţii genetice am putea creşte în medie IQ-ul cu mult mai mult şi fără să aşteptăm atâta. Dacă această corelaţie între nivelul inteligenţei şi declinul violenţei este plauzibilă, atunci îmbunătăţirea genetică a IQ-ului aduce beneficii sociale uriaşe printr-o reducere drastică a violenţei.

Pe de altă parte, posibilitatea de a face rău este la fel de spectaculoasă. De exemplu, oamenii de ştiinţă au încercat să controleze o ciumă în cazul şoarecilor prin modificarea genetică a unui virus cu scopul de a deveni imuni la variolă. Numai că din neglijenţă au produs o caracteristică a virusului care este superletală. Iar variola de şoareci este asemănătoare variolei pe care o ştim cu toţii.

Ingineria genetică poate crea o nouă trăsătură a virusului cu o mortalitate de aproape 100% şi în cazul oamenilor, având o rezistenţă crescută în faţa vaccinurilor. Studiul privind modificarea genetică a variolei de şoareci este disponibil pe internet. Posibilităţile de a face rău care decurg de aici sunt terifiante.Aceasta este dilema dublei utilizări a progresului ştiinţific. O tehnologie inovatoare poate aduce mult bine, dar oferă şi posibilitatea de face mult rău. Întrebarea cu care ne confruntăm este cât de mult bine vrem la pachet cu cât de mult rău este posibil.

Emilian Mihailov este etician, doctor în filosofie, director executiv al Centrului de Cercetare în Etica Aplicată (www.ccea.ro) şi membru al Societăţii Române de Filosofie analitică. 

„Unora nu ne plac muşchii“

de Laurenţiu Staicu

Deşi este dificil de trasat o graniţă clară între terapia genetică propriu-zisă şi intervenţiile menite să îmbunătăţească anumite funcţii sau performanţe, de regulă se acceptă că intervenţiile terapeutice urmăresc restabilirea stării normale de sănătate, în vreme ce intervenţiile de ameliorare au drept scop creşterea performanţelor peste starea normală de sănătate. Pornind de la această distincţie comună, se ridică întrebarea dacă intervenţiile care vizează sporirea performanţelor sunt moralmente permise şi cum ar putea fi reglementate.

Obiecţia principală ridicată împotriva acestora susţine că modificările pe care le-ar aduce ar altera starea naturală a organismului şi ar crea, pe această cale, o natură umană artificială, proiectată şi modelată în funcţie de motivaţii şi preferinţe individuale. Cu alte cuvinte, astfel de ameliorări ale condiţiei umane ar fi ilicite, din punct de vedere moral, pentru că ele ne-ar permite să modificăm natura umană după bunul plac al fiecăruia. Obiecţia trece însă cu vederea faptul că astfel de intervenţii cum ar fi chirurgia plastică sau substanţele care contribuie la sporirea performanţelor fizice sau intelectuale şi modificarea dramatică a corpului (după bunul plac al fiecăruia, sic!), sunt deja accesibile pe scară largă.

În aceste condiţii, care ar fi diferenţa între ameliorarea aspectului fizic prin chirurgie plastică, de pildă, şi manipularea genetică a embrionului pentru a da naştere unui copil cu trăsături fizice mai armonioase? O replică ar fi aceea că, în al doilea caz, noi am lua o decizie pentru o altă persoană, ceea ce ar fi imoral. Dar să presupunem că materialul genetic al embrionului ar putea fi astfel modificat încât copilul care se va naşte să aibă un sistem imunitar mai puternic care îl va feri de gripă sau alte boli comune. Ar mai fi o astfel de intervenţie blamabilă din punct de vedere moral?

Dacă lăsăm deoparte scenariile alarmiste, moralitatea intervenţiilor genetice pentru îmbunătăţirea performanţelor fizice sau cognitive nu pare să se deosebească semnificativ de moralitatea altor asemenea intervenţii accesibile deja pe scară largă în societatea de astăzi. Ceea ce înseamnă că, în privinţa reglementării acestor intervenţii, ar trebui să urmărim aceleaşi principii care ne-au ghidat în reglementarea tehnologiilor aflate deja în uz şi care, iată, nu au dus la schimbări dramatice. Am putea să fim cu toţii mai frumoşi sau mai inteligenţi sau mai musculoşi. Şi totuşi, nu suntem. Şi asta tocmai pentru că bunul plac nu este niciodată uniform: unora nu ne plac muşchii!

Laurenţiu Staicu este conferenţiar la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti şi cercetător în cadrul CELFIS (Centrul de Logică, Filosofia şi Istoria Ştiinţei). Predă cursuri de propedeutică filosofică, metafizică, filosofia biologiei şi etica ştiinţei.

„Ştiinţa fără morală devine

tiranie,urâţenie, coşmar“

de Eugen Tănăsescu

Tehnologia genetică permite omului să cunoască esenţa alcătuirii noastre materiale, trupeşti. Prin ea, omul poate modifica structura anatomică după dorinţă şi devine „partener“al lui Dumnezeu, în laboratorul creaţiei trupeşti. De aceea, pe cât de mari sunt posibilităţile, pe atât de mari sunt şi responsabilităţile. Nu este ceva chiar aşa de nou şi nu ar trebui să ne temem, deoarece încă de la începuturi omul a colaborat şi este chemat să colaboreze în continuare cu Dumnezeu, spre desăvârşirea lumii înconjurătoare.

Atenţie mare însă! Sf. Pavel spune: „Cunoştinţa însă semeţeşte, iar iubirea zideşte“. Prin urmare cunoaşterea trupească trebuie dublată de o bună cunoaştere sufletească, altfel intrăm în derivă existenţială. Ştiinţa fără morală devine tiranie, urâţenie, coşmar.

Prin urmare, tehnologia genetică se cântăreşte moral după scop şi mijloace. Dacă acestea ajută la întărirea comuniunii dintre oameni, îmbunătăţirea condiţiei materiale şi reducerea inechităţilor sociale, Biserica nu o poate respinge, ci dimpotrivă, o încurajează.

Dacă însă această tehnologie presupune delăsarea morală sau încurajarea imoralităţii, adâncirea inegalităţilor şi a discriminărilor sociale, satisfacerea unor interese egoiste de moment sau nerespectarea fiinţei umane, în întregul ei, atunci Biserica nu poate fi de acord cu ea.

În concluzie, manipularea genetică trebuie să ajute la rezolvarea problemelor umanităţii, nu la apariţia altora noi.

Eugen Tănăsescu are studii universitare de Teologie, Jurnalism şi Multimedia, Electrotehnică-Electronică şi IT. Este doctor în misiologie comunicaţională şi preot slujitor la biserica „Sfinţii Arhangheli“ din Constanţa.