Acad. Leon Dănăilă, medic neurochirurg: „Când am intrat la Medicină, părinţii mei au plâns de oftică“

Academicianul Leon Dănăilă (82 de ani) şi-a trăit viaţa la limită. Silit să o ia de nenumărate ori de la capăt, a reuşit, cumva, să iasă mereu primul. Până acum, a cotrobăit, la propriu, în creierul a zeci de mii de pacienţi, reparând acest „centru de comandă“ care ascunde, cum recunoaşte el însuşi, încă multe secrete.

„Weekend Adevărul“: Care este prima amintire care vă vine în minte când vă gândiţi la copilărie?

Acad. Leon Dănăilă: Prima mea amintire e legată de coarnele plugului. De cum se dezgheţa mergeam la arat pentru grâul de primăvară. Pământul era pe jumătate îngheţat şi eu mă duceam desculţ. Nu umblam pe atunci cu încălţăminte. Cu noroiul printre degete, în noroi până la genunchi, am muncit. Aveam vreo 7-8 ani, dar eram puternic şi rezistent. N-am răcit niciodată. Fraţii mei erau mai puţin rezistenţi. Unul avea o albeaţă pe ochi şi îl cam protejau părinţii, iar pe celălalt l-au vândut pe geam ca să nu moară. Era slab, bolnav.

Cum adică l-au vândut pe geam?

Era un obicei practicat în acea perioadă în Moldova pentru a-l scăpa pe copil de la moarte. Îl dădeai peste geam, adică îi vindeai răutatea şi primeai în schimb o plată simbolică. A funcţionat. Nu ştiu dacă acum se mai practică (râde).

Părinţii ştiau carte?

Doar mama avea patru clase. Era cu zece ani mai mare decât tata, dar au avut o căsnicie frumoasă. Tata nu ştia nici să scrie, nici să citească, dar era foarte întreprinzător. Voia să ajungă primar.
L-am învăţat noi, copiii, să se iscălească.

Dar dumneavoastră vă plăcea să învăţaţi?

Nu-mi plăcea şcoala. Mă duceam mai silit, mai nu ştiu ce… Lucrând la câmp foarte mult când mă duceam la şcoală profesoara mă scotea la lecţie. Eu nu prea ştiam şi atunci mă bătea cu linia la palmă. Veneam acasă şi părinţii se uitau în carnetul de note. Aaa, uite că n-ai învăţat. Iar mă băteau. Mă gândeam: Doamne, cum să fac eu să scap de coşmarul ăsta? La şcoală mă bat, acasă la fel. Şi mă ascundeam într-un lan cu porumb şi aşteptam până le dădeau drumul copiilor de la şcoală. Atunci ieşeam şi eu. Mă întrebau părinţii: „Ai fost la şcoală?“ „Am fost, cum să nu!“ Până au aflat şi chestia asta. După ce am terminat şcoala primară, mi-au spus părinţii: „Vrei să mergi la liceu sau rămâi acasă să munceşti?“. Eu m-am gândit: oo, mizeria, noroiul de acasă. Am zis: „Mă duc la liceu“. Am intrat la liceu la Dorohoi. Am învăţat pentru examenul de admitere de frica muncii îngrozitoare de la câmp. Când am intrat şi la Medicină, la Iaşi, părinţii au început să plângă. Nu de bucurie că am reuşit. De oftică, fiindcă rămâneau fără mine la muncile câmpului (Râde).

Dacă nu vă plăcea să învăţaţi şi nici muncile câmpului, ce vă plăcea?

Îmi plăcea să mănânc. Toată lumea ştia asta şi cam râdea de mine. Îi spuneau mamei: „Am auzit o găină cârâind, a tăiat-o bunica“. Eu trăgeam cu urechea şi mă şi azvârleam la bunica înotând prin noroaie.

La liceu v-a plăcut?

Eu a trebuit întotdeauna să lupt singur. Dacă nu ai un sprijin e greu să răzbaţi. La liceu aveam în clasă şi pe fiul directorului, şi pe cel al primarului şi pe cel al cârciumarului, vorba lui Caragiale. Dacă ştiam toţi la fel, lor le dădea 10, mie îmi dădeau 7, maximum 8. Matematica nu mi-a plăcut niciodată, dar ştiinţele naturii mi-au plăcut de la început. Îmi spuneam eu atunci: la matematică rezolv nişte formule, e bătaie de joc, dar eu, dacă mă fac doctor şi vindec pe cineva e mare lucru. Îmi intrase mie ideea aceasta în cap. Mergeam la bibliotecă şi citeam toate cărţile pe care le găseam despre Pasteur, despre Babeş. Erau nişte volume foarte mari. Dar la matematică era să rămân corijent într-un an. Şi când am văzut aşa, mi-am zis: ia să învăţ eu pentru teză. Am făcut o teză nesperat de bună care l-a uluit pe professor. Nevenindu-i să creadă că am o teză de 10, a făcut anchetă în clasă în speranţa că aş fi copiat. Dar eu nu eram redus la minte, doar că învăţam foarte superficial la matematică pentru că această materie nu mă ajuta să vindec oameni.

„Aveam muŞchi puternici, am ieşit primul la cros“

Copiii din familii avute vă ţineau la distanţă pe motiv că eraţi de la ţară?

Nu mergeam împreună la distracţii, dar la meciuri de fotbal, da. Odată, s-a organizat un cros pe 4 kilometri. Trebuia să înconjori Dorohoiul. Era într-o duminică şi toţi asistau la sosire. Eu aveam muşchi puternici şi am ieşit primul. Şi atunci mi-au dat un bilet gratuit la meciul de fotbal. Altfel, mă suiam în copac şi de acolo mă uitam cum joacă echipa oraşului. Îmi plăcea fotbalul. Eram şi în echipa de oină a liceului. Profesorul desena cu creta un cerc pe un pom şi ne punea să aruncăm cu mingea. Toşi aruncau pe alături, eu nimeream de fiecare dată. Aveam o mare siguranţă în mâini. M-au ales în echipa liceului. Dar nu mi-a plăcut să fac sport. Mie îmi plăcea medicina. Să-i fac bine pe oameni. Mă gândeam că sănătatea e foarte importantă. Dacă înveţi matematică sau fizică, istorie sau altceva, ce importanţă are? N-are nicio importanţă! Dar să faci bine...Aşa gândeam eu atunci, fără să-mi spună cineva. Eu în familie nu aveam intelectuali.

Dar fetele de la cercul de ştiinţele naturii? Ele vă interesau?

Nu. N-aveam legături cum aveau alţi colegi. Îi vedeam plimbându-se cu fete, dar nu aveam legături de prietenie sau ceva. Îmi plăceau aşa, fizic. Dar pe mine mă interesa partea ştinţifică. Citeam multă medicină, ştiinţele naturii, tot. Învăţam. Ţin minte că odată am trecut pe lângă internatul de fete al şcolii pedagogice. Ele erau în curte. Eu eram împreună cu un alt coleg. Şi mi-au strigat: „Hei, doctorul! Ce faci doctore?“. Dar eu nu am dat importanţă. Asta vreau să spun: că eu am făcut în viaţă ce am vrut. Ce mi-a plăcut şi ce am vrut. Asta a fost ideea mea: nu mi-a plăcut o materie, nu am citit. Nu mi-a plăcut o situaţie, n-am persistat. Am făcut sport, dar nu mi-a plăcut şi n-am performat, deşi eram foarte bun.

De unde avea elevul Dănăilă bani de cărţi?

Stăteam la internat. Şi în vremea aceea, prin ’46, era o foamete îngrozitoare. Seara, ne dădeau câte un sfert de pâine la fiecare elev să avem pentru a doua zi. Eu vindeam pâinea respectivă şi făceam rost de bani pentru cărţi. Le cumpăram de la librăria din oraş. Erau cărţi pentru şcolile sanitare, traduse din ruseşte. Părinţii erau săraci, nu-mi trimiteau bani. Dădeau în schimb alimente. Grâu, porumb, brânză, alimente. Aşa plăteau internatul.

Îi plăcea de „Elefantul“

Vă amintiţi cu plăcere de vreun profesor de liceu?

De profesorul Florea. Preda ştiinţele naturii. Îi spuneam „Elefantul“. Corpolent, foarte deştept. Înainte de a pleca în vacanţa de iarnă, desenam pe tablă un elefant şi el spunea: „Vezi că ai greşit trompa!“. Ştia că îi spunem „Elefantul“. Profesorul acesta m-a încurajat să urmez Medicina. Nenorocirea a fost că atunci când a trebuit să dau examenele de sfârşit de liceu – se dădea examen la fiecare materie, nu se dădea lucrare de diplomă – ei bine, cu o săptămână înainte de examene, profesorul Florea s-a sinucis. El fusese legionar. Şi l-a anunţat cineva că vor veni să-l aresteze. Iar el s-a sinucis. Şi am dat examenul cu o altă profesoară care m-a dezavantajat oarecum, nu ştia nici materia care s-a predat. În final mi-a dat nota 9, iar eu aveam toate notele de 10. Florea a fost un professor nemaipomenit. El spunea că a fost şi profesorul Regelui şi că s-a întors la Dorohoi pentru că era originar de acolo. La înmormântare, colegii s-au înghesuit să-i ducă coroana în urma sicriului. Pe mine m-au dat la o parte deşi ştiau că îl iubisem foarte mult şi el pe mine. A doua zi, aceşti colegi au fost chemaţi la Securitate şi bubuiţi. Pe unii i-au arestat. A fost o perioadă îngrozitoare şi cu colectivizarea…

Aţi participat la această acţiune?

Eram în liceu, foarte tânăr şi mă trimiteau cu căruţa într-un sat sau în altul să le vorbesc oamenilor despre importanţa colectivizării. Eu mă duceam, nu puteam să-i refuz. Era UTM-ul…

Şi ce le spuneaţi ţăranilor?

Că vor munci mai puţin, că vor fi tractoare. Oamenii se adunau la şcoală şi mă ascultau. Că mă credeau, că nu mă credeau, eu trebuia să mă duc să le vorbesc. Ordinele erau foarte stricte şi trebuiau îndeplinite, altfel te băgau la închisoare. Am avut colegi care au refuzat să se ducă şi au ajuns la puşcărie. Dar mie îmi era frică pentru că avusesem antecedente cu taică-meu. Luptase împotriva ruşilor şi era şi puţin legionar. Deşi nu ştia carte voia să ajungă primar, cum v-am spus. Era foarte activ şi întreprinzător. Când a fost arestat, a fost dus mai întâi la Dorohoi, apoi la Văcăreşti şi la Aiud. Cât a fost la Dorohoi, îi mai cumpăram câte o pâine şi i-o dădeam printre gratii. A fost mult timp închis, iar în perioada aceea, eu şi fraţii mei eram la liceu. Am crezut că or să ne dea afară din şcoală. Dar mama, care nu ieşise niciodată din Darabani a venit odată frumos îmbrăcată şi a vorbit cu directorul. Nu ştiu ce i-a spus dar ne-a lăsat să terminăm şcoala. ;

„Oamenii mâncau de foame coajă de copac în loc de mămăligă“

Ce amintiri aveţi din timpul secetei?

Eram în primele clase de liceu. Era o mizerie cumplită. Nu exista decât foarte puţină mâncare. Oamenii mâncau coajă de copac în loc de mămăligă. Din lipsă de proteine, se umflau şi mureau. Când auziţi pe cineva că spune „crapă de foame“, să ştiţi că e adevărat. În fiecare zi, preotul ducea o mulţime la groapă. Nu mai prididea cu înmormântările. Eu mă duceam pe la biserică şi mai căpătam câte ceva. Multă lume a murit în acea perioadă în nordul Moldovei. Nu se făcuse nimic. Pământul era crăpat şi toate recoltele uscate. Vitele mureau pe câmp. Mirosea îngrozitor. Îmi amintesc că aveam o vacă şi mă trimiteau cu ea la păscut. Unde era să mă duc? Mergeam într-o pădurice unde mai era un strop de iarbă, dar apă de unde să-i dau? Am găsit un izvor şi coboram pe pietre, umpleam pălăria cu pumnul şi ieşeam apoi să-i dau vacii. Apoi iar mă duceam. Asta am făcut toată vacanţa. Îmi amintesc că mergeam în satele de pe malul Prutului unde se mai găsea ceva grâu sau porumb. Era cale de zeci de kilometri. Luam din casă îmbrăcăminte, încălţăminte, şervete de pânză şi le dădeam pe o mână de porumb. Toată ziua eram pe la porţile oamenilor. Noaptea dormeam în pădure. Apoi, toamna, când au apărut primele recolte, lumea a cules grâul aproape necopt şi s-a bucurat că a scăpat de foamete. Dar un an a fost îngrozitor.

„Care nu mai putea murea pe drum“

Spuneţi că tatăl dumneavoastră a fost puţin legionar. Cum a fost când legionarii i-au scos din case pe evreii din Darabani?

Când legionarii i-au dat afară pe evrei din case şi i-au trimis în lagăr în Transnistria a fost o imagine foarte tristă care mi-a rămas întipărită în minte. Darabaniul era târg de evrei. Tot centrul era ocupat. Eu eram coleg cu ei la şcoală, nu aveam absolut nicio problemă. Ne jucam împreună, îmi erau foarte dragi. N-aveam nicio ură. Ţin minte că legionarii au făcut o şedinţă la care a participat şi tatăl meu şi au decis ca a doua zi să exproprieze un evreu care avea o fabrică de cărămidă. Tata n-a putut răbda şi s-a dus noaptea şi l-a avertizat pe evreu. Omul a salvat ce a mai putut. A doua zi l-au expropriat şi apoi i-au dat şi pe ei afară. Când i-au scos pe evrei din case pe câmp se formase un şir de oameni bătrâni, tineri cu copii în braţe. Toţi mergeau pe jos. Poliţia, de o parte şi de alta, îi mâna peste Prut să ajungă la Bug sau în Transnistria. Ţin minte imaginea asta. Dar nu avea nimeni atunci aparat de filmat. Erau nişte imagini fantastice. Care nu mai putea  murea pe drum. Bătrâni, femei bătrăne mureau acolo şi acolo îi lăsau. Ceilalţi plecau înainte. Asta a fost o mare bătaie de joc împotriva omenirii. Aceeaşi politică au avut şi nemţii când i-au trimis în lagărul de concentrare.

A mai rămas vreun evreu?

Niciunul. Nimic. Niciun coleg de şcoală. Au plecat luând cu ei atât cât puteau duce. Toate bunurile au rămas în urma lor. O parte din imobile au fost apoi dărâmate, altă parte s-a transformat în sedii de partid, de UTC.

La facultate cum aţi ajuns?

După liceu m-am dus la secretarul şcolii să-mi dea adeverinţă. M-a întrebat la ce facultate vreau să dau. Eu am spus că la Medicină. „Tu, la Medicină? Nu vezi că acolo se duc ăştia care au note de 10? Fiul directorului, fiul primarului...“ „Lăsaţi, că mă descurc. Daţi-mi şi mie adeverinţă.“ Am dat examen la facultate şi, dintre toţi, numai eu am reuşit. Am ajuns la facultate cu nişte pantofi cu talpa roasă şi era toamnă. Îmi intra apă, ciorapii erau vai de mama lor. N-aveam decât o pereche. Atât. Când mă descălţam seara, îmi miroseau picioarele. Ciorapii îi puneam după sobă să se usuce. Îi mai spălam eu că era acolo o chiuvetă, dar toţi colegii întorceau nasul. Eu îmi vedeam de treburile mele. Aveam însă două cămăşi, e drept, cu gulerele rupte. Pe una o dădeam la spălat şi pe cealaltă o purtam. La internat era spălătorie unde se spăla totul gratuit. Şi tot acolo le şi călcau, dar se rupseseră de-acuma. Când am ajuns la Medicină, învăţam foarte bine şi aveam o bursă de merit. Şi îmi plăcea să nu se vadă că am gulerul rupt când mă duceam prin oraş. Mai ieşeam cu fete. Şi vizavi de facultate era un croitor. I-am cerut croitorului să-mi pună un guler nou. I-am dat 5 lei. Cămaşa era cam ruptă în rest, dar aveam guler nou.

Vă mai amintiţi prima întâlnire?

Îmi amintesc că am avut odată o întâlnire şi aveam cămaşa asta cu gulerul nou care era totuşi cam murdară. Nu ne dăduseră schimburile de la spălătorie şi atunci am spălat-o repede la chiuvetă pentru că după-amiază, pe la 4.00, aveam întâlnire cu o domnişoară care era şi ea studentă. Am spălat doar gulerul de la cămaşă, nu toată cămaşa, că doar gulerul se vedea şi aveam şi o cravată. Dar cum să usuc gulerul? Camera era foarte înaltă, aşa că am pus scaunul pe masă şi cămaşa în jurul becului. Am stat cu mâinile pe ea până când am văzut eu că s-a uscat. Când m-am uitat mai bine, era toată murdară. Era praf pe bec şi eu nu mi-am dat seama. Am spălat gulerul din nou. Am fost la întâlnire, dar nu m-a mai aşteptat. Am întârziat. M-a vizitat însă acum vreo doi ani, după 50 de ani de la această întâmplare. Eu n-am mai cunoscut-o, dar am rămas plăcut impresionat că a venit să mă vadă. Acum era grasă, dar atunci îmi plăcea, o chema Viorica.

„Un mare chirurg trebuie să aibă inimă de leu, ochi de vultur şi mâini de femeie“

„Weekend Adevărul“: La facultate aţi avut vreun profesor pe care să-l luaţi drept model?

Prof. dr. Leon Dănăilă: Nu. Atunci era altă problemă. Tatăl meu fiind legionar, eu nu puteam fi membru de partid. Toţi aveau note de 9 şi 10, eu mai puţin. Aşa am avut eu norocul în viaţă. Când am dat examenul de sfârşit de facultate, am învăţat tot aşa, ce am vrut. Organizare sanitară nu am învăţat. Pediatrie nu am învăţat pentru că mi se părea foarte grea. La pediatrie nu ai cu cine să discuţi. Copilaşii aceia când îi vedeam...nu-mi place, domne. Epidemiologie nu-mi plăcea. Eu
m-am dus la chirurgie şi-i rugam pe profesori să mă ia şi pe mine în operaţie noaptea, când sunt urgenţe. Stăteam de gardă. Insistam. Îmi plăcea chirurgia. Şi îmi plăcea fiindcă eu când eram la liceu în primii ani am găsit într-o grămadă de gunoi din Darabani o fasciculă despre cezariană. În Darabani, era un medic foarte bun. Am luat fascicula, am cusut-o cu aţă, am citit-o, dar nu explica acolo tot ce voiam eu să ştiu: spunea cum coşi abdomenul. Dar pielea? Dar muşchii? Îmi puneam eu întrebări, pentru că ştiam ceva anatomie, totuşi. Şi îmi plăcea. „Uite ce frumoasă e chirurgia asta!“, mă gândeam. Şi mi-a intrat de atunci în cap.

Aţi fost un student de 10?

Eu am învăţat întotdeauna ce-am vrut. Nu am învăţat să am 10 la toate. Mi-a plăcut chirurgia, chirurgie am făcut. Mai citeam şi pe la celelalte materii. Am făcut gărzi, am intrat în operaţii. Erau atunci profesorul Buţuleanu şi Chipail. Ei ţineau cursuri împreună, noi eram în amfiteatru. Stăteau spate în spate. Toţi spuneau în Iaşi: voi vă iubiţi ca Buţuleanu cu Chipail. Dar Buţuleanu era cel mai bun. A fost arestat pe timpul lui Gheorghiu-Dej, tot aşa, că fusese legionar. Dar cineva a stat la o masă cu patriarhul şi i-a spus: „Noi avem aici un mare chirurg în Iaşi şi stă arestat. Nu puteţi să interveniţi?“. S-a vorbit cu Gheorghiu-Dej, care a dat ordin la închisoare ca în ziua următoare să-l bărbierească, să-i dea haine noi şi să-i dea drumul. Şi era foarte bun chirurg. Eu pe el îl iubeam mai mult.  Avea un talent care pe mine m-a impresio-
nat. Avea nişte gesturi... Chipail era mai infatuat, mai înalt, mai solid. Chirurgii, vă spun din experienţa mea, cei înalţi şi solizi nu sunt buni chirurgi. Sunt mediocri. Apoi femeile nu sunt bune de chirurgi.

Cum aşa?

Vă spun foarte precis. În marea chirurgie, nu. Pentru oftalmologie, ORL, pentru asta, da. Dar ca chirurgi adevăraţi... N-au talent. Se spune că un mare chirurg trebuie să aibă inimă de leu, ochi de vultur şi mâini de femeie. Dar femeilor le lipseşte ceva. Eu făcând şi psihologie, mi-am dat seama că femeile, în general, au treabă acasă, se ocupă cu alte lucruri, de familie. Gândul le este în altă parte. Eu când am operaţii noaptea, repet chiar dacă am făcut operaţia aia de 100 de ori: tai aşa, fac aşa, mă duc aşa. Dar doamnele au alte preocupări. Într-adevăr, şi alea sunt foarte importante. Dar, dacă aveţi de operat, bărbaţii sunt mai buni, să ştiţi. Acum sunt şi bărbaţi proşti, ca în orice meserie (râde).

„Nişte oameni atât de răi“

Să ne întoarcem puţin la anul 1958. Când aţi terminat facultatea, comunismul era în floare. Cum aţi ajuns de la Iaşi la Bucureşti?

Am terminat, dar nu cu 10, ci cu 8,80. Membrii de partid aveau 10. Nici unul n-a ajuns nimic. De 50 de ani, de când am terminat facultatea şi până în prezent nu a ajuns niciunul de la Iaşi membru al Academiei Române. După ce am terminat facultatea, eram obligaţi să stăm trei ani la ţară. Cei cu 10 şi-au ales pe lângă Iaşi, pe acolo. Locuri bune. Eu am zis: mă duc cât mai departe de Darabani. Şi m-am dus la Comăneşti, lângă Moineşti, judeţul Bacău, unde erau numai mineri. Am ales spitalul pentru că toată viaţa am vrut să învăţ, chiar dacă la spital primeam leafă mai mică decât dacă aş fi ales dispensarul. Am început activitatea la Medicină Internă, dar eu îmi băgam nasul pe la Chirurgie, pe la Ginecologie. Copiii îmi plac, dar Pediatria nu. La Dărmăneşti am ajuns în ultimul an de secundariat. Acolo era circumscripţie şi veneau controale de la regiune. Era nenorocire. Nişte oameni atât de răi. Mă căutau: câte vaccinări ai făcut, câţi bolnavi de sifilis ai tratat, câţi de pelagră. Sifilisul era în floare. Pe mine nu mă interesa să ţin registre, aşa că le dădusem unui asistent, Ianovici îl chema. I-am zis să scrie el ce se pricepe. Când a venit controlul, s-a luat cu mâinile de cap. Ce-i asta? Bătaie de joc? M-au amendat. Iar veneau după câteva luni, iar mă amendau. Dar eu citeam pentru rezidenţiat. Eram tobă de carte. Mă şi căsătorisem în 1960. Soţia mea era farmacistă la spital la Comăneşti.

Bucureştiul  a fost prima opţiune?

Am ales Bucureştiul pentru că m-am gândit că acolo voi avea posibilitatea să intru în contact cu mulţi oameni. Însă aveam nevoie de un aviz al medicului-şef al regiunii. Când
m-am dus să-l cer mi-a zis: „Dumneata la Bucureşti? Vezi-ţi de treabă!“. L-am rugat cu cerul şi cu pământul să mă lase. Mi-a dat cea mai mică notă socială – 15. Cea mai mare notă era 20. Şi nota socială conta cât jumătate din examen. Eu, cum nu eram membru de partid, am luat mai pe la coadă, dar am luat. Şi am ales Neurochirurgie. Unii colegi mă căinau: „Acolo? Păi la Neurochirurgie e Arseni care te mănâncă. Nu te duce la ăsta. Că ăsta e balaur, noi aşa îi spunem“. Eu m-am gândit că dacă îmi văd de treabă, va fi bine. ;

„Arseni mă înjura tot timpul“

Şi aţi avut o viaţă uşoară cu profesorul Constantin Arseni?

N-am avut. Când am ajuns la spital, m-a dat la cea mai nenorocită secţie. Alţi doi care veniseră cu mine, dar care făcuseră facultatea la Bucureşti, se mai duceau cu cadouri. I-a dat la secţii mai bune. Dar eu nu aveam bani. Aşa că am ajuns să mă ocup de bolnavii cu fracturi la coloana vertebrală. Erau paralizaţi. Era o secţie îngrozitoare. Mirosea numai a urină, bolnavii făceau pe ei. Am stat acolo vreo doi-trei ani. Într-o zi, s-a internat un bolnav cu traumatism cervical, ziceau ei. Dar eu am observat că pacientul nu are numai simptomatologie de coloană cervicală. Are şi alte simptome: de trunchi cerebral, auzul afectat şi altele. Domne, şi am zis: cauza nu-i traumatismul. Cred că are altceva.
I-am spus lui Arseni la vizită. El s-a aşezat pe scaun şi m-a ascultat. I-am povestit toată simptomatologia: hipoestezie (n.r. – diminuare a sensibilităţii cutanate) pe o parte, are deficit motor pe alta... M-a întrebat: „Şi ce crezi tu că are?“. Eu cred că are o tumoare de trunchi cerebral. „Ce vorbeşti? Păi să-l programăm mâine la operaţie.“ Numai el opera. A doua zi am intrat cu el în operaţie. Când l-a deschis: era o tumoră de trunchi cerebral. Şi Arseni mi-a spus: de mâine, vii la mine în secţie. Şi lucrezi numai cu mine. Aceasta însemna secţia de tumori cerebrale. Era secţia cea mai elevată.

Ajunsese să vă preţuiască?

Da de unde! Mă înjura tot timpul. Eu însă ştiam că sunt un bun chirurg. Şefului meu nu-i plăcea să opereze în aceeaşi clădire cu profesorul Arseni şi mă trimitea pe mine. Odată, am terminat o operaţie în 20 de minute. Asistentele şi medicii au rămas stupefiaţi. Codoaşele alea de asistente
i-au spus profesorului: uite, a venit Dănăilă şi a operat foarte bine. Arseni a fost impresionat, dar nu-i plăcea să spună că sunt bun. Îi înjura pe toţi la vizită.

De ce se purta în felul acesta?

El era foarte mare atunci. Avea putere pentru că era bun prieten cu Ceauşescu. O consultase pe Elena Ceauşescu, care avusese un traumatism minor. Şi după ce a consultat-o, Arseni a zis: „N-are nici pe dracu’!“. Lui Ceauşescu i-a plăcut chestia asta. Şi i-a zis: „Uite, ne mai întâlnim“. I-a făcut şi un partid, vă spun sigur: Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste. La un moment dat, Arseni l-a invitat la el la vilă. Îi dăduseră vilă la Şosea, vila lui Argetoianu, aşa se spunea. O vilă superbă. Şi l-a invitat pe Ceauşescu acolo. I-a pregătit mâncare, băutură, tot. Ceauşescu a venit însă cu bucătarul lui, cu mâncare de-acasă, cu băutură de-acasă. Arseni mi-a spus că nu s-a atins de nimic din ce i-a pus el pe masă. Şi a plecat.

Se spune că Arseni opera cu degetul. E adevărat?

Da. Băga degetul în creierul omului, îl rotea 360 de grade şi scotea tumora. Doar el putea face acest lucru. Eu când am văzut asta, am spus că nu voi face niciodată aşa ceva.

Facultatea de psihologie aţi făcut-o pentru a-l înţelege mai bine pe profesor?

Nu. M-am gândit că eu operez şi că dacă afectez creierul, pacientul rămâne paralizat. Dar atenţia, memoria, judecata, raţionamentul, conştiinţa? Astea unde se petrec? În creierul acesta cu care lucrăm noi. Nimeni nu ştie de aşa ceva. Nici acum nu-i  niciun neurochirurg care să aibă această facultate de psihologie. Şi am făcut facultatea la zi, cot la cot cu orice alt student. Am făcut şi stagii, tot. Am absolvit cu media 10, nu ca la Medicină.

Deci sunteţi mai bun psiholog decât doctor.

(râde) Nu. Niciodată hărtiile nu spun adevărul.

Minunile operaţiilor sub microscop

Cum aţi reuşit să ridicaţi această secţie în care lucraţi şi acum?

Foarte greu. După ce m-am întors de la o bursă de specializare la New York , bolnavii îi spuneau lui Arseni să mă ia şi pe mine în operaţie. Arseni s-a enervat şi a vrut să scape de mine. Am aflat de la asistente. Şi m-a mutat în clădirea asta unde suntem acum. Nu era nimic aici. Doar pereţi crăpaţi, faianţă distrusă, gândaci, mizerie. Eu m-am dus la fabrica de instrumente medicale şi i-am rugat să-mi facă o masă de operaţie, nişte instrumente. Din banii mei. Şi am început să operez. Când a văzut asta Arseni, mai ales că la mine veneau tot felul de personalităţi de la primarul Capitalei de la acea vreme, Cioară cred că îl chema, la securişti, directori, s-a făcut foc. Făcusem şi un memoriu la Ministerul Sănătăţii spunându-le situaţia –n-am grup de sânge, n-am instrumentar adecvat, n-am oxigen – şi rugându-i să mă ajute să pot opera.

Şi au luat măsuri?

M-au chemat la minister şi mi-au zis: „Domnule, degeaba faci chestia asta. Noi nu ne putem pune cu Arseni.  Ştii cum e el cu Ceauşescu“. Dacă am văzut aşa, am continuat să operez cum am putut. Toţi veneau la mine pentru că eu operam la microscop. Eu am introdus în ţară microscopul operator şi am scăzut mortalitatea de la 50% la 4%. Am rămas aici şi am făcut din secţia asta 16 camere fără bani de la minister, fără bani de la direcţie, fără nimic. Pe bolnavii operaţi îi întrebam: „Domne ce lucrezi?“ „Sunt constructor.“ „Uite fă-mi şi mie nişte camere...“ A fost internat un ministru la Construcţii, Petre îl chema. Ministrului Petre îi dăduse Ceauşescu ordin ca pasajul de la Unirii să-l termine în nu ştiu câte zile. Şi ministrul Petre – lumea îi zicea Petrecere – a muncit zi şi noapte şi a făcut o hemoragie cerebrală. Şi unde să-l ducă? A venit la mine, l-am internat, l-am dus într-o cameră. N-aveam toalete. Mi-a zis: „Domne, eu sunt ministru, ce mă pui pe mine în camera asta?“. „Domnule ministru, asta e situaţia, dar ajutaţi-mă şi pe mine, că dumneavostră sunteţi la Construcţii.“ Uite, camera asta unde stăm e făcută de mine fără niciun ban de la nimeni şi alte camere la fel. Aveam o singură sală de operaţie. Şi s-a internat o rudă a domnului Florescu, director la o direcţie tot de construcţii. Am operat-o şi a mers bine. I-am spus: „Domnule Florescu, am o singură sală de operaţie. Nu pot să operez atâţia bolnavi de dimineaţă până seara. Ajutaţi-mă
şi pe mine cu încă o sală de operaţie“. Şi mi-a făcut încă o sală de operaţie care şi acum este funcţională.

Dar casa memorială de la Darabani de ce aţi făcut-o?

Ca orice copil care îi trece pragul să ştie că de oriunde, din orice colţ de ţară, se poate ridica un academician. Orice „opincar“ poate ajunge academician. Nu contează unde te naşti. 

Puteţi să-mi daţi un alt exemplu de medic „opincar“ care a ajuns la Academie?

Nu.

L-a operat pe Kim Ir, nu pe Kim Ir Sen

Cum aţi ajuns să-l operaţi pe premierul Coreei de Nord?

S-a ivit următoarea situaţie: Ceauşescu era foarte bun prieten cu Kim Ir Sen. La un moment dat, în 1974, prim-ministrul pe care îl chema tot Kim Ir, dar nu era rudă cu preşedintele, a făcut o tumoră cerebrală. Ceauşescu s-a lăudat: „Avem noi în România chirurgi foarte buni. Adu-l aici!“. Şi l-au adus. Urma să-l opereze Arseni, care m-a luat şi pe mine. Îşi dădea seama că eu sunt cel mai bun, deşi mă înjura toată ziua. Coreeanul a fost internat la Elias. Avea un apartament superb acolo. Când ne spălam pe mâini eu şi cu profesorul Arseni, a apărut în uşă un domn bine cu costum şi cravată. Şi domnul spune: „Vă salut!“. Arseni zice: „Să mă pupe în fund ăla care ne-a salutat!“. Eu am rămas stupefiat. „Cum, domnule, omul ne salută şi tu îi răspunzi aşa ceva?“ Mi-a zis: „Ce te bagi tu?“. „Dar cine e?“, am întrebat. „Cum, nu ştii? E Burghele, ministrul Sănătăţii“. Săracu’ n-a scos o vorbă. L-am văzut însă în sala de operaţii, care era plină cu asistenţă. Erau acolo şi vreo zece coreeni care notau tot ce făceam. După operaţie, Arseni m-a lăsat pe mine la spital să stau zi şi noapte până coreeanul se va face bine. Am protestat: „Dar nu am luat nimic cu mine, nici măcar aparatul de bărbierit“. Securiştii mi-au zis însă: „Lasă că-ţi aducem noi tot ce ai nevoie“. Şi mi-au adus. Coreenii notau tot. Când stăteam la masă, notau: a mâncat cutare, a băut cutare, s -a dus la bolnav de atâtea ori pe zi, i-a făcut jumătate de fiolă de fenobarbital, o fiolă de furosemid. Notau tot, tot, tot.

Şi nu v-a fost teamă?

Acum când mă gândesc mi se face o frică îngrozitoare. Dacă murea coreeanul, o păţeam. Dar coreeanul s-a făcut bine. Pe mine m-au invitat la Ambasada Coreei de Nord şi mi-au pus în faţă vreo zece vase cu sosuri din acelea de-ale lor. Eu le-am zis că nu mă pricep şi m-au învăţat ei cum să le folosesc. Venea cineva şi îmi punea la friptură tot felul de mirodenii. Mi-au dat o faţă de masă de mătase, ştiţi ce grea era? Şi un ceas de aur.