„Paris est une fête”. Paris poate fi „notre fête!”

„Ca va être une très belle fête!” Francezii sunt acum gata de sărbătoare şi dornici să celebreze aşa cum trebuie acest prim meci. România-Franţa este  pe ultima sută de metri iar tensiunea şi emoţiile sunt la puterea maximă: străzile pariziene sunt deja pline de suporteri români, îmbrăcaţi, indiferent de vârstă, în tricouri de culoare galbenă, culoarea naţionalei române de fotbal.

Se aud cântece de încurajare a naţionalei, unele taxiuri arborează steaguri tricolore roşu-galben-albastru, aceleaşi drapele care de astăzi sunt de vânzare în unele magazine pentru turişti la preţul de 10 euro. Probabil cel mai scump preţ  plătit vreodată pentru un steag al României, dar încă ridicol de ieftin faţă de cât costă acum, orele 18.30, un bilet la meciul România-Franţa: 650 de euro.

Cine ar mai fi dispus acum să dea echivalentul unui bun salariu din România pentru un bilet la meci? Am fi spus că nimeni, însă astăzi am fost oprită de mai multe ori de persoane care doreau să cumpere un bilet, chiar şi la negru. Franţa ne primeşte frumos de data aceasta, toate televiziunile vorbesc în continuu de acest meci de deschidere, o premieră în istoria fotbalului românesc, într-un turneu internaţional. Dar şi o mare presiune! Fără a ne situa în situaţia atât de frumos descrisă de un Gheorghe Hagi cândva, pe vremea când naţionala României bătea Columbia sau Argentina, pe când ieşeam în stradă pentru a ne exprima bucuria, aceea de a dori o victorie pentru a ne înfrumuseţa cotidianul comunist sau post comunist, încă gri şi dezamăgitor, meciul de astăzi este totuşi meciul pe care ni-l dorim câştigător!

Nu doar noi! Mulţi francezi care cunosc România îşi doresc să câştigăm, de dragul frumuseţii acestui sport, primul ministru al României, Dacian Cioloş, a spus-o şi el clar în deschiderea Casei fotbalului (o iniţiativă a Federaţiei Române de Fotbal), în incinta Ambasadei României la Paris: "am venit la câştig, la victorie!" Şi a venit şi el îmbrăcat într-un tricou al naţionalei.

Acesta este adevărul: dincolo de orice rezultat, chiar dacă el nu va fi pe măsura aşteptărilor noastre şi al parcursului aproape impecabil al echipei de fotbal a României (o echipă care ne face din nou să visăm, să sperăm, să tremurăm în faţa micilor ecrane), acest meci este un prilej de bucurie, de febrilitate. De emoţie! Acea emoţie care ne face să acceptăm hedonist micile evenimente care ne fac să iubim totuşi viaţa. Fotbalul este un astfel de prilej. Echipa care ne reprezintă. Imnul pe care îl vom auzi. Speranţa pe care o vom nutri. Până la capăt.

Nu doar noi, jurnaliştii. Ci şi cei 30 000 de suporteri români, o treime din capacitatea arenei Stade de France. Milioanele de români care privesc de acasă meciul. Miile de români care nuvor putea fi pe stadion dar vor fi în zona fanilor, de pe Câmpul lui Marte. Forţele de ordine - 77 000 de poliţişti mobilizaţi pe perioada acestor meciuri de fotbal care se vor întinde până în 10 iulie - anunţă că în zona fanilor, cea care va fi iluminată de Turnul Eiffel, se vor afla nu mai puţin de 82 000 de persoane!

Atunci, unde vom urmări meciul? Magazinele cu produse româneşti din Paris au vândut astăzi multă carne de mici şi multe seminţe, bere din România, iar Ambasada a instalat în grădinile palatului Behague, în proaspăt inventata Casă a Fotbalului, un mare ecran. Vom face spectacol împreună? Se pare că da. Primul ministrul român a anunţat că în România au fost vândute 15 000 de bilete. Doar în România! Dar cunosc români care au venit din Spania, Germania, Canada, Italia şi chiar Africa de Sud. Vom  cânta la noapte pe străzile din Paris? Sper din suflet că da.

Hemingway spunea cândva, în cea mai frumoasă carte scrisă vreodată despre capitala Franţei, că „Paris est une fête”. Este adevărat. Oricum ar fi şi în ciuda tuturor măsurilor de securitate luate, a restricţiilor şi complicaţiilor existente, din cauza stării de alertă încă în vigoare, astăzi începe sărbătoarea.

„Ar fi atât de necesar să fie şi sărbătoarea noastră!”

îmi şoptea tot cu ocazia deschiderii Casei Fotbalului celebrul Miodrag Belodedici. Ar fi. Privindu-l, discutând cu el, mi-am adus aminte de noaptea din 1994. E atât de necesar să o refacem, atât de necesar! Şi atât de posibil. Identic multor analişti francezi, jurnalişti care l-au comparat pe Ciprian Tătăruşanu cu Helmuth Duckadam, cred că victoria este posibilă. Şi cred cu tărie în apărarea noastră. Antrenorul Anghel Iordănescu, „nea Puiu”, cum îi spun jurnaliştii români, a găsit, se pare, soluţia. Hai să o aplicăm din nou. Dacă am reuşit cu Spania o vom face şi cu Franţa. Hai România!