Îmi amintesc cum, în copilărie, urmăream cu sufletul la gură toate transmisiunile directe de la Olimpiade. Mă uitam chiar şi la sporturi la care România nu avea participanţi, cum era pentatlonul. Însă momentul de declic a fost reprezentat de Olimpiada de la Los Angeles, din 1984, când tot blocul sovietic a boicotat Olimpiada şi numai România a fost prezentă. Îmi devenise evident că olimpiadele nu sunt doar competiţii sportive, ci sunt şi forme de manifestare politică, expresii ale întrecerii globale între naţiuni, forme de comunicare globală.

Pentru că o naţiune puternică la nivel olimpic este o naţiune puternică în contextul competiţiei globale.

De fapt, baronul Pierre de Coubertin a iniţiat la sfârşitul secolului XIX ideea reluării jocurilor olimpice moderne pornid de la un „ideal olimpic” - premisa idealistă fiind aceea că oamenii care se implică în întreceri sportive nu mai au aceeaşi motivaţie de a se „întrece” în războaie. Cu toate acestea, olimpiadele au fost, încă de la început, un prilej de înfruntare politică. Unul dintre cele mai explicite momente a fost anul 1936, când Hitler organiza jocurile olimpice în Germania nazistă, dorind să demonstreze întregii lumi superioritatea rasei ariene. Deşi iniţial declarase că jocurile olimpice sunt o creaţie a masonilor şi a evreilor, Führerul a vrut să folosească Olimpiada de la Berlin ca pe un instrument propagandistic, atunci fiind făcute primele transmisiuni televizate din lume, evenimentele fiind retransmise prin radio în 41 de ţări. Şi, deşi Germania şi ţările Axei au dominat competiţia, alergătorul de culoare Jesse Owens, care a câştigat patru medalii olimpice, a demonstrat aberaţia discriminării rasiale. Din păcate, după numai doi ani, Germania va invada Polonia şi începea cel de-al Doilea Război Mondial. Timp de 12 ani, nici nu au mai fost organizate jocuri olimpice, iar salutul olimpic (care este similar cu salutul nazist) a fost abandonat pentru totdeauna.

De aceea, când, în 2016, un judokan egiptean nu a dat mâna cu un sportiv israelian, sau când echipa Libanului a obligat delegaţia din Israel să coboare din autobuzul în care se aflau împreună, numai pentru că nu doreau evrei în acelaşi loc cu ei, istoria pare să se repete. Sau când echipele feminine din ţări precum Egiptul s-au prezentat la jocurile olimpice înveşmântate într-un hijab negru, ele făceau o declaraţie politică. Nu doar că este extrem de dificil să concurezi într-un sport de vară într-un costum greoi, dar Olimpiada reprezintă epicentrul de vizibilitate internaţională. Aici se văd calităţile, defectele şi valorile pe care naţiunile le susţin sau le dispreţuiesc.

În acest sens este relevant ce se întâmplă cu România. Dacă la prima olimpiadă de la Atena, din 1896, care a avut 245 de participanţi din 14 ţări, România nici măcar nu a participat, ţara noastră nu a câştigat nicio medalie până în 1924, când a luat bronzul la Paris, iar prima medalie de aur a fost obţinută abia în 1952, la Helsinki. După o perioadă de dezvoltare a sportului de masă, decăderea devine evidentă după Olimpiada de la Sydney, din 2000, ultima la care am luat peste 20 de medalii (şi peste 10 de aur). De acolo începe dezastrul – ne-am întors în timp la situaţia din anii 50, când obţineam cel mult 4 medalii.

Primele 10 ţări ale lumii la Jocurile Olimpice sunt, în ordinea numărului de medalii: Statele Unite, Marea Britanie, China, Federaţia Rusă, Germania, Japonia, Franţa, Koreea de Sud, Italia şi Australia.

Dacă ne gândim că, în 1984, România era pe locul doi în lume şi că acum ocupăm un ruşinos loc 47, după ţări precum Bahrein sau Republica Populară Coreeană, vedem care este adevărata noastră poziţie.

Ce se întâmplă în România, în afară de furtul de echipamente sportive şi escrocheriile financiare cu care ne-am obişnuit deja?


Dacă ne uităm la rezultatele de ansamblu ale acestui fenomen specific globalizării, vedem că actualele jocuri olimpice demonstrează dominaţia incontestabilă a celor două puteri anglo-saxone. Primele două clasate în 2016, Statele Unite şi Marea Britanie, au obţinut 121, respectiv 67 de medalii, dintre care 46 şi 27 de aur. Iar dacă ne uităm la topul medaliaţilor vedem că acesta este dominat de grupul celor 8 ţări industrializate (deşi Rusia a fost recent exclusă). Prin urmare, putem să spunem că există o corelaţie între medaliile obţinute la Olimpiadă şi valenţele economice, sociale şi politice ale acestor naţiuni. În fond naţiunile care concurează la Olimpiadă arată care este potenţialul lor uman şi economic.

Fără a insista pe rezultatele remarcabile ale singurei superputeri mondiale contemporane, Statele Unite, trebuie să vedem în succesul Marii Britanii indiciul că o politică naţională coerentă, menită să promoveze sistematic sportul de masă, este eficientă. Agenţia guvernamentală britanică, UK Sport, care gestionează resursele naţionale, a reuşit să transforme olimpismul într-o realitate cotidiană. O arată echipele de canotaj, care aparţin unor cluburi din şcoli publice britanice, vedem cetăţeni britanici de toate etniile care au fost incluşi în loturi. Şi totul a început cu John Major care, în 1994, a obligat Loteria Naţională să finanţeze sportul de masă din Marea Britanie – având ca obiectiv Olimpiada din 2012 de la Londra. După un deceniu de investiţii, rezultatele au apărut.

Cazul Ungariei este şi el extrem de relevant. O ţară mică, fără resurse financiare mai mari decât România, obţine locul 12 mondial, cu 15 medalii, dintre care 8 de aur. Extrem de interesant este faptul că 7 dintre medaliile obţinute de vecinii noştri sunt la înot. Acest lucru trebuie pus într-o directă legătură cu infrastructura acvatică de agrement pe care o are Ungaria, ceea ce a permis vecinilor noştri să se afle în topul celor mai importante naţiuni ale lumii olimpice. Catastrofa României, oglindită în succesul incontestabil al Ungariei este cu atât mai jenantă.

De fapt la ce ne aşteptam de la ţara care a creat săli de sport şi parcuri fără sportivi şi fără tineri?

O altă componentă a catastrofei olimpice trebuie văzută din perspectiva politicilor dezastruoase ale statului român în ceea ce priveşte selecţia de personal şi absenţa meritocraţiei autentice. Faptul că Simone Biles, această nouă Nadia Comăneci, care a reuşit unul dintre cele mai complexe exerciţii din gimnastica feminină contemporană, a fost antrenată de către Marta Karoly, una dintre creatoarele şcolii autohtone de gimnastică este relevant. Fără antrenori (sportivi, educaţionali, profesionali) o ţară dispare de pe harta lumii.

Este efectul depopulării României de specialiştii ei cei mai buni, datorată dispreţului total al guvernanţilor faţă de calitatea umană.

Cineva trebuie să îşi asume nu numai eşecul olimpic, simple demisii sau plecări cu coada între picioare nu sunt suficiente. Trebuie să avem politici naţionale care să readucă România printre primele ţări ale lumii sportive. Sau pur şi simplu trebuie să ne acceptăm soarta de ţară inferioară Etiopiei, Azerbaijanului sau Georgiei.