Florin Mergea, finalist la Turneul Campionilor, povesteşte patimile lunii noiembrie. "Nu puteam să deschid o uşă sau să car o pungă cu cumpărături"

Florin Mergea, finalist al Turneului Campionilor în proba de dublu, alături de Rohan Bopanna, a mărturisit ce sacrifii a a făcut pentru a fi la înălţime în ultimul mare turneu al anului.

Iată mesajul postat de Florin Mergea pe contul personal de facebook

Noiembrie, primăvara noastra…

US Open 2015, ziua meciului de dublu mixt. Îi spusesem Alexandrei de când hotărâsem să jucăm împreună că am o durere la antebraţ de câteva saptamâni si nu voi forţa dacă mă va supăra ceva în ziua meciului. Nu ştiam însă că urma să fie atât de rău în meci… la încălzire înainte de meci simt durere la serviciu, era ceva normal, era acolo de la Washington, mă gândeam că se va încălzi şi durerea se va duce uşor, uşor.  Însă astazi e diferit, simt o durere atroce când lovesc forehand-ul. La început adversarii forţează mai mult pe rever, se feresc de dreapta mea, însă nu le ia mult să şi dea seama că am o mare problemă acolo. Ies de pe teren şi mă duc direct la doctor. Îmi spune acelaşi lucru pe care îl mai auzisem şi la Washington: probabil început de epicondilita mediala (‘golf elbow’), structura osoasa normală, fără rupturi, nervul neafectat. Nu era aşa rău, mă gândeam… îmi spune că am nevoie de pauză după US Open şi că durerea va fi acolo pe o perioadă destul de lungă de timp, dar aşa cum nu va fi sărbătoare într o zi în care nu va fi deloc durere, nu va fi nici tragedie într o zi proastă în care durerea va fi destul de mare, cum era astăzi.

Sferturi la US Open… Zi foarte proastă pentru mine… Trist că am pierdut, dar in acelaşi timp uşurat ca am terminat cu tenisul pentru o perioada. Ma gândesc ca am doua saptamâni de pauza in care mana mea se va recupera, iar apoi pot sa incep antrenamentul pentru circuitul asiatic.

Ne intoarcem in tara, urmează o perioada cu tratamente si exerciţii de recuperare in fiecare zi…dar durerea nu dispare, din contra, parca e din ce in ce mai supărătoare… Activităţile zilnice obişnuite îmi provoacă durere si le evit complet (sa deschid o usa, sa car o punga de cumpăraturi, Etc), schimbam complet dieta, eliminam orice produce/întreţine inflamaţia in corp…dar parca nimic nu funcţionează… durerea e tot acolo, nu este nici mai bine, nici mai rau… mai este o saptamana pana la Beijing si tot amânăm momentul in care o sa pun din nou mana pe racheta…

Cu o zi inainte sa plecam spre Beijing vorbesc cu Rohan la telefon si hotărâm ca nu are sens sa vin in Asia. Mana nu era refăcută, nu atinsesem racheta de trei saptamâni, şansele erau minime ca noi sa facem un rezultat acolo, in schimb foarte mari ca starea mea sa se agraveze si apoi sa avem presiune la ultimele trei turnee din Europa.

Incep pregătirea fizica intens, continuam exercitiile speciale pentru antebraţ, tenisul il lăsam pentru ultima saptamana. Durerea parca incepe sa dispară…

Şase zile pana sa plecam spre Viena, cinci saptamâni de la ultimul meci jucat… este ziua cea mare… prima zi de antrenament de tenis… antrenament este mult spus, Daiana îmi arunca mingi din cos foarte incet precum copiilor la iniţiere. Începem cu reverul, este bine, nu simt nimic… dar cand trecem la dreapta durerea reapare… ne oprim… ne uitam unul la altul… sa mai continuam? Ne au spus ca va fi durere la inceput, dar sa forţam? E ceva nou, nu stiu care mi-e limita, se va agrava sau se va încălzi si va fi mai bine? Sa forţam pentru calificarea la Londra, sau sa nu riscam inceputul anului 2016? Continuam pentru inca zece minute dupa care ne oprim.

Zilele următoare sunt cam la fel, sa servesc sau sa dau voleul de dreapta îmi este inca imposibil… Se apropie plecarea noastra la primul turneu, o mie de gânduri, intrebari, incertitudine, emoţie, nerăbdare, neputinţa, frustrare… Deşi am pierdut atâtea saptamâni, inca suntem intr-o poziţie buna pentru Londra, echipele de dupa noi sunt la o diferenta considerabila de puncte.

Plecăm la Viena fără sa stim exact daca voi putea juca, antrenamentele pe care le facusem in ultimele zile nu aveau nimic de-a face cu intensitatea unui meci. In sfârşit ziua meciului… dupa atâtea saptamâni.. abia astept sa intru in teren… mana este neaşteptat de bine, pot sa lovesc aproape orice lovitura fără durere… insa corpul simte altceva… încearcă sa protejeze acea parte compensând cu partea opusa a antebratului… miscarile devin sacadate deşi lupt sa las mana cat mai relaxata… sa las încheietura moale la serviciu este imposibil, parca am o stinghie in loc de brat, nu am simtit asta niciodata. In setul doi si super tie-break incepe sa fie mai bine, insa pierdem meciul.

După meci nu simt nicio durere in partea mediala a cotului (ciudat), insa partea laterala este extrem de dureroasa si umflata (parca aveam o minge de tenis acolo). Nimeni nu ştie exact care este cauza… Vreau sa mergem acasa… nu are sens sa mai continuam… suntem atat de obositi mental..

Hotărâm să mai rămânem câteva zile sa vedem ce se intampla, vorbisem la Paris sa ma vada un doctor foarte bun, specialist in astfel de probleme… diagnosticul nu era clar, nimeni nu putea sa-mi spună exact ce am, simptomele nu erau clare. Dupa doua zile umflatura dispare si durerea odată cu ea.

La Basel e mult mai bine însă pierdem meciul, meci pe care ar fi trebuit să îl câştigam… Nu îmi vine deloc in ajutor aceasta înfrângere (mental).

Abia asteptam sa ajungem la Paris, macar sa stim exact care este problema si ce este de facut…si o veste rea este mai buna decat incertitudinea… Aici primim prima veste buna din ultimele trei luni… Nu este golf elbow, nu risc sa rup nimic jucând , este o ruptura mica undeva in profunzime intre muşchi si tendon. Exista si o parte negativa, nimeni nu-mi poate spune daca durerea va trece intr-o saptamana sau in doi ani, vor fi zile mai bune, zile mai rele… Ni s-a luat o stânca de pe inima in acel moment, ne venea sa strigam de bucurie. Îmi vine sa ma duc sa stau cinci ore pe teren, dar inca trebuie sa fiu prudent, sa nu forţez mai mult decat e nevoie, mana mea nu e vindecata. Ma limitez la doua ore pe terenul de tenis, dar nimeni nu ma împiedica sa stau cinci ore in gym. Vreau sa ajungem la Londra! Meritam asta, locul nostru este acolo si suntem atat de aproape.. Câştigam primul meci, joc foarte bine in sfârşit, dupa atâtea luni… Insa pierdem următorul meci si calificarea noastra ajunge sa depindă de rezultatul echipei Pospisil/Sock. Urmărim fiecare meci al lor… parca cineva vrea ca ei sa castige… In aproape toate meciurile erau conduşi si cumva câştigau. Pospisil tocmai in saptamana aia prindea cea mai buna forma la serviciu, era intangibil… nu aveam cum sa nu simt ca este nedrept ca ei sa se califice…

10-5 Dodig/Melo!!!! Nu ne vine sa credem, mergem la Londra... si nu ca rezerva… este momentul la care am visat de cand am revenit in circuit, de cand am venit acum doi ani la Londra la ATP University chiar in timpul finalei dintre Marrero/Verdasco si fratii Bryan.. Stăteam sus in lounge si urmăream finala… Eram 80 in clasament atunci… O întreb pe Daiana ”ajugem si noi aici?”… ”Sigur ca da! De ce am pornit la drum daca nu pentru asta?!” îmi raspunde fără nici o urma de îndoiala…

Asa a venit prima noastra calificare la Masters, calificare care ne-a adus locul doi la final… dupa un an in care am avut de toate… un start bun, dar nu suficient pentru asteptarile noastre… O decizie riscanta, dar inspirata… Primul nostru titlu de Masters Series 1000, la Madrid, o noua semifinala la un turneu de Grand Slam (chiar pe iarba care mi-a adus cele mai mari rezultate la juniori), intrarea in primii 10 jucatori de dublu ai lumii.. Un an cu urcuşuri si coborâşuri care s-a încheiat cu transformarea unui vis in realitate, un nou sfârşit de an in care putem spune multumiti ‘acest an a fost cel mai bun de pana acum’. Un an care ne da energie si o motivatie in plus pentru următorul an.. Sa devin cat mai bun, cat mai complet ca jucator, sa aduc noutăţi in jocul meu, lucruri la care voi lucra in perioada de pregătire ce urmează dupa vacanta in care tocmai ce am plecat.

Nu as fi putut face nimic din toate acestea fără Daiana (my better half:), eu sunt cel care este in teren si tine racheta in mana, insa trofeele sunt ale noastre…

Noi doi si restul ce-au crezut in noi…

As vrea să mulţumesc:

- lui Dan Tudorache pentru ca a avut grija ca pregătirea mea fizica sa fie la cel mai ridicat nivel, sa fiu apt de cel mai bun tenis al meu indiferent de zi;

- lui Florin Mihalache pentru ca a fost acolo langa noi si la ora 12 noaptea sa aibă grija sa jucam fără vreo problema fizica;

- lui Alex si Raluca Pop-Moldovan, care deşi nu au fost cu noi decat la putine turnee, ne-au susţinut necondiţionat;

- lui Cornel Marola care la fel ca si cei de mai sus, ne-a susţinut necondiţionat cu orice am avut nevoie (si cel mai bun partener de FIFA si CoD:)

- echipei McCartney Sports, Raimund Carl si Gilbert Schaller, pentru tot ce înseamnă sponsori si sfaturi tehnice;

- domnului Ion Tiriac si lui Claus Marten pentru revenirea mea in echipa Adidas;

- lui Seth McKinley si Babolat pentru susţinerea mea fără ezitare;

- tuturor celor care au crezut in noi chiar si atunci cand am stat departe de terenul de tenis; sunteţi putini, dar mereu aproape de noi;

- nu in ultimul rand celor ce ne urmăresc, ne susţin, ne transmit felicitări atunci cand câştigam si mesaje de încurajare dupa înfrângeri.

Multă bafta lui Lucian Bute in meciul de sambata! Suntem acolo sa te susţinem, sa aduci Romania din nou in prim plan, pentru a doua saptamana consecutiva in Noiembrie.