VIDEO INTERVIU. Cătălin Tolontan: „Pericolul e să dizolvăm regulile presei, iar ceea ce rămâne să numim tot presă“

Cătălin Tolontan: „N-aş avea curajul să conduc un ziar generalist“

În ultimul episod al seriei de interviuri despre presa ultimilor 25 de ani, Cătălin Tolontan ne îndeamnă să credem în viitorul jurnaliştilor care ştiu să spună poveşti.

Ştiri pe aceeaşi temă

În 1990, Cătălin Tolontan conducea cel mai de succes business din cariera sa: sub streaşina coloanelor de la Piaţa Romană vindea revista studenţească “Noi, nu!” (un titlu preluat dintr-o poezie de Nicolae Labiş), revistă pe care tot el o scria împreună cu câţiva colegi de la ASE. „Noi, nu!“ costa mult, dar, în 1990, românii cumpărau orice tipăritură, sperând că vor reuşi să înţeleagă ceva din vâltoarea timpurilor pe care le trăiau.

Tolo a schimbat multe redacţii şi s-a oprit până la urmă la presa sportivă, la „Sportul românesc“. În 1997 a pornit un ziar de la zero, “Prosport“,  iar în 2003 a relansat “Gazeta Sporturilor“. Anchetele din paginile „Gazetei“ l-au transformat pe Cătălin Tolontan dintr-un talentat jurnalist sportiv într-un ziarist de care mulţi se tem, dar pe care şi mai mulţi îl au în bara de la Favorites. Şi totuşi, azi, spre deosebire de 1990, cuvintele nu par să mai aducă profit. Discuţia despre jurnalism şi presă alunecă adesea către această fundătură: de unde bani? Ziarele nu se mai vând, mogulii răspund cu mesaje inscripţionate pe tricouri, “N-am!”, internetul nu generează venituri. Şi-atunci, câtă putere mai are a patra putere în stat?

La câţiva metri de coloanele de la Piaţa Romană, în biroul său de la “Gazetă”, Cătălin Tolontan ne-a vorbit despre credinţa iraţională că nu-i finalul presei, că se vor deschide noi drumuri şi că oamenii au nevoie de informaţii şi de poveşti. După 25 de ani de presă, e felul lui de a spune  „Noi, nu!/ Nu vom pierde credinţa-n izbândă/ Pe-aceste mereu mişcătoare poteci“.

"Adevărul": Ce aveai în minte când ai intrat în presă, în 1990?
Cătălin Tolontan: Nu eram idealist. Radu Banciu are dreptate când spune că mulţi dintre noi ne-am făcut ziarişti din exasperare. Ni se părea că putem scrie mai bine decât cei care scriau atunci. Aveam un ego supradimensionat.

Atunci, în anii ’90, presa era împărţită în tabere. Ai pornit crezând că vei fi echidistant, sau te-ai gândit că va trebui să te aşezi şi tu de o parte a baricadei?
Dacă îi veţi întreba pe colegii mei de generaţie chestia asta, foarte puţini vor spune „am fost silit să fac ceva“. Pentru că tinerii, în marea lor majoritate, erau lăsaţi să îşi facă treaba aşa cum voiau şi cum înţelegeau ei. Principiile presei sănătoase, aşa cum le-am învăţat noi, de prin filmele americane şi din cărţile finanţate de George Soros sau de alte fundaţii, începuseră să circule. Iar oamenii erau lăsaţi să-şi facă meseria.

Totuşi, presa sportivă a purtat după ea mentalităţile din comunism. Ziariştii sportivi erau aşteptaţi la meciurile din provincie cu mese întinse ca la nuntă…
Corect. Existau favoruri băneşti, hrană, băutură, bilete de tren. În presa sportivă, dar nu numai. Renunţarea la aceste favoruri a fost un adevărat şoc şi s-a făcut prin curajul unor grupuri de oameni şi prin venirea unor trusturi de presă precum Ringier sau CME. Aceste trusturi au adus nişte precizări clare. Iar jurnaliştii lor au început să lucreze numai după regulile impuse.

Cristian Tudor Popescu spune că trusturile occidentale n-au adus în România marele jurnalism, ci doar o tabloidizare odioasă.
Acum câteva zile, “Bild” a fost tipărit fără imagini. Explicaţia a fost: “Chiar dacă imaginile cu victimele siriene sunt îngrozitoare, ele vă ajută pe voi, publicul nostru, să înţelegeţi o realitate. În absenţa imaginilor veţi înţelege mai puţin“. Veţi spune „da, dar «Bild-ul» e tot tabloid“. Iar eu vă spun că e cel mai vândut ziar din Europa.

În exemplul lui CTP era vorba de alăturarea unor imagini cu oameni morţi de unele pornografice.
Păi, aia e viaţa. Asta spune şi “Bild”: „Aşa este viaţa! Aveţi nevoie de presă pentru a înţelge forţele care vă modelează viaţa. Aşa ştim noi să o facem. Nu aveţi nevoie de această variantă? OK, uitaţi cum ar arăta fără fotografii“. Revenind, eu nu sunt de acord cu Cristian Tudor Popescu, chiar dacă el are merite enorme pentru presa din România. Ringier (n.r. – trust de presă elveţian care deţine, în prezent, ziarul “Libertatea”. În trecut a mai avut în portofoliu “Evenimentul zilei”, “Capital” şi diverse reviste) a făcut foarte mult bine presei noastre. A stabilit că niciodată ziariştii nu pot vinde publicitate. Nu e normal să facă lucrul ăsta. Apoi, a stabilit că paginile de opinii sunt grupate şi semnalate ca atare. Trei: publicitatea trebuie marcată. Altfel, omul nu va şti niciodată dacă un articol e din voinţa liberă a redacţiei sau dintr-o impunere comercială. Faptul că au impus nişte reguli şi s-au ţinut de ele, a făcut un mare bine presei. Cristian Tudor Popescu are totuşi dreptate: trusturile n-au adus presă de calitate. E o discuţie: nu cumva şi ei s-au rezumat la a culege banii după ce au sădit principiile? Răspunsul e mai degrabă „da“.

Cum era Dumitru Dragomir, primul tău patron din presă?
Ştia regulile şi le accepta. Un coleg de-al meu a scris la un moment dat că Mitică Dragomir a furat tribunele de la Progresul şi le-a dus la Victoria Bucureşti. Mitică a venit în redacţie, s-a enervat, a început să contrazică, dar să contrazică faptele, nicidecum să spună că reporterul n-avea voie să scrie. Dumitru Dragomir ştia regulile presei pe care le învăţase din discuţiile cu Ioaniţoaia.

Cum îl poţi învăţa pe un patron regulile presei?
Treaba patronului nu este să se simtă patronul conţinutului. Pentru că patronul real al unui ziar este de fapt publicul. Când publicul nu mai e patron, ai încurcat-o. Aşa e în afaceri: nu patronul este cel care creează locurile de muncă, ci clientul.

Sunt, totuşi, puţine cazuri în care patronii din presă sunt telespectatorii, cititorii, publicul…
În cazul televiziunilor, da, putem discuta. Sunt de acord că televiziunile din România nu sunt libere. Fac propagandă! Dar, în interiorul propagandei lucrează, totuşi, oameni care îşi cunosc meseria. La ziar te-aş contrazice. Noi, jurnaliştii, dramatizăm pentru că suntem într-o traumă şi avem nevoie de terapeuţi. “La Click!” depinzi 100% de tiraj şi tot trustul depinde de acest tiraj. Asta e realitatea. “Libertatea” nu e un ziar condus de Ringier.  Din câte ştiu, niciodată n-a venit Ringier să spună “faceţi aşa!”. Cred că „Adevărul“ nu are o problemă din punctul ăsta de vedere. Cristi Burci este, după ştiinţa mea, un tip impulsiv şi, în anumite momente, intervenţionist, dar la un nivel la care nu cred că se simte în redacţie. Nu cred că Burci vine în redacţie şi începe să dea titluri. El ştie foarte bine, uitându-se pe cifre, că dacă vânzările scad, cu tot cu insolvenţă, a băgat-o pe mânecă, cum se zice. Suntem atât de dependenţi de acel gest al omului de a veni şi a cumpăra ziarul!

Ţi se pare că epoca mogulilor a fost cea mai nocivă pentru presă? Cu Vîntu, care ducea ziariştii în Deltă, cu Patriciu, care pleca cu ei în team-building-uri în Brazilia, cu Voiculescu, care se afişa cu şefii Antena 3 pe plajă…
N-am un răspuns ferm, dar asta nu pentru că lucrez la un trust deţinut de familia unui mogul. Când am fost în dezacord cu Voiculescu, am spus-o. N-am un răspuns pentru că nu ştiu. Eu cred că ceea ce a făcut Dinu Patriciu, de exemplu, pentru presă e mai degrabă pozitiv decât negativ. A băgat foarte mulţi bani. El a preluat o frază celebră în Occident, cum că măsoară nivelul de civilizaţie al unei ţări în funcţie de numărul de pagini al ziarelor pe care le găseşte când aterizează pe aeroport. Omul era deranjat când ajungea în România şi cumpăra ziare subţiri. Dar n-a făcut doar atât. Nişte milioane de cărţi au ajuns în casele oamenilor. E important, nu ştiu cine a mai făcut o operaţiune de culturalizare de asemenea proporţii. Sigur că avea şi el chestiuni incredibile. Am fost şocat în discuţiile cu el de faptul că un om atât de puternic îşi punea probleme atât de mărunte. Chestii de genul „dar dacă compania care editează «Adevărul» are interese la un primar care trebuia să dea o aprobare pentru Mic.ro?”. De ce nu consider legitim să…? Şi i-am spus: „Dar aţi investit atât de mulţi bani ca să naşteţi un trust de presă european şi vă opriţi din cauza... primarului din Roşiori?“.

Asta te-a determinat să-i respingi oferta de a prelua „Adevărul“?
Da. I-am trimis o hârtie în care rezumam ceea ce mi se părea că este obligatoriu, iar lui Dinu Patriciu i s-a părut o impertinenţă. Nu mi-a spus asta, pentru că era un om elegant, dar i s-a părut că principiile noastre nu converg.

L-ai refuzat şi pe Sorin Ovidiu Vîntu, care ţi-a făcut o ofertă de un milion de euro…
Da, e adevărat. Cinstit, m-a zdrobit suma, mai ales că 500.000 de euro îi primeam pe loc, primă de instalare. A fost greu. Am avut însă o discuţie cu Emil Hurezeanu, în maşina lui, apoi am avut o nouă discuţie cu Vîntu şi la punctul în care stabileam cine e patronul publicaţiei… s-a rupt filmul.

Ţi-a oferit suma asta gândind că vei fi luat de val şi nu vei mai ţine la discuţiile principiale despre cine conduce?
Nu cred. N-am o problemă dacă lumea mă va considera apreciativ faţă de Vîntu, dar eu cred că el a vrut să facă o colecţie de oameni pe care îi considera valoroşi. Îi plăcea să se înconjoare de astfel de oameni şi nu e vorba doar de jurnalişti. Au fost foarte mulţi oameni de cultură care au primit bani, într-o formă sau alta, de la Vîntu. Premii, rente...

La ora asta, serviciile secrete sunt mai puternice decât oricând până acum. Unde e foarte multă putere e şi disproporţie democratică. Presa are rolul de a spune: “atenţie, sunteţi prea puternici, vă băgaţi în chestiuni comerciale, de media, de federaţii, de comitete, de sport, unde n-aveţi ce căuta”!

De ce nu ai plecat din presa sportivă?
Pentru că m-am simţit foarte bine aici. Am avut tot timpul această idee: să fac lucrurile pe care le stăpânesc.

De ce se abate “Gazeta” de la sport şi face uneori interviuri politice sau anchete care nu ţin de sport?
Lucrurile astea funcţionează câtă vreme suntem factorul surpriză. Politicienii nu se aşteaptă să aibă un interlocutor avizat, de exemplu, te iau peste picior. Cam asta au făcut toţi. Toţi ne-au subevaluat la începuturile investigaţiilor. Şi îi lăsăm, pentru că e bine pentru noi. Au aşteptări reduse, nu sunt atenţi, e perfect. Dar altceva ar fi să fac zi de zi chestia asta. M-am gândit şi când au venit ofertele de la Patriciu şi de la Vîntu: eu n-aş avea în momentul ăsta curajul să mă aşez în capul mesei la şedinţa de sumar a unui ziar generalist. Ştiu că nu stăpânesc domeniile respective de o asemenea manieră încât să pot să înţeleg cam ce fac jurnaliştii. La sport mi-e mult mai uşor. E o zonă de confort.

Ţi-ar fi fost mai greu la „Jurnalul Naţional“ să gestionezi relaţia cu Dan Voiculescu decât la „Gazeta Sporturilor“?
Da. E valabil şi în cazul Sârbu. Cinstit, e mult mai uşor să păstrezi independenţa unui ziar de sport, decât a unui ziar generalist. Asta mă şi obligă să văd lucrurile în proporţia lor reală. Eu simt chestia asta: oamenii se uită la “Gazetă” cu admiraţie şi cu sentimentul că noi contăm şi că am putea fi un model de urmat. Încerc cu toate puterile să rămânem cu picioarele pe pământ şi să nu gonflăm chestia asta, deşi văd că în mass-media există acest cult auto-glorificator: ziariştii descoperă că au făcut milioane de anchete, că au terorizat miniştri... Da, ne-ar fi fost infinit mai greu dacă am fi avut un front amplu de gestionat, cu toate problemele ţării pe cap, nu doar cu sportul.

Se vorbeşte tot mai mult despre acoperiţii din presă, despre faptul că ziarele nu trebuie să reziste doar la imixtiunile patronului, ci şi la imixtiunile unor instituţii.
Noi avem acum, în România, poate singura presă din lume îndrăgostită de serviciile secrete şi de procuratură. Eu ştiu că jurnaliştii sunt plasaţi împotriva celor care sunt puternici în societate, astfel încât să echilibreze un dezechilibru periculos pentru democraţie. Din punctul ăsta de vedere, cu toate teoriile lui excentrice, Ion Cristoiu are dreptate: mai bine greşeşti împotriva SRI-ului, decât să ai dreptate împreună cu SRI. Prin „împreună cu SRI“ înţeleg să fii angajat al SRI-ului - la “Jurnalul Naţional” s-a dovedit chestia asta, la Robert Turcescu nu ştim încă ce a fost…SRI, SIE. Mai înţeleg prin „alături de SRI“ şi preluarea mesajelor SRI-DNA şi propagarea lor, având senzaţia că noi, ziariştii, trebuie să facem bine ţării. Ei bine, îmi pare rău, dar noi nu trebuie să facem bine ţării! Eu nu cred că siguranţa naţională este job-ul unui ziarist. E job-ul oamenilor care sunt plătiţi pentru siguranţa naţională. Dacă eşti jurnalist şi ai în mână un document important, trebuie să te supui siguranţei naţionale? Nu! Tu suporţi, dacă e cazul, riscurile de a publica acel document. Într-adevăr, s-ar putea să vină SRI-ul să-ţi ia hard-diskul, se pot întâmpla nişte lucruri. Dar datoria ta nu este faţă de siguranţa naţională. Este doar faţă de public.

Un ziarist poate avea surse în serviciile secrete fără să fie parte din aceste servicii?
Da, bineînţeles. Asta înseamnă surse adevărate. Presa din România n-a avut astfel de surse în cazul arestării lui Sorin Oprescu. Toată presa a dat comunicatul DNA.

Nu rişti să devii un instrument al serviciilor secrete în momentul în care ei îţi livrează informaţii?
E o linie foarte subţire şi trebuie să ştii să o gestionezi permanent. Când relatezi conform unei surse, nu trebuie să relatezi în beneficiul sursei respective. Oamenii vorbesc nu neapărat mânaţi de sentimente nobile, ci din invidie, pentru că poziţia lor este mai slab plătită în minister decât a altcuiva. Oamenii vorbesc pentru că îşi văd şeful cum se îmbogăţeşte. Sau simt ei că nu e bine încotro merge treaba. Mai vorbesc şi din cauza unor umori personale: s-au certat între ei. Astea sunt motivele reale pentru care vorbesc. Pe baza aceloraşi umori personale vorbesc şi cei din servicii, că nu sunt nici ei roboţi.

Nu poţi să atragi cei mai talentaţi oameni dacă tu eşti cu veniturile jos. E greu să-ţi conservi independenţa în aceste condiţii. Foarte mulţi ziarişti buni au plecat din presă. Dacă vameşilor le dai salarii de 200 de euro, sigur vor lua şpagă.

Care a fost cea mai mare greşeală pe care ai făcut-o ca ziarist?
Trebuie să mă gândesc, sunt multe. Am scris la un moment dat, din nişte informaţii greşite pe care le-am primit, cum că Vîntu are o înţelegere cu americanii pe ideea „banii ăştia pe care i-ai furat tu, bagă-i în democratizarea ţării“. Mă refeream la investiţiile de la Realitatea TV. Cred că am greşit, am mers pe mâna unor surse care nu erau corecte şi mi-a părut rău. Ce a făcut el nu a însemnat o democratizare şi nu cred că a avut vreo înţelegere cu cineva.

Cum vezi faptul că o parte a presei a început să atragă bani dinspre zona de ONG-uri?
ONG-urile au văzut că halul – căci ăsta este adevărul – în care a ajuns presa mainstream peste tot în lume creează mari probleme pentru democraţie. Cetăţenii nu mai au încredere în autoritate. Mi se pare că presa a ieşit din zona în care se putea menţine forever pe propriile picioare, cu bugete pe cinci ani, etc. Uneori trebuie să discuţi cu nişte fundaţii cărora trebuie să le explici:„băi, atenţie, faptul că voi băgaţi bani, nu vă transformă în proprietarii conţinutului“.

E ciudat că ziariştii sunt mai toleranţi în faţa unei fundaţii care vrea să îşi exercite controlul prin burse, decât ar fi în faţa unui patron.
Aşa este, corect. Pentru că nu realizează că imixtiunea este aceeaşi. Şi eu am exemple de jurnalişti OK, care evoluează în zona independentă, nu în zona mainstream, şi care au cedat fără să-şi dea seama în faţa pretenţiilor unor fundaţii. Şi nu au realizat că este acelaşi gen de imixtiune şi acelaşi gen de control ca şi când ţi-ar fi cerut Dan Voiculescu articolul înainte de publicare. Dacă nu îmi cere Voiculescu, n-o să stau să-mi ceară vreo fundaţie. Nu e normal. Se spune că fundaţia cere să vadă articolul în numele principiilor nobile ale democraţiei. Păi tocmai! Ăsta e un factor agravant, nu o circumstanţă atenuantă. Tocmai pentru că lucrează în numele democraţiei, ar trebui să conştientizeze că n-are voie să ceară vreodată un articol. Mitică Dragomir, în 1994, ştia care e treaba cu presa. Nu venea în redacţie să dicteze vreun articol pentru că n-avea curaj. Ajungi astăzi, după 20 de ani, în faţa unor oameni care nu-şi dau seama cum funcţionează presa.

Foarte mulţi jurnalişti buni aleg varianta de a deveni freelanceri şi trăiesc din burse. Ce spui despre acest nou gen de jurnalism?
Pe de o parte e încurajator. Îi urmăresc şi eu şi îmi place. Sunt mai proaspeţi decât noi, fac lucruri foarte frumoase. De exemplu, am văzut zilele trecute o serie de articole făcute de cei de la Casa Jurnalistului: au mers pe tot litoralul maritim al României. Sunt lucruri frumoase care nu trec prin cap redacţiilor. Asta e OK. Pe de altă parte, sunt îngrijorat. Dacă ei cedează la aceste minime încercări, în faţa unor granturi minimale, nu ştiu cum se vor comporta când vor veni marile încercări peste ei. Căci vor veni, trebuie să vină. Dacă ei continuă să preia din subiectele care-i interesează pe oameni, vor veni şi aceste mari încercări. Hai să-i vedem în faţa unor miniştri, în faţa unor servicii secrete, să-i vedem în faţa unor teme redutabile. Cum reacţionează ei atunci?

Vor dispărea redacţiile aşa cum le ştim noi?
Mulţi îmi spun: “Lasă, Tolo, nu fi tu îngrijorat, fiindcă tu oricum poţi să rămâi pe blog şi să-ţi continui existenţa ca jurnalist”. Oi fi vetust, dar eu nu cred asta. Poate că sunt depăşit de vremuri, dar jurnalismul de unul singur sau în doi-trei oameni mi se pare greu de făcut. Dacă eşti singur, eşti timorat, autorităţile statului se luptă foarte uşor cu tine. În termeni neacademici, te fac imediat. Îţi iau libertatea, credibilitatea şi te pot distruge. Dar, să dărâmi o instituţie ca “New York Times” sau, scuzaţi alăturarea, “Gazeta Sporturilor” e mai dificil. Ziarul nu e o chestiune personală. Dacă eu plec mâine de aici, ziarul ăsta va produce în continuare investigaţii. Pentru cei care vor să distrugă un ziar, e mult mai greu. Nu ştiu de unde să o apuce. Trebuie să lupte cu o cultură întreagă, cu un brand. Oamenii au o încredere mult mai mare în redacţii decât în nişte încercări individuale. Diferenţa dintre cei care intră pe gsp.ro şi cei care intră pe tolo.ro e uriaşă în defavoarea mea. Asta spune ceva.

Eu am trăsătura asta care nu-mi place nici mie de a încerca să câştig acceptarea tuturor. Ăsta e unul dintre defectele mele majore.

Dan Ionescu, blogger “Adevărul”, a făcut această observaţie: “Advertiserii se tem de subiectele fierbinţi ale societăţii. Faptul că un mamut ca OMV/Petrom plimbă bloggeri prin inventata “Ţară a lui Andrei”, dar nu ar da un leu pe editorialele lui Andrei Pleşu mi se pare absolut revoltător”.
Să avem grijă ce ne dorim. Dacă mâine o mega-corporaţie şi-ar declara scopul de a-l înfia pe Andrei Pleşu sau pe Cristian Tudor Popescu – să le facă nişte platforme de voci valoroase: Vodafone CTP sau Vodafone Pleşu – ar fi o încercare la care m-aş uita cu destul de multă teamă. Mie mi-ar fi teamă să mă înfieze o mega-corporaţie. Deci, s-ar putea să ne dorim să vină unii care au altă cultură decât cultura jurnalistică şi care să facă o prezentare coafată a realităţii. Să vă dau un exemplu: companiile mari au luat transmisiunile sportive şi, pe de o parte, au făcut lucruri bune, au angajat oameni într-un mediu civilizat. Dar, pe de altă parte, au adus nişte enormităţi care n-au nicio legătură cu sportul. Cameramanii de la Champions League nu au voie să filmeze dacă se întâmplă ceva rău în tribună. Oau! Deci asta este o cenzură evidentă, acceptată de ani de zile. Aceste companii nu au o cultură a libertăţii jurnalistice. Ei produc o poveste despre sport care trebuie să fie cât mai plăcută. Dacă aţi văzut, au şi foarte multe emisiuni din astea cu poveşti frumoase care să fie pe placul sponsorilor. Şi noi facem astfel de lucruri, nu mă exclud, dar este evident că atunci când intervine sponsorul, chestiunea devine mai puţin liberă. Să nu ne minţim! Şi, repet, să fim atenţi ce ne dorim. Nu ştiu cum ar arăta o televiziune făcută de Orange, de BRD sau de OMV. S-ar putea să obţinem o realitate edulcorată, care să facă din televiziunile astea pe care le criticăm acum de zor nişte modele de jurnalism combativ.

Se dilată meseria de jurnalist odată cu înmulţirea bloggerilor?
Să ne amintim: acum câteva zile a apărut o fotografie a unui cetăţean sirian prezentat în dreapta ca refugiat şi în stânga ca luptător terorist. Era un fals. Dacă a fost photoshopat luptătorul şi refugiatul e real, a pus în mare pericol viaţa unui om. Şi chiar dacă e invers, e o mare minciună. Într-o redacţie normală, un asemenea lucru nu s-ar fi petrecut niciodată. Eu nu cred că jurnalismul cetăţenesc poate înlocui jurnalismul profesionist. Nu cred aşa ceva.

Ce părere ai despre tendinţa asta din online de a da titluri care păcălesc cititorii de dragul afişărilor?
Efectul este că această audienţă foarte mare pe care site-urile care dau titluri false o obţin şi o raportează este o audienţă care nu-ţi aduce bani. Nu se monetizează. Nu facem decât să ne întrecem în producţia la hectar, dar, de fapt, porumbul nostru se va usca pe tarla, pentru că nu-l va culege nimeni. Colegii mei mi-au dat o veste la un moment dat. Au zis: “Uite, mare succes, a crescut timpul mediu pe tolo.ro la 28 de secunde pe articol”. Eu am încremenit, ei se bucurau. Era ca într-o ciocnire a civilizaţiilor. Cum, 28 de secunde stau oamenii pe articolele mele? Textele alea frumoase la care m-am chinuit cu Mirela Neag şi cu alţi colegi timp de luni de zile..., 28 de secunde? Aşa că... OK, producem articole de 10 secunde, că asta e media articolelor din România. Acesta este efectul titlurilor false.

Culmea e că presa se mută pe online, dar nu poate scoate bani suficienţi din online cât să supravieţuiască.
Înainte eram 20 de ziare naţionale care ne băteam pe o piaţă de publicitate de, probabil, 80 de milioane de euro. Asta era bucata de carne pe care ne băteam. Acum am intrat în rândul a mii de site-uri şi ne batem pe o bucată de carne care este consumată în proporţie de 95% de Google, Facebook şi Yahoo. Ce să mizezi aici? Este un drum care mi se pare închis. Încercăm alte drumuri. Nu e o resemnare. Eu nu cred că presa moare.

Drum închis e şi varianta de print, în care iei banii direct de la cititor. Deci, principalele drumuri sunt închise.
Principalele drumuri cunoscute de noi! E important asta. Nu ştim care vor fi noile drumuri. Dar, uitându-ne înapoi, cred că putem fi mândri de ceea ce s-a întâmplat în presă în ultimii 70-80 de ani, de moştenirea lăsată. Presa a avut un mare rol în democratizarea şi alfabetizarea unei părţi din lumea asta.

Partea asta cu modelul de business şi cu internetul care ne salvează... Am făcut toate supoziţiile greşite, am avut certitudini ca un prost şi acum nu mai am nicio certitudine.

Simţi că ai schimbat ceva cu scrisul?
Răspunsul lipsit de modestie este da. N-am schimbat guverne, n-am băgat oameni la închisoare, n-am reparat nedreptăţi, n-am adus bani la buget, că nu e treaba mea să fac asta. Eu doar am semnala nişte lucruri. Dar am făcut ceva: ţin minte mesajul unui om de pe blog care spunea că îi place faptul că, totuşi, în cele mai înverşunate dintre momente încercăm să păstrăm o doză de umanitate şi de nuanţă. Încercăm să fim raţionali şi să căutăm grăuntele de umanitate din orice întâmplare contondentă. Există o doză de poveste în orice întâmplare, oricât de geometrică ar fi. Asta cred că e este o chestiune care ţine de misiunea presei.

Ce sentiment îţi dă prăbuşirea tirajelor? Mai vezi vreo speranţă?
Am depăşit cumva sentimentul de frică. E greu să stai ani de zile cu sentimentul de teamă, e îngrozitor. Dacă tot nu mai suntem aşa de mult sub presiunea publicului, putem să facem mai multe lucruri care ne plac. Deci, e şi o parte bună. Suntem ca un sportiv care ştie că pierde meciul şi atunci mai joacă şi la spectacol. Dar eu nu sunt convins că meseria de jurnalist şi-a spus ultimul cuvânt. Cred că ne-am preocupat excesiv de întrebarea “care este platforma pe care ne vom exprima: net sau ziar? Hârtie lucioasă sau TV HD?”. Până la urmă, nu e treaba noastră, ca jurnalişti, să ne preocupăm de asta. Treaba noastră e să continuăm să ne facem munca păstrând principiile. Dacă ne vom păstra principiile, într-o lume atât de atomizată, cred că oamenii vor continua să ne asculte poveştile. Şi cred că adevăraţii creatori de poveşti vor avea în continuare ceva de spus. Dar habar n-am cum va arăta platforma respectivă.

Sau cum îşi vor câştiga existenţa creatorii de poveşti...
Da. Partea asta cu modelul de business şi cu internetul care ne salvează... (n.r. - râde). Am făcut toate supoziţiile greşite, am avut certitudini ca un prost şi acum nu mai am nicio certitudine. Mai am doar această credinţă iraţională că oamenii au nevoie să asculte poveştile semenilor lor, regăsindu-şi cumva povestea lor. Sunt optimist! Nu cred ca jurnalismul va pieri. Pericolul nu e ca presa să dispară, ci să dizolvăm regulile, iar ceea ce rămâne să numim tot presă. Obiectele care zboară în aer şi pe care le doare în bască de siguranţa pasagerilor nu se cheamă avioane, ci bombe.  Abandonul principiilor jurnalistice este de neimaginat în lumea democratică. În România, riscă însă să se generalizeze.

citeste totul despre: