Viaţa ca un fir de aţă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

A fost o întâmplare bruscă, la marginea dintre viaţă şi moarte, într-o realitate făţişă pentru oameni normali ca el, în contrast cu realitatea politică, socială şi spectaculară a celor emanaţi din clasa politică, mafiotă şi coruptă a acestei ţări extraordinar de frumoase. Dar tocmai astfel de întâmplări ne aduc cu picioarele pe pământ şi cu capul pe umeri, constatând cât de scumpă şi fragilă este viaţa omului.

Primul atac a fost undeva pe la orele două şi ceva noaptea. Trezit din somn, în drum spre toaletă, m-am prăbuşit fără să ştiu, lovindu-mă de tocul uşii într-o încercare instinctivă de sprijin. După câteva secunde, m-am ridicat cu greu, cu mintea tulburată şi privirea înceţoşată, ajutat de membrii familiei alertaţi brusc, în plină noapte.Cu sângele şiroind din degetele piciorului stâng rănit, al cărui sprijin instinctiv mă ajutase să nu mă lovesc cu capul de tocul uşii, am reuşit să intru în baie unde, după câteva clipe de liniştie, a urmat o repriză gravă de vărsături cu sânge. Incredibil ce mi se întâmpla! Nici nu-mi dădeam seama!” - povesteşte SDP după accident.

„Fusese o zi normală şi o seară asemenea în care privisem la televizor cum Cristoiu afirma într-o emisiune că Băsescu îl va face preşedinte pe Ponta, afirmaţie categorică ce m-a pus pe gânduri. Mă gândeam ce şanse ar avea la pariuri această afirmaţie. Plictisit de  bla-bla-urile televizioniste, am băut un ceai şi m-am culcat, neştiind ce-mi rezervă noaptea, care nici măcar nu arăta ghinionistica dată de 13 în calendar.”

Astăzi m-am hotărât să scriu o întâmplare din viaţa reală, de zi cu zi, un eveniment neprevăzut, neaşteptat, cu care cei mai mulţi dintre noi, oamenii simpli şi normali ne confruntăm deseori în existenţa noastră efemeră. Povestea şi evenimentele din viaţa prietenului SDP survin într-un moment de acalmie, în care nimic şi nimeni nu prevedea ce avea să i se întâmple.

Unul dintre subiectele pe care aveam în vedere să-l abordez săptămâna aceasta se referă la cât de mult cunosc românii despre ce atribuţii are preşedintele României şi ce aşteptări şi nemulţumiri au mulţi concetăţeni de-ai noştrii de la puterile pe care nu le are primul om de la Cotroceni, oricare ar fi acesta de-a lungul timpului. Dar am ignorat subiectul pe principiul că viaţa adevărată bate politica, amânându-l pentru altă dată.

Povestea prietenului SDP ne aduce cu picioarele pe pmânt şi capul pe umeri, reflectând poate întâmplările neştiute, grave, dramele şi tragediile multor oameni neştiuţi care au păţit astfel de lucruri, atacuri, supravieţuind sau murind fiecare cu povestea lui.

Al doilea atac a survenit într-un timp de circa 10-15 minute de la primul, după ce mă liniştisem relativ şi mă băgasem în pat să mă culc. Am reuşit doar să-mi ridic capul de pe pernă şi să mă trag pe marginea patului, unde, fulgerător, am căzut inconştient cu capul pe podea şi sângele şiroind pe gură. Ca prin vis, am auzit cum soţia disperată solicita telefonic ambulanţa, pe care refuzasem s-o chem, iresponsabil, după primul atac. Până să ajungă salvarea, am reuşit să mă spăl şi să mă schimb, neştiind ce mi se întâmplă, neştiindu-mă un tip cu probleme de sănătate la 40 şi ceva de ani. Prima ambulanţă a sosit prompt la solicitare, paramedicii dându-şi imediat seama de gravitatea cazului, mi-au acordat primul ajutor, solicitând încă o ambulanţă pentru transportul în siguranţă la spital. În stare de şoc, dar perfect conştient, am ajuns la Spitalul Bagdasar - Arseni, cel mai aproape de locuinţa mea. La Camera de Gardă linişte aparentă, întreruptă de strigătele şi vaietele disperate ale unui bolnav agitat, care încerca să fie ajutat de personalul medical.

Rapid şi necondiţionat, personalul medical de gardă m-a luat în primire acordându-mi primul ajutor, în timp ce le povesteam ce s-a întâmplat şi le furnizam informaţii medicale personale necesare în astfel de cazuri. Doctorul tânăr de lângă mine îmi vorbea calm şi îmi explica în ce constă ajutorul oferit, spunându-mi că trebuie să mă interneze. Înainte de a fi trimis în salon se prezintă: „Sunt medicul rezident Ionuţ Coman. Medicul dumneavoastră care vă va prelua dimineaţă se numeşte Gheorghiu. Ne vedem dimineaţă!

În câteva minute, trecând în drum pe la două laboratoare de investigaţii, am fost dus la salon. Salonul numărul 13. Cu perfuzii şi furtun în nas, răstignit pe patul de spital. După ţipete, vaiete, plânsete şi imaginile pe care le-am surprins atât cât am putut din poziţia mea ingrată, am constatat că în salon mai erau două persoane. La lumina zilei, avem să aflu că mă învecinam cu alţi doi tovarăşi de suferinţă, dintre care unul de culoare. Un bărbos la vreo 60 de ani. Acesta, singurul ce putea mege dintre pacienţii salonului 13, degaja un miros greu pestilenţial, patul fiindu-i înconjurat de mizeria crasă pe care o provoca. Tot timpul înjura asistentele şi vorbea singur. Nu ştiu de ce era operat, dar atunci când nu fuma noaptea în baie, îşi găsise un căruţ cu care ieşea din salon şi pleca la fumat în altă parte. Se pare că nimerisem în Salonul groazei cu un astfel de pesonaj”, îmi mărturiseşte prietenul meu.

După două zile, timp în care tatamentul a acţionat benefic asupra mea, am scăpat de coşmarul salonului groazei, graţie a două asistente inimoase, cărora nu le-am dat nimic, aşa cum se face, ci doar mulţumiri verbale, care ne-au mutat în salonul 4. Altă viaţă. Linişte, pace şi mai ales, curăţenie. Fără sconcşi. Plus un tovarăş de suferinţă, miner de cărbune şi sare, pensionar. Moldovean hâtru din Slănic Moldova. Era cel mai ţeapăn dintre toţi, având un debit verbal şi un limbaj coborât parcă din poveştile lui Ion Creangă”, explică SDP.

Cu o traistă de bancuri şi povestiri proprii, în dulcele grai arhaic moldovenesc, `nea Dorneanu m-a făcut să râd atât de mult că îmi era frică să nu-mi sară furtunul din nas. Făcea politică în stil propriu, înjurând toţi politicienii de la cap la coadă. Din păcate, a plecat la alt spital pentru operaţie şi n-am reuşit să reţin înjurătura specială destinată lui Ponta. Chiar dacă avea 62 de ani, moldoveanul nostru descoperise şi diversele poziţii sexuale din ziarele de cancan, ceea ce l-a determinat să o sune pe nevastă-sa, anunţând-o că va reveni acasă transformat într-un om cu fiţe de Bucureşti. În glumă, evident.”, îmi povesteşte amuzat amicul meu.

Domne, sâmbăta şi duminica sunt cei mai mulţi vizitatori în spital şi printre ei am văzut şi o echipă de patru tineri îmbrăcaţi în haine călugăreşti, 3 bărbaţi şi o femeie. Cu femeia ne-am trezit în salon, fără să bată la uşă sau să ceară permisiunea de a intra, prefăcându-se că miruieşte pacienţii şi că le trece numele pe o listă, solicitând bani în numele Domnului, pentru «serviciul divin» prestat. Refuzată, a insistat de mai multe ori dar a sfârşit prin a pleca neplătită”, adaugă SDP.

Pe cei trei călugări i-am întâlnit atunci când s-a deschis uşa unuia dintre lifturi, iar unul dintre ei a ieşit cu mâna întinsă şi ochii închişi, ca şi cum ar fi fost orb. La râsetele şi chiotele confraţilor care i-au strigat «bă, ai greşit etajul, aici e 3 nu parter»,-orbul a fugit cu ochii deschişi, hohotind de râs, în lift. Nu ştiu dacă funcţionează camere de filmat amplasate pe holurile spitalului, dar aceşti patru pretinşi oameni ai lui Dumnezeu mi-au făcut impresia a fi un grup infracţional bine pregătit, cu acţiune directă, sâmbăta şi duminica, în saloanele pacienţilor!

După cinci zile şi nopţi de şoc, groază şi îngrijiri medicale în spitalul Bagdasar-Arseni, prietenul meu SDP, trântit de soartă într-un moment când nimic nu anunţa acest lucru, a fost externat cu o stare de sănătate mult ameliorată faţă de cea critică în care ajunsese pe targă, la spital. În ajutorul lui a sărit necondiţionat echipa medicală de la Secţia Chirurgie, condusă profesionist de doctorii Liviu Gheorghiu şi Ionuţ Coman, cărora m-a rugat să le mulţumesc pentru el pe această cale. De asemenea, amicul meu mulţumeşte asistentelor, infirmierelor profesioniste şi devotate meseriei de la această secţie. Precum şi echipelor de pe ambulanţe, profesioniştii care şi-au făcut treaba şi lucrează în continuare în condiţii ce mai devreme sau mai târziu, le vor provoca diverse afecţiuni cauzate de activitatea specifică profesiei.

Povestea prietenului meu este cu totul reală, recentă şi cred că este povestea ce reflectă multe astfel de întâmplări anonime, care pun în pericol sau chiar cauzează pierderi de vieţi omeneşti zi de zi.

Astfel de lucruri, pe lângă banalitatea lor, ar trebui să ne facă să preţuim mai mult viaţa, familia, prietenii, cunoscuţii, oamenii, în general. Să ne facă să fim mai buni, mai umani, mai demni, să ne respectăm mai mult unii pe alţii şi să sărim în ajutorul celui aflat în nevoie necondiţionat. Să ajutăm dezinteresat, fără să cerem bani, foloase materiale sau alte lucruri.

Să fim mai oameni!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite