Valori ignorate şi cumetrii prospere

Ovidiu Şimonca, în „Observator cultural” (revistă cu dese derapaje cumetrial-snobistice) se plângea de faptul că în Uniunea Scriitorilor se întâmplă ceea ce se întâmplă în politică, deoarece morala scriitorilor este asemănătoare cu aceea a politicienilor -- sugerând, astfel,  necesitatea unor schimbări de şefi.

Da!, nimic de zis, însă acei care vor veni după (cu "geniile" lor, cu găştile lor, cu prietenii si interesele lor, cu ipocrizia şi impostura lor ş.a.m.d.), asemenea politicienilor, vor face (cum de altfel şi fac pe unde şi când pot) aidoma celor pe care, astăzi, îi acuză -- deoarece cumetriadele sunt şi anvergura şi criteriile valorice ale literaturii române.

La vremea când eu scriam despre toate acestea, mulţi dintre "nemulţumiţii" de astăzi tăceau mâlc -- unii fiind chiar de partea "inamică", de aceea nu cred că o simplă schimbare de şefi ar rezolva problemele. Numele importante ale literaturii române vor fi pe mai departe cele ale prietenilor, ale cumetrilor şi ale tuturor celor instalaţi în funcţii înalte (mai ales în instituţiile de cultură). Adică ale celor care te pot face, mai mult sau mai puţin, notoriu (fiindcă talent nu-ţi poate da nimeni) sau îţi pot aduce avantaje materiale (bani, plecări în străinătate etc.)

Toată scriitorimea, îndurerată de ignorarea valorilor, plânge, în cor, pe umărul literaturii române, invocând (în funcţie de bisericuţă şi grup, de conivenţă şi coterie) fel de fel de nume. Dacă nu te pricepi sau eşti mai slab de înger, lacrimile acestea au capacitatea de a te muta din loc. Dacă eşti dispus să rămâi cu picioarele pe pământ, observi, fără prea mare efort, că numele unor mari scriitori, cum ar fi, de pildă, Vasile Vlad sau Gabriela Creţan (ca să dau doar două nume de mari poeţi) nu prea sunt amintite pe nicăieri. Nimeni nu-i cuprinde în niciun program de promovare. Nu se vaietă nimeni de ignorarea valorii lor. De ce? Pentru că nimeni nu are nevoie de ei, pentru că pe nimeni, în realitate, nu interesează valoarea. Amintiţi sunt şi vor fi, întotdeauna, prietenii şi toţi acei care pot întinde, la o adică, o mână de ajutor. Astfel, eşti "geniu", eşti "valoare" ignorată sau nu, dacă şi numai dacă poţi face sau chiar faci ceva pentru a mă ridica pe mine, pentru a-mi veni în avantaj, altminteri nu mă/ne interesezi. Asta ca să nu mai luăm în calcul pe acei (foarte mulţi) pentru care cutare scriitor e „mare”, dacă au spus alţii că e mare -- fiindcă, în realitate, pentru ei nu e nici mare, nici mic, însă nu contrazic, nu se pun de-a curmezişul (că să nu deranjeze pe acei faţă de care sunt obedienţi, de la care aşteaptă ajutor/mărire, sau, pur şi simplu, din snobism etc.).

Vocile „autoritare” ale literaturii române, „geniile” ei, numele „grele” vor fi întotdeauna organizatorii de cumetrii literare, membrii permanenţi ai juriilor şi comisiilor de validare (de tot felul) şi mai ales toţi acei care au acces „cultural” la banii statului, într-un fel sau altul -- adică toţi acei care împart sau hotărăsc la cine trebuie să ajungă aceşti bani, cine trebuie să beneficieze de ei: subvenţii, burse, traduceri, plecări în străinătate, drepturi de autor ş.a.m.d.

În realitate (şi în genere, fireşte) unica grijă a scriitorimii nu e valoarea artistică, ci banii statului, avantajele materiale. Nu întâmplător lumea literară românească este doldora de impostori, grafomani, veleitari, lichele, ipocriţi, obedienţi, carierişti etc., care, atunci când nu-şi văd atins ţelul, au impresia că nu le este recunoscută „valoarea”, „geniul” -- oricând dispuşi să-şi schimbe şi stăpânul şi steagul. Mulţi dintre aceştia se plâng (în general, pe la colţuri), de faptul că în Uniunea Scriitorilor se trag sfori, se fac aranjamente, se aranjează premii ş.a.m.d., ceea ce este adevărat, dar lacrimile lor capătă contururi hilare, atunci când scapă din vedere un lucru simplu: dacă nu ar fi fost aşa, ei înşişi nu ar fi ajuns membri ai ei, nu ar fi fost premiaţi sau nu ar fi beneficiat de una sau alta (acolo unde e cazul).

De-a lungul vremii (sceptic fiind şi curios din fire) am făcut fel de fel de teste valorice şi ştiu cum stau lucrurile atunci când textul supus judecăţii de gust nu poartă numele autorului. Cei testaţi au demolat autori pe care până atunci îi ridicau în slăvi (neştiind, fireşte, că e vorba despre ei) sau au ajuns să laude autori despre care spuneau că sunt nonvalori. Uneori au fost făcute zob texte ale unor mari scriitori ai literaturii universale -- textele fiind prezentate ca aparţinând unui elev, unui vecin etc. Cineva (un scriitor important), fiind de faţă la un astfel de test, mi-a şi spus, după ce ne-am ridicat de la masă: "bă, dacă-mi faci şi mie de astea, am terminat, pe viaţă, prietenia".

Aşadar, nu schimbarea şefilor, după părerea mea, va spori valoarea literaturii române (câţi vor fi fiind interesaţi de ea!), ci scoaterea, sub orice formă, a banului public din joc şi a tuturor sinecurilor „justificate” cultural. Altminteri vom avea, multă vreme de-acum încolo, o literatură de cumetrie şi de cherem politic, care va continua şi în următoarele milenii să nu însemne nimic în literatura lumii -- să fie doar un spaţiu prielnic apucăturilor bovarist-narsiciace.