„Uită-te la ei, sunt puşi pe crime!”
0Am construit un personaj. Mâini, picioare, nas acceptabil, tot ce trebuie. L-am îmbrăcat frumuşel şi l-am pus să stea un pic cu mine pe marginea patului, până i-am aranjat bretonul. Era o fată. Am decis că nu purta cercei, nu dintr-un soi de feminism, ci din simplul motiv că dimineaţa se trezea mereu târziu şi deci uita sau nu mai avea timp să-şi pună şi cerceii.
Cât a stat acolo cuminte pe marginea patului, m-am uitat bine la ea, la personajul meu. Lipsea ceva, apoi m-am prins, lipseau ridurile. Păi o făcusem de 30 plus, deci hello, doar nu era ceva actriţă. Era doar un personaj banal. I-am tras câteva riduri pe gât, i-am mişcat capul, sus-jos, da, erau acolo. Apoi câteva în jurul gurii, riduri de expresie sau cum le-o zice atunci când nu vrei să recunoşti că sunt doar nişte riduri. I-am prins părul la spate, i l-am desfăcut la loc, mergea şi, şi. Am pupat-o pe obraz. Mirosea a om.
Apoi am luat-o de mână şi m-a urmat în tăcere. Am dus-o la geam şi i-am arătat bulevardul, maşinile, tramvaiele huruitoare, oamenii grăbiţi. În copacul din dreptul geamului meu stătea agăţată o geacă veche de blugi. Era acolo de cel puţin trei ani, o aruncase cineva în vara în care picase şi televizorul de la etajul 10. Pe sub geam a trecut un nene cu două plase, urmat de soţia lui, care căra altele două. „O să coborâm şi noi în curând”, i-am zis. „O să fie puţin întuneric în casa scării, apoi o să ieşim la lumină. Şi afară o să umblăm şi noi pe unde umblă oamenii ăia de acolo, o să stăm fix acolo, la trecerea de pietoni şi o să aşteptăm culoarea verde.” „Casa scării”, a zis ea.
Îi înţelegeam nelămurirea. În copilărie locuisem la casă, mergeam la bloc foarte rar, în câte o vizită, iar expresia „casa scării” însemna pentru mine o casă adevărată, cu pereţi şi acoperiş, şi în mijlocul casei, pe o canapea sau pe un pat oarecare, era locul unde se odihnea o scară simplă, de zidărie. „Când o să ieşim din apartament primul lucru pe care o să-l remarci va fi că bărbaţii coboară treptele mereu în fugă, ca şi când ar susţine o probă la o olimpiadă, în timp ce femeile merg agale”.
Ea a dat din umeri în semn că nici că-i pasă. A tăcut câteva secunde apoi mi-a şoptit: „Mi-e cam teamă că o să uit să merg”. Asta era bună! Cum adică să uiţi să mergi şi cum adică teamă? O să mergi perfect şi n-o să uiţi asta niciodată, până la defecţiunea finală o să mergi aşa cum merg toate persoanjele care au picioare. Dar ea s-a uitat la mine de-a doua şi a ţinut-o pe-a ei. Îi era teamă că o să uite să meargă. „Bine, dar şi dacă uit? Dacă pur şi simplu uit?”. Sincer, în acel moment m-am enervat foarte tare. O construisem ca să poată lua locul meu în lume, să se trezească dimineaţa devreme, să se întoarcă seara târziu, să stea jos pe scaunele reci din tramvaie, să înveţe să zbiere, să-şi dea ochii peste cap, să pufnească. Ce aveam eu de făcut între timp nu se poate spune, dar cert e că mă bazam pe ea.
„Stai aşa”, i-am zis. Am luat caietul şi mi-am recitit notiţele, ca să văd cum o scrisesem. Nici urmă de teamă, nici urmă de angoasă. Între timp, am auzit-o murmurând în dreptul geamului, nemişcată: „Nu cred că o să pot ieşi cu tine în casa scării. Nu cred că pot merge jos, la oamenii ăia. Uită-te la ei, sunt puşi pe crime! Uită-te! Uită-te doar la ei!”. Mi-a venit să mă duc la ea şi să o strâng de gât, până sângerează hârtie pe ochi şi pe nas, dar mi se terminaseră puterile paranormale pentru ziua respectivă, aşa că m-am apropiat, i-am dat bretonul din ochi şi am întrebat-o de ce altceva îi e frică. Mi-a răspuns de parcă i-aş fi cerut să spună o poezie. „De nori, de soare, de maşini, de vânt, de respiraţia oamenilor, de tusea lor, de flegmele lor, de unghiile lor, de mâinile mele, de lumină, de întuneric, de prea mulţi oameni, de prea puţini oameni, de gândaci, de ploşniţe, de muşte gălăgioase, de fluturi, de apendicită, de toxiinfecţiile alimentare, de cădere de calciu, de insomnie, de somnul prea lung, de pielea prea uscată, de cuţite, de meningită, de veştile rele date la telefon, de alunecatul pe gheaţă, de spitale, de draci, de monştri, de căpuşe, de dinţii cailor, de câini…”
Am oprit-o cu un semn, altfel ar fi ţinut-o aşa până a doua zi probabil. „Hai cu mine”, i-am zis şi am luat-o binişor de mână. Am deschis uşa şi am invitat-o să intre în cămară, alături de celelalte de până acum. Era tare înghesuială acolo, restul de cinci dormeau una pe alta, dar când au văzut lumina au făcut ochi şi au început să şoptească, fiecare pe limba ei: „de timp, de sfârşitul lumii, de salmonella, de drumurile de noapte, de ultimul metrou, de război, de cancer, de neputinţă, de amorţeală”. Am împins-o în cămară, în timp ce am încercat să le fac pe celelalte să tacă, dar nu prea aveam cum. Aşa că m-am forţat un pic şi am reuşit să închid uşa, lăsându-le acolo, pe întuneric, alături de borcanele de murături. Au mai forfotit o vreme, pe voci scăzute, „de moartea celorlalţi, de gropi, de cimitire, de pietre, de tunet, de tumori, de ace, de…”, în timp ce eu m-am înfofolit resemnată şi m-am uitat la ceas să văd cât timp mai am până încep lucrul. Apoi mi-am tras un fes şi am ieşit.
Am încuiat uşa de două ori, am verificat-o de 427 de ori şi am coborât scările în fugă, ca un bărbat. Erau mai mulţi ca mine afară, toţi eram vii şi toţi eram lipsiţi de teamă. Ziua nouă se rostogolea din cer ca o ploaie furtunoasă pe străzile din Pantelimon, dar apa ei nu putea să ne ude, iar fulgerele ei nu puteau să ne atingă.
Citiţi şi:
Lecţie de tranşat o găină oarbă
Se încarcă comentariile...
