Existenţa societăţii umane este posibilă prin cultivarea empatiei. Reacţia la vederea suferinţei celuilalt nu este doar o trăsătură abstractă, ci este înscrisă la nivel neurologic, în circuitele creierului. Furia şi deznădejdea care străbat societatea românească sunt mai mult decât un act de simpatie faţă de victime, ele reprezintă o trăire autentic personală a fiecăruia dintre noi. Avem nevoie să simţim că putem face ceva, că putem ieşi din locul îngust al groazei unde am fost împinşi de mediatizarea intensă a imaginilor şi mărturiilor victimelor directe. Fericiţi cei care pot dona sânge, cei care pot să ofere un sprijin oricât de mic, pentru că ei sunt cei care au ieşit la lumină.

În absenţa intervenţiei autorităţilor (asumarea unei responsabilităţi instituţionale prin demisia de onoare şi scuze), suntem obligaţi să ne ajutăm singuri, unii pe alţii pentru a ieşi din această condiţie care este generatoare de traumă – neajutorarea faţă de o situaţie care inspiră groază.

Fără a avea pretenţia că dau sfaturi, iată câteva lucruri pe care oricine care a lucrat cu oameni în situaţii limită le-ar considera, cred, de bun simţ:

·         Mergeţi şi vorbiţi unul cu altul (nu pe facebook sau în comentarii la subsolul unor articole, unde discursul este mai mult un monolog, ci faţă în faţă)

·         Veţi avea tentaţia de a orienta discuţiile spre căutarea unor vinovaţi, teorii, scenarii.  Rezultatul este acumularea de frustrare, blocarea în furie neputincioasă. Vorbiţi mai degrabă despre ce aţi trăit, despre ce aţi gândit, ce v-aţi amintit în momentele impactului cu tragedia şi după.

·         Faceţi un act de generozitate – nu neapărat faţă de o victimă a incendiului din club, ci faţă de orice om aflat într-o situaţie de nevoie. Acest lucru este valabil mai ales pentru cei care nu trăiesc în Bucureşti, dar care au fost expuşi prin media la imaginile crude ale tragediei de vineri.

·         Acceptaţi că trăiţi momente extraordinare care pot scoate la suprafaţă trăiri extrem de intense. Mai ales pentru cei care duc cu ei rămăşiţele altor traume mai vechi, acestea sunt clipe extrem de dificile. Cereţi ajutor dacă simţiţi că este mai mult decât puteţi duce.

În final, aş vrea să reproduc o formulă binecunoscută din teoriile psihologice asupra traumei: nu evenimentul în sine este traumatic, oricât de îngrozitor şi de violent ar fi el. Ceea ce cauzează apariţia sechelelor psihologice la distanţă este felul în care fiecare îşi organizează răspunsul la ceea ce s-a întâmplat. Este probabil ca acelaşi lucru să fie valabil şi la nivel social şi, de aceea, sper să găsim împreună, ca popor, un mod sănătos de a face faţă tragediei care s-a abătut asupra noastră.