Sfârşitul apocaliptic al Sărbătorilor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

An de an încerc să observ atent cum se termină Sărbătorile la noi. Constat o invariabilitate de fond a problemei, doar decorul fiind altul: Sărbătorile sfârşesc din ce în ce mai repede şi mai apocaliptic. Sfârşesc şi nu prea mai desăvârşesc. Dar nu din vina lor.

Ne apropiem de finalul Săptămânii Luminate, o etapă din timpul liturgic al Învierii. Ea nu se sfârşeşte, practic, niciodată în Biserică, ci se regăseşte în toate Sărbătorile, în trepte diferite.

Dar, ca Sărbătoare aparte, Învierea începe şi se sfârşeşte simetric în timpul dedicat ei în exclusivitate. Astfel, ne apropiem de ea cu 40 de zile de post, apoi intensificăm arderea duhovnicească în Săptămâna Patimilor. Culminăm trăirile dragostei creştine în Lumina celor 3 zile de Înviere. Continuăm însă să ne bucurăm ca de dragostea de mamă în Săptămâna Luminată şi la Izvorul Tămăduirii. În plus, mărturisim Învierea prin salutul creştinesc: Hristos a Înviat!”, ca similitudine a rămânerii lui Hristos cu noi, asemenea cu Apostolii, până la Înălţare. Aşadar, un moment care nu se sfârşeşte brusc ci tinde, apoteotic, spre comuniunea eternă cu Mântuitorul lumii.

„De ce aşa de complicat? Nu s-ar putea scurt şi la obiect?“ am întreba noi, cei din „secolul update-ului vitezei“ (cred că doar „al vitezei“ nu mai este de actualitate). Răspunsul ar fi că n-ar fi potrivit.

Dacă stăm ca pe jar, aşteptând să scăpăm de Sărbători, oare cum vom sta în eternitate? Ce vom face acolo dacă nu învăţăm de aici. Tocmai de aceea, foloasele sufleteşti ale Învierii (ca şi ale oricărei alte Sărbători) trebuiesc însuşite temeinic, nu doar gândite, vorbite sau...trecute prin stomac.

Din păcate, an de an constat, cel puţin la nivel mediatic şi social, că neglijarea acestor chestiuni sufleteşti atrage sfârşitul grabnic al Sărbătorilor. Schimbarea în rău a valorilor după care ne ducem viaţa determină agravarea bolilor morale şi sociale, ceea ce trimite Sărbătorile undeva...în ceaţă. Uneori, în încercarea de a mai păstra măcar aparenţele, nici nu mai realizăm că ne afundăm şi mai tare.

Iau ca pildă două ştiri recente.

Nici nu se încheiase bine a treia zi de Înviere, că Lumina lui Hristos (distracţia, vacanţa sau masa gurmanzilor, după caz) fusese deja înlocuită prin televizoare cu clasicul circ politic, pe seama bărcii cu care au fost transportaţi Premierul şi Vicepremierul la inundaţii. Interesul electoral (echidistant vorbesc) a fost ars doar puţin de flacăra Învierii, dar nu nimicit, demonstrându-ne evanghelic cum că există şi o „înviere spre osândă“ a acestuia. Mai ales când mentalitatea antidemocratică de tip „vine şeful cel mare şi atotputernic“ se linguşeşte pe la uşile propagandei politice. „Şefii sunt puşi să slujească, nu să li se slujească“, spune Hristos în Evanghelii. Asta i-a adus însă Crucea, aşa cum mai păţesc şi astăzi creştinii care, în lume fiind, n-au învăţat lecţia tăcerii complice a lumii.

Apoi am auzit că, în virtutea prelungirii „vacanţei“ de Sărbători (nefericită alăturare de termeni) acest interes electoral va fi plătit de noi toţi, căci aleşii noştri parlamentari (plătiţii noştri) merg în teritoriu să dea un ajutor candidaţilor europeni. Cum ar veni...aceştia singuri nu prea fac faţă electoralului (păi cu ce?) şi ar trebui să decontăm osteneala de a ne lămuri ce şi cum. va fi greu, pentru că nu prea văd idei, programe soluţii, ci doar stârniri emotive ale electoratului. În vremea asta, treburile Parlamentului românesc pot să mai aştepte, pentru binele celui european....Biata lume politică, ce să-i faci?! Atâta strategie ştie. Mă întreb însă: la parlamentarele româneşti cine îi mai ajută pe candidaţi? Americanii? Ruşii? Chinezii? Poate, dar nu fără acelaşi interes profitabil, care pare a fi zeul lumii politice de azi. Până la urmă, îmi dau seama că indiferent de forma de organizare a unei ţări, sistemul politic îşi conservă acelaşi fond: cei mari decid pentru cei mici, fără a-i întreba prea multe. De-asta între Cezar şi Hristos e o prăpastie imensă.

Apropo, dintr-un ungher al presei aflu că veniturile Bisericii au scăzut de vreo 60 de ori între 20-11 şi 2013. E firesc, ţinând cont de criza economică prin care trecem. Dar nu asta e marea problemă, deoarece Biserica a cunoscut şi înflorire, dar şi prigonire, mereu supravieţuind. Nefiind cu scandal, ştirea nu prea s-a văzut. Dacă ar fi crescut de 60 ori, atunci să fi văzut ce deschideri de jurnale...Poate însă că ar trebui să ne gândim mai serios la globalizarea economică. Cu siguranţă, când undeva e criză, în altă parte e creştere, deoarece economia funcţionează pe principiul vaselor comunicante. Dovada este că doar un sfert din veniturile obţinute în 2012 de primii 100 dintre cei mai bogaţi oameni din lume ar fi de ajuns pentru eradicarea sărăciei pe plan mondial. Şi când te gândeşti că Cei mai bogaţi 300 de oameni ai lumii s-au îmbogăţit cu 524 miliarde de dolari în 2013 îţi dai seama că vechea „cursă a înarmărilor” a fost înlocuită cu „cursa îmbogăţirilor”.

Coborând în stradă, agenda setting* din media îşi face treaba. Se răresc creştinii ce salută cu „Hristos a Înviat“ până la Înălţare (sau măcar până se sfârşeşte această Săptămână Luminată). În schimb, se înmulţesc cei ce comentează subiecte din presă (nu sunt adeptul lipsirii de opinii, dar nici al risipirii în ele). Mai des aud întrebarea „pe unde ţi-ai făcut Paştele?/ cum a fost de Paşti?“, dar nu prea mai răspunde nimeni (doar „habotnicii” de credincioşi) cu „prin/ca în Cer“. O fi un semn al excesivei preocupări materiale pentru a „petrece bine Sărbătorile“. În plus, aud şi altă expresie, „revin la rutina zilnică“, rostită pe un ton descurajant, pesimist, ca şi cum am fi fost la o înmormântare, nu într-o Sărbătoare. Este un semn clar şi îngrijorător al aplatizării şi robotizării propriilor noastre vieţi. Sărbătorile au tocmai rolul anihilării amorţelii sufleteşti, dar când le alungi aşa, iată că ele nu-şi mai împlinesc rostul.

Ce mai urmează? Sondajele de opinie o arată. 69 la sută dintre români cred că lucrurile în România se îndreaptă într-o direcţie greşită. Prin urmare, ruptura socială este în plină desfăşurare iar Sărbătorile rămân doar...cuante şi puncte de rezistenţă sufletească.

Sună apocaliptic? Desigur. Mai cu seamă cu cât nu se întrevăd ceva planuri de aplicare pentru vindecarea din interior, care să aducă şi frumuseţea societăţii. Pare că ţara aceasta (poate şi lumea întreagă) este lăsată la voia întâmplării. În fapt, e lăsată în voia fiecăruia. Aici începe problema exagerării libertăţii, care fără responsabilitate, duce la haos.

Dar nu voi încheia în înţelesul distructiv al Apocalipsei, care este din ce în ce mai des trâmbiţat spre intoxicare, ci în cel pozitiv, biblic (am înţeles că pozitivismul este la mare căutare; recomand „biblismul“ hristic, e mai revigorant). În fond, şansa îndreptării ne aparţine, voinţa fiindu-ne suverană. Doar dacă n-am paralizat-o prin viruşii coruperii morale.

În Apocalipsa, Însuşi Hristos avertizează şi îndeamnă: „Cel ce-i nedrept, să mai nedreptăţească; cel ce-i spurcat, să se mai spurce; şi cel ce este drept, să mai facă dreptate; şi cel ce este sfânt, să se mai sfinţească“.

În acest fel, devine limpede că fiecare vom culege de pe urma Sărbătorilor ceea ce am căutat.

Hristos a Înviat! Să înviem şi noi, spre binele sfânt al tuturor.

Agenda setting* = teorie a comunicării, prin care mass-media are abilitatea de a influenţa subiectele dezbătute în spaţiul public.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite