Evident, eşti liber şi să vorbeşti păsăreşte, să faci pe nebunul, să arăţi că „ai vocabular”. Dar, mai ales cînd meseria ta implică o anumită abilitate a comunicării, inteligent este să nu te scremi, să nu dai ascultătorilor sau cititorilor tăi impresia că, fără un certificat de absolvire a DEX-ului şi fără o specializare în statistică matematică, n-au acces la discursul tău. 

La rîndul meu, sunt liber să semnalez faptul că un anumit tip de comportament retoric e stricător de limbă. Dar sunt cu adevărat liber? Nu prea, de vreme ce un ditamai reprezentant al guvernului dă imediat cu mine de pămînt, într-o variantă cu totul insolită. Eu zic: publicul nu e obligat să ştie ce e aia „matrafoxat”. El răspunde: „băsistule!” Eu zic: într-o dezbatere publică, nu e indicat să recurgi la un termen tehnic, neuzitat în vorbirea curentă şi, de altfel, manevrat discutabil („incremental”). El răspunde: „Eşti omul ruşilor!”. Sau: „ţi-e frică de victoria electorală a lui Ponta!” Dacă arăt că nu se spune „să scrim”, ci „să scriem”, insul cu pricina e în stare să mă facă trădător de ţară. În aceste condiţii, orice discuţie e inutilă. Să trecem, deci, la lucruri mai consistente.

Pe forum-ul unui articol al meu, mi se semnalează, cu satisfacţia celor care aplică încă o sîngeroasă lovitură mercenarului „băsist” (apropo, i-aş ruga pe cei care îmi pun, obsesiv, această etichetă, să-mi trimită şi mie ampla serie de articole omagiale pe care le-am dedicat preşedintelui), mi se semnalează, deci, că diferenţa pe care o fac între „instinctiv” şi „instinctual” e contrazisă de DEX, care le dă drept sinonime. Am verificat şi e adevărat. Tot ce pot spune este: „Cu atît mai rău pentru DEX!” Orice vorbitor de limbă română simte că una e să spui: „reacţia de apărare dinaintea unui pericol este instinctivă”, alta e să vorbeşti despre caracterul pur instinctual al unei relaţii de cuplu”. În cazul dintîi, te referi la actul reflex care rezultă din ”instinctul de conservare”, în cazul al doilea, te referi la caracterul strict fizic, nereflectat, al unei legături erotice. Lacomul se comportă instinctual, mănîncă fără cenzura, potolitoare, a inteligenţei. Înfometatul caută hrana instinctiv, pentru a supravieţui. Mi se pare, prin urmare, superficială îngroparea unor asemenea distincţii în strictă sinonimie, chiar dacă termenul-sursă e acelaşi (”instinct”). Sinonimia e, poate, valabilă, doar la nivel animal, unde căutarea prăzii, sau fuga de prădător pot fi socotite, deopotrivă, ”instinctive” şi ”instinctuale”. În plan uman, lucrurile sunt, sper, mai nuanţate…

Am observat că DEX-ul e, pentru mai toată lumea, dar mai ales pentru cei care vor să-şi confirme idiosincrasiile, sau să-şi etaleze cunoştinţele ”riguroase”, un fel de Biblie, un nec plus ultra al exactităţii filologice. O prudentă rezervă ar fi mai înţeleaptă. Pentru a fi infailibilă, lucrarea are mare nevoie de oarecari revizuiri. Iată încă un exemplu: cuvîntul „condescendenţă”, folosit greşit de foarte mulţi. DEX-ul dă ca sens prevalent: respect, amabilitate, bunăvoinţă, deferenţă, ”stimă înaltă faţă de o persoană”.

În subsidiar – şi nu întotdeauna - e menţionat şi sensul, esenţial după mine şi după sursa franco-latină a cuvîntului,  de „atitudine arogantă, aer de superioritate, semeţie, infatuare”. A trata pe cineva ”cu condescendenţă” înseamnă, în primul rînd, ”a te coborî (descendere), complezent, dacă nu chiar dispreţuitor, la un nivel aflat sub demnitatea ta”. ”Bunăvoinţa” condescendentă livrează, odată cu gestul unei ”îngăduinţe” de faţadă, şi subtextul unui dispreţ de fond. E un fel de a te arăta amabil, atrăgînd, totodată, atenţia asupra deosebirii de rang dintre tine şi ”beneficiarul” comportamentului tău. A nu sublinia apăsat, cu argumente etimologice şi contextuale, acest sens al termenului ”condescendenţă” e a lăsa loc liber, ba chiar a încuraja, folosinţa lui incultă, strîmbă, direct ofensatoare. „Vă asigur de toată condescendenţa mea!” – mi-a spus acum, cîţiva ani, vrînd să mă flateze, un politician din provincie. Dacă am fi trăit în altă epocă, l-aş fi provocat la duel…