Ţara noastră a ajuns ceea ce cu toţii vedem la televizor. ”Formatorii de opinie”, liderii audienţelor din fiecare noapte, sunt oamenii care dau sens vieţilor noastre. Îi privim cu milioanele. Ne lăsăm manipulaţi spre ură, spre a vorbi urât, spre patimi şi abjecţii, fără nicio legătură cu viaţa noastră reală.

După o zi de muncă, în care te zbaţi să o scoţi la capăt, în care îţi plăteşti taxe inumane, în care te gândeşti cum să mai faci rost de puţini lei pentru a-ţi prelungi viaţa cu câteva zile, în care mergi mult pe jos, pentru că nu mai ai bani de tramvai, în care ai, totuşi, puterea să zâmbeşti când îţi vezi un prieten, în care ai şi puterea să speri odată cu un nou proiect, mereu ”de viitor”, în care râzi alături de copilul tău, când îl iei de la şcoală şi îţi povesteşte despre noul joc inventat în pauză, ajungi acasă. Seara. Ajungi mereu în faţa aceluiaşi ecran. Şi încep toţi, toţi ”formatorii de opinie” cu nume grele la antene şi diverse realităţi, să-şi verse amarul şi ura în mintea ta.

Şi, desigur, ai şansa să poţi schimba canalul. Şi poţi închide televizorul. Dar, nu scapi! Dimineaţa, găseşti pe Facebook, sau pe email, sau în ziar, sau oriunde, urme ale urii lor, vărsate pe ecrane. Desigur, într-o lume ideală, ai putea să îţi pui ochelarii de cal şi dopurile în urechi. Sau ai putea să te retragi într-o casă la ţară şi să vorbeşti doar cu iarba şi animalele. Dar lumea ideală e pentru cărţi. Şi pentru poveşti.

Lumea reală, în care trăieşti tu, în care trăieşte copilul tău, este legată, vrei nu vrei, de toate din jur. Şi, vrei nu vrei, cei din jur îţi afectează viaţa. Şi simţi totul mult mai puternic când avalanşa cu ură şi frustrare vine spre tine dinspre ”formatorii de opinie”. Dinspre oamenii pe care îi ştii, pe care îi simţi, pe care îi asculţi, că vrei sau nu.

Aceasta nu este o scrisoare despre idealuri. Despre a fi mai buni şi de a ne strânge cu toţii în braţe, vorbind despre cum să scăpăm de această tară a poporului român. O tară de bârfitori şi de scandalagii. Este o scrisoare despre dacă mai găsim resursa să înlocuim odată uşa cortului acestei ţări cu o uşă normală de casă, a unui om aşezat. Dacă mai găsim puterea să ne respectăm casa, masa şi ograda în care trăim. Căci nu o facem pentru noi. O facem pentru copiii noştri. Iar soluţia e simplă. E vorba de echilibru. De bun-simţ. De raţiune. De respect.

Ceea ce mulţi dintre noi nu ştim şi, mai ales, unii ”formatori de opinie” nu ştiu e că, dacă te îmbraci în costum, cunoşti bine gramatica limbii române, mai ai şi o brumă de cultură generală şi ai ajuns undeva sus, asta nu te face mai om. Ci doar un clovn deghizat în aristocrat. Iar limbajul dur, de mahala, care să arate cât de macho sunt unii sau alţii, dă senzaţia că România e un bar imens de păcănele.