Roşia Montană secretă

Prima noastră Roşie Montană a fost şi ultima. Fix acum doi ani, am ajuns acolo amândoi într-o maşină supersonică (sau să fi fost pur şi simplu o maşină obişnuită?, nici nu mai ştiu). Cert e că eu aveam o eşarfă albastră şi tu un tricou portocaliu. De ce ne-am dus? Încă nu era cool să mergi acolo. Sau era? Tu voiai să salvezi Roşia Montană. Eu, sincer, cel mai sincer, voiam să salvez altceva.

Maşina a intrat în Roşia Montană ca Alice în Ţara Minunilor. Era o zi plictisitoare de toamnă, cu lumină foarte multă, praf cât cuprinde şi fără de oameni. Primul lucru care mi-a atras atenţia, o clădire pe care scria „Reabilitare şi reamenajare imobil nr. 310, primăria veche. Astăzi s-au împlinit 104 zile fără accidente de muncă“. Apoi, mai departe, o casă albă, cu etaj. La unul dintre geamuri, clasicul „Această proprietate nu este de vânzare“. Pe un stâlp, un bilet scris stângaci, de mână: „S-a pierdut varietatea seminţelor. Companiile au patent asupra vieţii“.

În centrul localităţii, într-o piaţetă, înghesuite una lângă alta, ONG-uri pro şi contra, case obişnuite tranformate în monumente istorice. Intrăm şi adunăm un braţ de pliante. Eu îţi spun „Să vezi ce mai reportaj o să fac de aici“, tu îmi răspunzi: „Da, da, să scrii neapărat“, deşi amândoi ştim că această excursie se va termina atât de rău încât niciodată nu vom mai dori să ne amintim de Roşia Montană.

Mergem mai departe, trecem pe lângă Casa Anca, „o clădire monument istoric aflată pe Aleea Brazi, în care a funcţionat o crâşmă. Clădirea va completa ansamblul viitorului muzeu al mineritului, odată cu restaurarea ei de către RMGC“. Ne uităm la casă şi casa se uită la noi. E doar o casă. Mai încolo, pe o altă uliţă, câteva ziduri fără de acoperiş nu au avut acelaşi noroc. În fostele camere cresc copaci şi bălării cărora puţin le pasă. Ajungem la un magazin alimentar numit „Ro & Nelu“ (mai târziu, răsfoind fotografiile, am înţeles că, de fapt, era o poantă, „Roşinelu“).

Mâncăm o pizza în „centru“, la singura pizzerie, unde se vând de toate, inclusiv bomboane fondante. Chelneriţa este amabilă şi are un ochi vânăt. Pe stradă trece un om trăgând după el un măgar care se prăbuşeşte sub greutatea a cinci milioane de plase de rafie pline cu nimic. „L-ai fotografiat? Să scrii şi despre ăsta“. „Ăhă“.

Urcăm apoi către un „tău“. Tu îmi explici ce înseamnă cuvântul, eu mă prefac uimită (am impresia că bărbaţilor nu le place ca femeile să ştie totul-totul pe lumea asta). Deci „tăul“ este un lac. Fix ca în melodia aia, „Nu te-ntinde broască-n tău, că nu-i tăul tăt al tău“. Ne oprim în faţa lacului şi asta-i tot. Acum ştiu: acel lac a fost cel mai frumos loc pe care l-au văzut ochii mei. Este foarte posibil să fi fost un simplu lac, nu vreo apă magică în care intri om şi ieşi fiinţă supranaturală. Habar nu am. Am păşit amândoi în mijlocul fotografiei, am râs, am ţopăit, am dansat, am încremenit, am respirat, ne-am holbat şi ne-am liniştit. A fost ceva fără de panică.

Ziua aia, lacul, maşina, tricoul portocaliu, eşarfa albastră, toate au rămas o Roşie Montană secretă, despre care nu am mai vrut să scriu şi pe care, în mod sigur, nu am reuşit să o salvăm. Poftim! Acum o salvează alţii în locul nostru!