România interzisă

De regulă, puterea dispreţuieşte «poporul» în aceeaşi măsură în care opoziţia îl iubeşte. «Poporul» e prost, dar folositor.

E suficient să pui întrebarea bună şi, ca prin farmec, vei avea şi răspunsul bun. Când reporterii întreabă de-a valma, pe oricine, orice flecuşteţ, e de la sine înţeles că rezultatul e un haos al declaraţiilor, iar analistul (ce-o mai fi şi aia?) se grăbeşte să dea cu băţu-n baltă. De aia e România altfel. Pentru că luăm în serios aberaţiile momentului şi suntem neatenţi la adevărul ascuns. Ceea ce transcriu mai jos sunt dorinţele, gândurile sau mirările câtorva cetăţeni, neluaţi în seamă de experţi, guvernanţi, funcţionari ori strategi.

„Mi-aş dori ca, la şcoală, copilul meu să înveţe bine, să aibă profesori competenţi, iar şcoala însăşi să fie un loc sigur.“ – zice părintele. „Mi-aş dori să ştiu, măcar câţiva ani de-a rândul, ce taxe am de plătit. Dacă nu-i prea mult, dar mi-ar plăcea să se mai împuţineze, chiar dacă, per total, nu scad.

N-am timp de pierdut.“ – spune contribuabilul. „Mie mi-e fie frică de controale, chit că n-am furat. Stau permanent cu mâna-n buzunar.“ – mârâie micul comerciant. „Aş vrea să am încredere în medicul la care mă duc. Şi să ştiu cât am de plată, în loc să-mi storc creierii cu peşcheşul.“ – oftează bolnavul. „Aş vrea să lucrez în spitalul X, dar nu se fac angajări, chiar dacă n-au personal.“ – se întristează rezidentul. „Aş vrea să fie corect concursul la care particip. Dar nu cred.“ – spune candidatul. „Am fost la nouă licitaţii şi le-am pierdut pe toate. Când am devenit atent, am câştigat-o pe-a zecea.“ – oftează constructorul. „Visez să ajung la Oradea în şase ore, la Timişoara, în cinci, la Iaşi, în patru.“ – se grăbeşte călătorul. „Nu mă dumiresc ce pun ăia în borduri, de se consumă singure şi arată ca dracu’ numai într-un an!“ – se miră bucureşteanul. Iar bucureşteanca: „Mi-e frică de câini!“ „Dacă votez cu capul meu, nu mă exclude?“ – se întreabă politicianul mărunt. „Ehei, dacă am avea măcar o autostradă care traversează România, aş fi pe litoral la prânz.“ – oftează şoferul. Mai e unul care oftează, din greu: „Când naiba dau banii ăia europeni, că vine primăvara?“ (Aici v-aţi prins, e un ţăran, adică nimeni.).

De astfel de doleanţe simple şi naturale e plină ochi România. Ele nu-şi găsesc răspuns. Avem, însă, explicaţii savante, care justifică întotdeauna de ce nu e posibil – niciodată cum şi dacă s-a făcut ceva bine. România e ţara lui „nu se poate“ şi „nu e momentul“. De îndată ce câştigă cineva puterea, cuvinte ca „imposibil“, „inadecvat“, „exclus“ devin farurile călăuzitoare ale guvernării. Nici n-a început bine anul, că surprizele neplăcute vin pe tavă: taxele locale mărite (care, fie vorba între noi, se vor vădi inevitabile în cele mai multe localităţi) sunt deja subiect de dispută electorală. Fiecare şi-o pasează, înspăimântat de consecinţe. Urmarea? Cetăţenii se calcă-n picioare la administraţiile financiare. S-a copt de un nou forfetar. Cu nouă luni înaintea anului şcolar, părinţii dârdâie neştiind cum e cu clasa zero. Medicii aşteaptă eliberarea posturilor vacante, dar legea lui 7+1 nu îi lasă. Bolnavii îşi fac socotelile. Pasagerii se înarmează cu răbdare, şoferii, cu înjurături. Comercianţii pun deoparte şpaga. Licitatorii se înscriu în partidul atotputernic. Politicienii mărunţi aşteaptă semnul din deşt al liderului. Ţăranul nu mai aşteaptă nimic, iar muncitorul întreabă prin vecini dacă în Spania mai cresc căpşuni. Hm. Iar istoricii zic că România e altfel!