România se află în centrul geografic al zonei de sărăcie Europa/Asia

„Sărăcia în sine este un flagel şi un factor de dezechilibru social, dar şi o ameninţare strategică pentru destinul naţional.”

Ceea ce urmează este un constat factual, realizat pe baza reunirii mai multor materiale care mi-au parvenit sub forma unui dosar mai complex pe tema evoluţiilor proxime estimate pentru diversele zone de de interes, pe plan mondial, în perioada proximă. Problema specifică ţării noastre, de unde poate proveni o vulnerabilitate enormă, este situarea noastră, fizic, în centrul unei extrem de periculoase hărţi imaginare.

Cea care reuneşte într-un bloc comun cele mai sărace ţări (implicit deci cu probleme sociale de perspectivă) din Europa de est şi sud-est (plus Balcani), în foarte neplăcută conjuncţie cu spaţiul nesigur şi plin de evoluţii negative dintre cele mai surprinzătoare populat de state din fosta URSS. Spaţiul sărăciei din estul UE – ilustrat în toate statisticile europene cu Bulgaria şi România pe primele două poziţii– se completează astfel cu ceea ce, în analiza unui recent raport PNUD, reprezintă zona cu probleme de creştere şi izvor al inegalităţilor sociale severe :  Albania, Armenia, Azerbaijan, Belarus, Bosnia şi Herzegovina, Georgia, Kazahstan, Kosovo, Kirghistan, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Serbia, Tadjikistan, Turcia, Turkmenistan, Uzbekistan şi Ucraina. 

Sărăcia, în ceea ce priveşte raportarea noastră la spaţiul UE, este consemnată de statisticile europene în perspectiva situării pe scara salariului minim garantat. Diferenţele sunt umilitoare şi reprezintă o ameninţare directă nu numai la spiritul de coeziune european, ci şi la unitatea reală între cetăţenii aceluiaşi spaţiu, supus unei fiscalităţi copleşitoare şi care, evident, este altfel resimţită de populaţia din Bulgaria (salariu minim 158 Euro lunar) sau din Luxemburg (salariu minim 1874 Euro).                                                                               

Marea problemă – factor de risc extrem şi previzibil – este că spaţiul comun european este acum doar o noţiune strict teoretică, bună de manevrat de funcţionarii din Bruxelles, atâta timp cât înseşi statisticile UE împart acest spaţiu în trei grupe valorice disticte:                                                                                                   - prima grupă este cea a statelor în care salariile variază între 157 şi 372 Euro ( Bulgaria, România, Lituania, Letonia, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Slovacia, Polonia, Croaţia)                                                

 – a doua grupă este cea a statelor cu salarii minime între 566 şi 784 Euro (Portugalia, Grecia, Malta, Spania, Slovenia)                                                                               

- a treia grupă este cea a statelor cu salarii minime cuprinse între 1264 şi 1874 Euro (Marea Britanie, Franţa, Irlanda, Olanda Belgia, Luxembrug, Germania).                                                    

N.B. mai există şi o a patra grupă de ţări (şase la număr, Austria, Cipru, Danemarca, Finlanda, Italia, Suedia) care au fixat un salariu minim per categorii de meserii, acesta fiind negociat direct între partenerii sociali.                                                                                                                                                                                           Parcă speriaţi de rezultatele propriilor constatări, analiştii instituţiilor comunitare (se supără foarte tare dacă-i tratezi drept ”funcţionari”, ei îşi spun ”oficiali ai instituţiilor de la Bruxelles”) au invetat o metodă de a pune un bemol în analiza sărăciei spunând că desigur astea sunt cifrele, numai că putem privi lucrurile şi dintr-un alt unghi: aplicând un nivel de paritate între criteriul ”puterii de cumărăre” şi cifra cheltuielilor reale ale fiecărei gospodării. Sigur că, în acest caz, strict statistic, pare că diferenţele între ţări se reduc, dar asta vine din faptul că preţurile sunt, pentru anumite categorii de produse, mult mai mici în ţările sărace, tocmai pentru a permite supravieţuirea unor largi părţi ale populaţiei. De ce sunt mai mici la acele categorii de produse? Întrebarea se pune rar, extrem de rar, pentru că răspunsurile neplăcute duc spre realităţi precum distrugerea producţiei agriucicole naţionale pentru a face loc produselor foarte ieftine produse masiv de o industrie agricolă bazată pe tratamente cu hormoni de creştere sau, mai nou, pe organisme genertic modificate, sau pe ”produse fabricate pentru Est” sau aflate în apropierea termenului de expirare, medicamente generice sau refuzate calitativ pe alte pieţe, produse de folosinţă îndelungată noi, dar depăşite tehnologic şi, în fine, umilitor între toate, cantitatea enormă de produse second hand  scoasă din depozitele de vechituri sau rebuturi şi direcţionată acum spre pieţele noastre. Sigur că, de nevoie, şi astea se cumpără, ba chiar devin singura sursă de supravieţuire pentru cei cu venituri mici sau sub limita sărăciei, dar asta nu ne face să putem ignora faptul că, din nefericire pentru noi, datorită unei neştiinţe a guvernării întinsă peo perioadă de un sfert de secol, România se găseşte în această situaţie jenantă. Mai mult chiar, aflăm din statisticile EUROSTAT (niciodată contrazise de oficialii noştri) că ne situăm în apropiere de vârful clasamentului şi într-o altă statistică neplăcută: inegalităţile între partea cea mai bogată a populaţiei şi cea mai săracă. Comparaţia se face între sectorul de 20% reprezentând cei mai înstăriţi şi cei 20% cei mai săraci, analiza fiind că Letonia produce cea mai mare diferenţă (de şapte ori la nivelul venitului total pentru fiecare dintre cele două categorii), iar România înregistrează  un raport de inegalitate de 6,2....        

Estul European este oare neaşteptat de vulnerabil în raport cu promisa logică a bunăstării, marele argument al Occidentului înainte de căderea Cortinei de Fier?Sigur că este, dar, spune raportul PNUD prezentat recent la Istanbul ”Poverty, Inequality and Vulnerability in the Transition and Developing Economies of Europe and Central Asia”, atenţie la faptul că nu este vorba despre o situaţie temporară, un accident de dezvoltare, ci de un curent negativ în plină amplificare, după cum semnalează analizele foarte amănunţite realizate folosind POVCALNET, baza de date a Băncii Mondiale asupra sărăciei.  

Aceste date dau fiori reci dacă le analizăm nu doar în sine, ci în contextul unei situaţii geo-politice regionale în degradare masivă şi continuă, factorul sărăciei fiind detonatorul potenţial pentru schimbări bruşte şi neaşteptate.  Priviţi la Georgia, spre exemplu, unde datele cele mai recente (din 2010) arătau că peste o treime din populaţie trăia în condiţii de sărăcie extremă, cu mai puţin de 2,15 $/zi. Sub pragul de sărăcie, adică în zona a ceea ce se consideră ”sărăcie extremă”, notează raportul PNUD,  trăiesc aproape 6,7 milioane de persoane din Tadjikistan, Kirghistan şi Armenia, ceea ce reprezintă o treime din populaţia acestor ţări. Raportul notează şi apariţia unei categorii istoric noi (vizibilă din păcate şi în România, cea a ”noilor săraci”, cei care deţin un loc de muncă dar extrem de prost plătit (sectoarele publice ale învăţământului, sănătăţii, administraţiei, artelor şi ştiinţei, agriculturii). Scade neliniştitor, la ei ca şi la noi, nivelul de şcolarizare şi creşte pe măsură abandonul şcolar sau, în unele ţări, copii nu se mai duc deloc la şcoală, fiind folosiţi ca forţă de muncă pentru sprijinirea familiei.

Sărăcia, în sine, este un flagel şi un factor de dezechilibru social, dar şi o ameninţare strategică pentru destinul naţional. Dar, în situaţia în care ne aflăm astăzi, întreaga regiune are un factior suplimentar şi extrem de important de vulnerabilitate deoarece vectorul sărăciei creşte în condiţiile unei insecurităţi a guvernării şi a posibilelor schimbări de paradigmă în raportul de forţe.  Caz în care sărăcia devine declanşator şi activator pe termen scurt şi mediu al unei conexiări dramatice între pasiuni politice (locale, tradiţionale, sau alimentate din exterior) cu filozofia mereu nouă a restructurării zonelor de influenţă – o conexare folosită de toţi cei care caută mase de manevră rapid de delasat şi foarte uşor de convins.  

Triada SĂRĂCIE-INEGALITATE-VULNERABILITATE este dramatică. Uitaţi-vă însă la ce se desenează în jurul nostru, proces în coagulare rapidă, şi veţi înţelege de ce analize ca acestea vorbesc despre posibilitatea unei escaladări tragice. Sigur, nu ştiu dacă pe politicienii noştri interesează asemenea dosare de vulnerabilitate. Nu cred, au alte preocupări presante. Poate pe dumneavoastră, sper, căci ele sunt prioritate absolută pentru toate grupele de analiză prospectivă pe care le-au activat puterile care contează pe harta lumii. Dar, chiar aşa, pe ai noştri de ce nu îi interesează|? I-aţi votat, nu vă interesează răspunsul la întrebare?