„Puteţi să-l luaţi acasă”. Spital de cuvinte sau „de ce (nu) am ajuns nebun cu nervii”
0Era un spital în care ai fi avut încrederea să te întorci vreodată, de va mai fi nevoie, măcar de dragul oamenilor care au făcut tot ce au putut ca să ştie ce-i cu tine.În spitalul de cuvinte al fiecăruia, oamenii care te-au făcut bine devin oamenii care fac bine.E însă ceva ce ei nu ştiu să vindece:cum fiecare dintre noi s-a îmbolnăvit de timp.
Era o celulă vie, cu intrarea într-un bulevard boem din capitală. Aici, viaţa ardea mai repede ca oricând; se contracta într-o clipită aruncând din ea o altă viaţă sau se relaxa până la epuizare. Până la moarte. În această celulă viaţa şi moartea erau una. În numele ei, rostul exilului stă în puterea de vindecare a unei îngăduiri: „puteţi să-l luaţi acasă”. Până astăzi, n-am ştiut ce înseamnă nimic din toate astea.
Într-un spital timpul are altă rânduire. Pe chiriaşii suferinzi îi doare aşteptarea. Pentru cei vechi, lucrurile au o cultură banală a umanităţii care se mai agaţă doar de demnitatea unei specii: între pacient şi medic nu e loc de o grosieră diferenţă, cei doi locuind laolaltă într-o solidaritate a amânării. Dintr-o privire, curatorul îi spune suferindului că astăzi, ca în toate celelalte dăţi, nu va pleca acasă. În cele mai rele cazuri, privirea tăcută e de fapt spovedania unei cunoaşteri întârziate: „nici azi nu ştiu ce e cu tine”. Aici se ţese un folclor de vraci şi călăi în halate albe pentru care dictonul „după faptă şi răsplată” nu face lege. Consecinţele logice sunt, la graniţa dintre viaţă şi moarte, neglijate. Ţi se spune că fiecare uşă e o vamă, iar că dansul de salon e o piruietă de năuceală a unui bolnav uitat de „soră”. Uneori, singura boală din această redută Hipocratică e o ironie care îţi expune anatomia durerii într-un spital de cuvinte. Seara, zăreşti cupluri de confesori care îşi confruntă leacurile resemnaţi, rareori întrerupţi de către o rudă zdruncinată care copleşită de aşteptări, de vizite, de spaimă, le povesteşte, ca în sceneta lui Mălăele, esenţa vieţii: „Nu contează cine sunt, important e că sunt şi până daţi mână de la mână ce aveţi tranchilizant, să vă spun de ce am ajuns nebun cu nervii”. Durerea Celuilalt îţi îmbolnăveşte raţiunea.
Din fericire, mi s-a dat să găsesc un spital de stat cu oameni de bine. Singura lui durere, ca lăcaş de suflete obosite de viaţă şi trudite de moarte era dată de un intrus care sfida rana şi doctoriile, bunăstarea şi priceperea: timpul. Vedeam că în salonul părintelui meu balurile se jucau într-o demascare nocturnă: paturile se şifonau pentru câteva ore, până când un Cerber îi ducea la mijloc de bun şi rău, într-un altar de blocuri operatorii pe care n-aveai voie să le întinezi, nici măcar cu privirea. Nu îţi venea să ridici capul spre ele, resemnându-te înaintea lor ca în faţa unui zeu pe care nu îl poţi privi în ochi: ba de frică, ba din umilinţă. Unii plecau pentru câteva ore, alţii pentru zile îndestulate de aşteptări. Al meu rămânea mereu pe loc. S-a întâmplat să nu fie nevoie să dea mâna cu brancardierul. A strâns-o numai pe a doctorului, căruia i-a mulţumit că i-a dat dezlegare la canonul de aşteptare şi postul de cotidian. Iar eu l-am înbrăţişat cu totul pentru că mi-a spus ce nu credeam că am să aud prea devreme: „puteţi să-l luaţi acasă”. Pentru mine a fost un spital de cuvinte. Între bucuria de a lua şi putinţa de a întinde mâna spre tot ceea ce chiteai că îţi stă înainte ca un măr prohibit, ca o pedeapsă ispăşită fără rost, era ceva mai mult, desluşit abia dincolo de uşile maladiei care închide ostatici îndulciţi cu sănătate la eprubete: era un spital în care ai fi avut încrederea să te întorci vreodată, de va mai fi nevoie, măcar de dragul oamenilor care au făcut tot ce au putut ca să ştie ce-i cu tine. Acolo, dincolo de trup, în spitalul de cuvinte al fiecăruia, oamenii care te-au făcut bine devin oamenii care fac bine. E ceva însă ce ei nu ştiu să vindece: cum fiecare dintre noi s-a îmbolnăvit de timp.