Articol preluat din Dilema veche

Cum e şi astăzi. Cîteva pasaje din textul tînărului autor (avea 28 de ani cînd le-a scris) mi se par semnificative. Toate se referă la dimensiunea războinică a stilului gazetăresc, socotită de „profesionişti“ drept marcă distinctivă a meseriei lor, justificată, de altfel, şi prin aşteptările cititorilor. „…Cu toţii simţim“ – spune Noica – „care anume sînt articolele ce prind pe cititor. (…) Articolele care prind cel mai mult – care nu se cer, poate, dar care se gustă – sînt cele care lovesc (…), care acuză.“ „Aşadar să acuzăm, de aceasta e vorba în primul rînd! (…) Avem, fiecare, ceva poliţienesc în noi. Exerciţiul a cărui însărcinare ne-o luăm cel mai lesne este descoperirea vinovatului şi denunţarea lui. Libertatea noastră de a scrie nu vrea să însemne decît libertatea noastră de a acuza.“

Consumatorul dezbaterilor noastre de presă (mai cu seamă cele televizate) va observa că şi azi „realizatorii“ lor pendulează, ca ton, între miliţie şi procuratură. Atacul a căpătat însă o componentă nouă, despre care nu se vorbeşte în articolul lui Constantin Noica: voluptatea. Şi moderatorii, şi invitaţii savurează aproape obscen „racilele“ pe care le denunţă. Se bucură, vizibil, că pot semnala încă o mizerie, încă o gafă, încă un viciu funcţional. Îmi pot imagina cum se convoacă reciproc pentru a pune de o nouă bălăcăreală, de o nouă sîrbă demolatoare. „Facem una mică astă-seară la noi în studio?“ – sună, probabil, invitaţia. „Vin toţi ai noştri: şi cutărică, şi cutărică, şi cutărică. Hai să le mai dăm una peste bot nenorociţilor ăstora!“ Şi toţi vin ca la o petrecere. Se lăfăie, pofticioşi, în deriziune, trăiesc intens şansa de a lovi fără riscuri, ba chiar cu unele beneficii. Atmosfera generală e veselă. Nu mai e vorba de o slujbă publică, destinată să lămurească, în vreun fel, pe privitor. E vorba de un simpatic chef intim, de un „noi între noi“, în care toţi cei prezenţi sînt, de la bun început, de acord unii cu alţii şi emit sentinţe previzibile, combinînd indignarea feroce cu circul. Tipul acesta de spectacol şi-a creat, deja, publicul lui: dacă citeşti forum-urile anonimilor care se bulucesc în coada unor articole de ziar, descoperi că motivaţia celor mai mulţi e plăcerea de a scuipa gros, de a împroşca, din subterană, cu aceleaşi, răsuflate, dejecţii: te fac „porc“ şi scriu „te-am“ într-un cuvînt. Dar, mai ales, au „trăiri“, „se distrează“, îşi arată muşchii, umorul şi apetenţele metafizice. E cool, e fun, e „super“. Viaţa are, dintr-odată, haz şi sens. Ca o emisiune „tare“ de televiziune (…).

Atacul ca mod de viaţă produce însă, atacatorului însuşi, oarecari daune colaterale. Iată un alt fragment din Noica: „…dacă e lipsit de un excelent echilibru moral, cel care scrie nu e rareori ispitit (…) să se îndeletnicească atît de mult cu alţii şi cu alte lucruri, încît să uite de sine şi de ale sale“. În plus – adaugă filozoful – „nimeni nu înţelege mai puţin ce se întîmplă în jurul său decît cel care loveşte. Iar neglijenţa de sine şi perceperea strîmbă a lumii nu pot fi premisele unei gazetării de calitate“.

* * *

Am publicat, pentru prima oară, textul de mai sus acum vreo şapte ani. Între timp, lucrurile s-au agravat. Au apărut „modele“ gazetăreşti noi. Se face rating din valorificarea spaimei (catastrofe iminente, ameninţări apocaliptice, conspiraţii antiromâneşti la nivel global), se speculează manipulatoriu moartea, boala şi suferinţa. Vrei, nu vrei, eşti educat să te delectezi cu cea mai dizgraţioasă indiscreţie. Afli detalii despre boala cutărei vedete, despre viaţa ei privată, despre problemele ei de familie. Decesul devine un zgomotos festival mediatic. De ce a murit cutare, în ce poziţie a fost găsit, ce avere a lăsat moştenitorilor, unde va fi înmormîntat, iar apoi, după ceremonia funebră, ce se mai întîmplă în jurul mormîntului, cine a mai dat pe-acolo, cine şi cît a plîns, cît a costat coliva etc. Bîrfa de gang este şi ea o mină de aur. Ţi se anunţă divorţuri fictive, driblinguri presupus adulterine, conflicte „breaking“ între părinţi şi copii. Imaginea lumii, aşa cum se desprinde ea din presa curentă, este imaginea unei mlaştini sinistre: o colecţie de nenorociri fetide, consumate lacom, la o cafea, în metrou, la un şpriţ. Dejecţia devine substitutul generalizat al „informaţiei“, al entertainment-ului, al „comunicării“. Te miri, te sperii, te îngreţoşezi… deci exişti!

Nimeni nu observă că, practicată astfel, gazetăria e degradantă, riscantă pedagogic, nerespectuoasă cu propriul ei statut. Iar dacă o spui, eşti acuzat că subminezi „libertatea de expresie“. Cei care sînt supăraţi pe „defăimătorii“ ţării pe la „porţile“ străinătăţii ar trebui să reflecteze niţeluş şi la efectul autodefăimător al unei prese neglijente, al unei clase politice ignare şi, prea des, necinstite, al simplei defăimări reciproce la care se reduce, de regulă, dezbaterea publică. Ar afla, astfel, că nimeni nu ne poate face răul pe care ni-l facem zi de zi noi înşine, la noi acasă, de la instituţie la instituţie, de la om la om, de la „patriot“ la patriot…

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.