Povestea primului en gros deschis în România după Revoluţie: „Căram banii cu sacul!“

Complexul comercial Massa a fost primul mare depozit de mărfuri de larg consum din România. La începutul anilor ‘90, la Massa se găseau de toate, de la blugi turceşti la casetofoane şi de la gumă de mestecat la covoare. Povestea omului care a demarat această afacere este spectaculoasă şi arată cât de fragil era statul român în faţa hoardelor de bişniţari apăruţi peste noapte.

Răzvan Constantinescu (51 de ani) a fost unul dintre patronii Massa, un complex comercial apărut în 1992. Complex comercial este, totuşi, un termen prea pretenţios pentru un fost depozit agricol din comuna Glina (la câţiva kilometri de Bucureşti). În halele de la Massa şi-au deschis standuri bişniţarii care trecuseră de la căratul de mărfuri turceşti cu portbagajul de Dacie la importul cu TIR-uri şi vapoare.

În urmă cu un an, într-un interviu pentru „Adevărul“, Sorin Ovidiu Vîntu descria capitalismul incipient comparându-l cu un banc de peşti piranha: „Ne năpusteam asupra a tot ceea ce mişca. Fără legi, fără taxe, fără impozite, fără nimic“. 

Astăzi, Răzvan Constantinescu adaugă noi detalii acestui tablou. Urmează o poveste despre cei care au făcut primii bani vânzând casetele video ale Revoluţiei române, despre ponturi de afaceri venite de la foşti securişti, despre buticari cu marfa în braţe, fugăriţi ca potârnichile de agenţii Gărzii Financiare, despre tineri cărând în spate saci plini cu bani prin Centrul Vechi al Bucureştiului. La sfârşit puteţi afla şi răspunsul pragmatic la o întrebare filosofică: cât costă fericirea?

„Adevărul“: Ce aţi făcut înainte de Massa?
Am terminat Facultatea de Aeronave în 1989, dar n-am apucat să fiu repartizat la fabrica de la Bacău. Eu şi doi prieteni ne pregăteam să fugim peste graniţă. Un alt prieten de-al nostru fugise cu câteva luni înainte. Plătise o călăuză, un cioban. Acest prieten ne-a dat un număr de telefon şi o parolă pentru a-l contacta pe acest cioban ca să fugim şi noi. Parola era „vreau să-mi fac un cojoc de damă“. În toamna lui 1989 am plecat spre Oradea, stăteam la un hotel la Băile Felix şi în fiecare zi îl sunam pe cioban: „Când?“.

De unde aveaţi bani să faceţi toate astea?
Aveam bani pentru că făcusem taximetrie prin Bucureşti. Din banii câştigaţi îmi luasem o cameră video cu care filmam pe la nunţi şi botezuri. Unul dintre prietenii mei lucrase ca ghid. Strânsesem şi noi nişte bani, cumpărasem un videoplayer şi asta a fost plata ciobanului. Un video era cât o maşină pe vremea aia. Ne luasem chiar şi haine de ciobani, ca să nu părem suspecţi când mişunăm pe acolo, pe lângă graniţă.

Nu a aflat nimeni că voiaţi să fugiţi?
Într-o zi, aşteptând noi semnalul ciobanului, a venit şi ne-a luat Miliţia. Au urmat întrebările: „Ce faceţi, unde vreţi să fugiţi?”. Noi am spus că suntem la băi, la tratament. Din fericire, n-au găsit nimic la noi, pentru că nu aveam nimic scris, memorasem tot ce trebuia să ştim: adresa unde trebuia să ajungem în Budapesta, numere de telefon, nume de oameni. Aveam nişte valută la noi, dar am ascuns-o într-o mănuşă şi miliţienii n-au găsit-o. Ne-au ţinut la Miliţie câteva ore, nu ne-au bătut rău, doar ne mai altoiau. La un moment dat au zis că ne duc la Oradea să ne bage la carceră. Ne-au urcat în maşină şi ne-au lăsat în faţa hotelului. Apoi au plecat. Noi n-am înţeles nimic, nu ştiu de ce ne-au lăsat liberi. Pe drumul spre Bucureşti n-am vorbit deloc între noi, fiind convinşi că ne-au pus microfoane în maşină.

Aţi renunţat la planul ăsta?
Nu. Întorşi în Bucureşti am continuat să ţinem legătura cu ciobanul. Erau probleme pentru că fugise Nadia Comăneci cu câteva zile înainte. Ciobanul ne-a tot amânat, până într-o zi când ne-a spus „nu se mai poate, pentru că e bai mare la Timişoara“. Era 16-17 decembrie 1989, începuse Revoluţia.

De ce ţineaţi atât de mult să plecaţi? Absolviseţi o facultate bună, urma să lucraţi ca inginer…
Dar n-aveam nicio perspectivă. Trebuia să mă duc să muncesc în fabrica de avioane de la Bacău. Urma să devin un inginer în Bacău…

Şi în Occident ce speraţi să faceţi?
Trebuia să ajungem în Budapesta, unde aveam un contact, şi apoi mă gândeam să ajung la un unchi care fugise şi el, cu ani în urmă, în Germania. Ăsta era planul. Apoi să cerem azil politic şi pe urmă mai vedeam.

Dar a venit Revoluţia…
Da. V-am spus că aveam cameră de filmat. Am ieşit cu camera de filmat pe stradă. În prima zi am intrat în sediul CC-ului şi am filmat celebra casetă „Noaptea generalilor“. Am stat în Comitetul Central vreo trei zile.

Cum aţi reuşit să intraţi peste ei? Erau acolo Iulian Vlad, şeful Securităţii, şi Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major…
Eram mai special, eram cu camera de filmat.

Şi cum vă legitimaţi?
Aveam o legitimaţie semnată de Ion Iliescu. Un bileţel. Scria pe el „12“ şi „Frontul Salvării Naţionale“. Cu totul, am filmat vreo şase casete video.

Ce aţi făcut cu ele?
Le-am vândut unor englezi. Cred că am luat vreo 2.000 de dolari pe ele.

Şi după Revoluţie ce aţi făcut?
Câteva luni am lucrat cu tot felul de televiziuni străine care veniseră atunci în România. Îi plimbam prin ţară, le mai făceam traduceri. În felul ăsta am mai strâns nişte bani. Apoi am făcut o companie cu un prieten care îmi e şi acum asociat, se chema „Contact România“. Ideea era să facem o firmă care să intermedieze forţă de muncă pentru Occident. N-a mers. Apoi, acest prieten al meu se iubea cu o colegă de-a lui de liceu. Tatăl fetei era director al unei companii prin care Securitatea făcea comerţ în străinătate. Normal că era securist, dar el era un om de comerţ. Acest director ne-a dat un mic prospect despre o companie din Singapore care făcea computere. Universal Computer se numea. I-am contactat prin telex pe singaporezi. Cu banii câştigaţi din vânzarea casetelor de la Revoluţie am comandat primele trei computere. În acea perioadă se deschidea şi TIB-ul (n.r. - Târgul Internaţional Bucureşti) la Romexpo. Printr-un amic care era arhitect la Romexpo, am închiriat un spaţiu. Nu prea aducea nimeni computere atunci, în 1990, şi era o coadă imensă la computerele noastre. Oamenii dădeau banii înainte şi ziceau „ia banii şi mi-l aduci tu când o veni“. Aveau bani de investit şi voiau să-i investească că să aibă un buget la fel de mare şi în anul care urma.

Deci erau instituţii de stat.
Da, centre de cercetare. Păi nici nu erau aşa multe firme private pe atunci.

Ce computere aduceaţi? Erau bune?
Da. Pe vremea aia un computer bun avea memorie de 64 de kilo şi un hard disk de 10 mega. Am făcut şi o firmă de import calculatoare, se numea Brodeco.

Dar cel care v-a dat pontul, tatăl fetei, n-a avut pretenţia să primească un comision?
Ba da, am avut grijă de el şi suntem prieteni şi acum. E un om OK. El ne-a dat contactul ăla şi nu s-a implicat, nu se pricepea la calculatoare.

Dar important era să ai contactul ăla.
Da, da. A fost important.

Ce profit aveaţi la un computer?
Puneam 50% în plus. Oricum, era o cerere foarte mare. Noi aduceam într-o lună câteva zeci de computere.

Cât a durat această afacere?
A durat până a venit o grevă a Taromului. Vreo trei luni a ţinut greva. Am avut probleme cu livrările, am pierdut clienţi, am încercat să importăm din America dar ne-au venit nişte computere care nu erau bune… Nu ne-am gândit să le asamblăm în România şi ne-au păcălit ăia de la care le luam. Ne-au zis: „nu puteţi voi să le asamblaţi, vă trebuie o maşină scumpă de 100.000 de dolari…“. Ni s-a părut că e o treabă prea complicată şi n-am fost suficient de inteligenţi.

Finalul unei epoci: „S-au prins ăştia că trebuie să pună impozite“

După afacerea cu calculatoare aţi schimbat domeniul şi aţi făcut centrul comercial Massa.
Da. Într-un depozit de la Glina, lângă Bucureşti. Acea hală fusese, înainte de Revoluţie, depozit de fructe şi legume. După aceea a rămas goală. Văzusem la Romexpo că genul de afacere cu standuri prinde la români. După ce am făcut primele amenajări, se rugau oamenii de noi să le dăm un stand. Massa a avut succes pentru că atunci nu exista un loc unde să te duci şi să găseşti de toate. Nu venise încă Metro şi la noi erau tot felul de mărfuri: napolitane, haine, electronice ieftine. Cine avea un butic în oraş, îşi lua marfa de la noi.

Deci aţi luat un depozit şi l-aţi închiriat micilor bişniţari…
Exact. Eu nu aveam standuri. Câştigam din chirie. Luam bani frumoşi din asta: cam 15 dolari pe metru pătrat. Am făcut şi nişte reclame în ziare şi la televizor – erau nişte maimuţe care strigau „Hai la Massa!“. Făceam licitaţii, se câştigau baxuri de cafea, împărţeam stickere de lipit pe maşini şi cine avea sticker intra gratuit la Massa. Făceam tot felul de lucruri.

Nu cred că exista, la standurile astea, noţiunea de bon fiscal, de facturi….
Nu. În fiecare zi venea Garda Financiară, dar era o chestie care se afla dinainte. Se dădea alarma: „Vine garda!“ Şi închideau, fugeau. Era o hăituială permanentă la Massa.

Ce înseamnă Massa?
Massa era un magazin din Germania, gen Metro, aşa. Am zis să punem şi noi numele ăsta, gândind că poate vin nemţii ăştia în România şi o să negociem mai uşor cu ei preluarea.

Puteau să vă dea în judecată că le folosiţi numele?
Nu ne-am gândit la asta. Din păcate planul nostru nu a funcţionat pentru că Massa din Germania a fost cumpărat de altcineva şi i-a schimbat numele.

Şi care a fost finalul acestei afaceri cu standuri?
Păi, n-am vrut să ne implicăm prea tare. Am zis: „Oricum vin banii. Hai să stăm frumos acasă“. Şi am pus nişte directori care, fiind acolo zi de zi, au ajuns să facă mai mulţi bani decât noi. Luau şpăgi ca să dea spaţii. Apoi, au apărut şi en-gros-ul Europa – care s-a dezvoltat mai bine decât noi, apoi Metro, apoi hipermarketurile. Massa nu s-a închis, îl avem şi acum, dar e depozit de diverse materiale industriale. Nu mai sunt standuri.

Când aţi început să deveniţi cunoscuţi, v-au contactat politicienii să le sponsorizaţi campaniile electorale?
Da, mai dădeam pe la unul, pe la altul.  Ştiam nişte doctori care erau membri în diferite partide şi îmi spuneau: „Hai, mai daţi şi voi nişte bani aici, că vă susţinem, nu ştiu ce…“. Dar nu pot să zic că am avut un mare avantaj.

N-aţi achiesat la chestiile astea…
Nu am vrut să marşez, n-am vrut să intru în politică pentru că nu mă consider un om politic. Nu am nevoie să apar la televizor, n-am nevoie să fiu apreciat, nu am nevoie de mulţi bani pentru a mă simţi bine. N-a fost genul meu. Ar fi trebuit să intru într-o lume care nu-mi place. Nu-mi place să merg la şpriţuri şi să pun ţara la cale.

Dar motivaţia dumneavoastră în afaceri care era?
Nu ştiu dacă aveam una. Eram tânăr, eram într-o gaşcă, era o mare distracţie...

Aşa se făceau afacerile atunci, pentru distracţie?
Da, am mai făcut o afacere interesantă tot aşa, în gaşcă. Un prieten de-al meu, un tip inteligent care acum are spa-ul IDM, a zis: „Hai să facem un biznis. Nici nu vă spun ce, dar puneţi câteva mii de dolari fiecare“. Când am căzut de acord, ne-a zis: „Ţigări!“. Ţigări? Frumos! Am început cu o dubiţă mică, luam ţigări din Turcia şi din Grecia. Iniţiatorul afacerii avea o relaţie la tutungeriile ABC, care vindeau ţigări în toată România . Afacerea era că dădeam ţigările la ăia de la ABC şi ei ne dădeau bani!

Atât?
Da. Am crescut de la o dubiţă până am ajuns să aducem cu TIR-ul. Mult am adus! Îmi amintesc că ţineam dolarii în cutii de pantofi, nu puteam să-i ţinem în portofel. Cei de la “Tutunul ABC” ne plăteau prin bancă. Ne duceam la Banca Naţională, la sediul din Centrul Vechi, şi plecam cu sacii de bani. Eram patru, plecam fiecare cu câte un sac plin cu bancnote de o sută de lei. Ţin minte că luam cam cât lua Uzina „23 August“. Ăia de la „23 August“ erau vreo 16 şefi, şi luau salariile la toţi angajaţii. Se aşezau la mese şi începeau să numere banii pe care îi luau, erau salariile oamenilor şi conta fiecare leu. Noi luam banii cu sacii şi nici nu-i mai număram.

Vedeţi, asta e o imagine extraordinară a celor două lumi care mergeau în sensuri opuse: sectorul de stat şi privatizaţii.
Exact.

Şi plecaţi aşa cu saci de bani din bancă?
Da. Ne duceam în Regie, la Mohamed, să ne schimbe leii în dolari. Şi stăteam în casa de schimb valutar şi în vreo două zile reuşeam să-i schimbăm pe toţi.  

De ce s-a prăbuşit şi afacerea asta cu ţigări?
Au apărut taxele, TVA-ul… s-au prins ăştia că trebuie să pună impozite. Noi am zis, „OK, plătim toate taxele“. Dar ne-a scufundat mafia ţigărilor, cu Armata, cu nu ştiu-ce, care aduceau ţigări şi nu plăteau taxe. N-am putut să concurăm cu preţul lor şi cu asta basta.

Să fim sinceri, întrebaţi pe oricine: „Bă, dacă ţi s-ar fi ivit ocazia să-ţi dea cineva trei milioane de euro ca să-i semnezi o hârtie prin care îi permiţi să taie şi el nişte hectare de pădure, te-ai fi abţinut?“. Trei milioane în buzunar! Cam câţi s-ar abţine? Câţi ar spune: „Nu, nu e etic pentru ţară“? Răzvan Constantinescu, patronul centrului comercial Massa

Nu v-aţi mai gândit să plecaţi din ţară?
Nu. După 1990 îmi mergea, totuşi, bine. Şi mi-am dat seama că în orice altă ţară aş fi mers n-aş fi avut aceeaşi creştere.

Sunteţi indignat de cum arată România?
Nu, nu sunt genul. Ţara e într-o situaţie destul de OK. Normal că s-au făcut multe greşeli, mulţi şi-au văzut interesele personale. Dar… să fim sinceri, întrebaţi pe oricine: „Bă, dacă ţi s-ar fi ivit ocazia să-ţi dea cineva trei milioane de euro ca să-i semnezi o hârtie prin care îi permiţi să taie şi el nişte hectare de pădure, te-ai fi abţinut?“. Trei milioane în buzunar! Cam câţi s-ar abţine? Câţi ar spune: „Nu, nu e etic pentru ţară“? Şi eu, dacă mă gândesc la chestia asta… nu ştiu câtă conştiinţă aş avea. Dar eu cred, totuşi, că nu ai nevoie de atâţia bani ca să fii fericit.

De câţi bani ai nevoie ca să fii fericit?
Depinde ce e în capul fiecăruia, dacă vrea Volkswagen sau Maseratti. Nu ştiu. Am citit pe undeva că ai nevoie de 60.000 de euro pe an. Cam asta e, 60.000 de euro pe an, cam pe acolo trebuie să fii ca să te bucuri de viaţă.