O insultă

În urmă cu aproape un an (2013, n.m.), IICMER şi ziarul Gândul au început o campanie al cărei scop era descoperirea şi trimiterea în justiţie a foştilor torţionari din vremea regimului comunist.

Numele cele mai sonore scoase la iveală în acel moment au fost cele ale lui Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior. Odinioară servanţi devotaţi şi animalici ai regimului stalinisto-dejist, comandanţi de penitenciare şi lagăre de muncă, astăzi aşa-zişi bătrânei cumsecade, răsplătiţi pentru cumsecădenia lor cu pensii consistente de mai bine de 3000 de lei pe lună. De un stat care, prin vocea preşedintelui său, Traian Băsescu, a condamnat oficial şi definitiv comunismul. L-a condamnat ori mai degrabă s-a făcut că îl condamnă câtă vreme nu s-a întreprins nimic concret pentru pedepsirea reală, faptică, a celor ce l-au slujit cu pumnul, cu palma ori cu puţina lor minte.

În două comentarii publicate vara trecută (în 2013), salutam iniţiativa IICMER. Salutam deopotrivă  implicarea şi emoţia din rândul societăţii civile stârnite de cazurile Vişinescu şi Ficior. În aceleaşi comentarii îmi exprimam însă îngrijorarea faţă de încetineala cu care sunt scoşi la lumină şi trimişi spre cercetare judiciară, din apartamentele sau vilele lor confortabile, foştii torţionari din anii ‘50. Fără îndoială anii cei mai duri din istoria comunismului românesc.

Totodată, mă întrebam de ce sunt parcă ocrotiţi, protejaţi foştii securişti din anii -lumină ai regimului Ceauşescu, activiştii de partid din acea vreme, indivizi care azi nu doar că au şi ei pensii considerabile, ci uneori fie că au pătruns în Parlamentul României (cazurile Ristea Priboi şi Ilie Merce sunt cele mai cunoscute), fie deţin afaceri prospere, metamorfozându-se peste noapte din apărători ai comunismului şi ai proprietăţii colective în campioni ai capitalismului şi teoreticieni ai caracterului sfânt al proprietăţii private. Mă întrebam, de asemenea, dacă nu cumva, în acest chip se mai întăreşte o dată teoria extrem de în vogă în vremea domniei lui Nicolae Ceauşescu referitoare la existenţa a două Securităţi. A celei dejiste, odioase, devotată crimei şi a celei ceauşiste, cumsecade şi debordând de patriotism.

Desigur, cei aproape cincizeci de ani de comunism în România nu au fost riguros la fel. Au existat şi momente, ba chiar şi ani mai calmi, marcaţi de o oarecare liberalizare. O liberalizare înşelătoare, riguros controlată şi prompt stopată la cel mai mic indiciu că cetăţenii României ar putea înţelege altceva. Că ar putea spera că va fi cu adevărat mai bine sau vor încerca să forţeze limitele sistemului. Natura criminală a comunismului nu s-a dezminţit niciodată. Niciodată, nici Nicolae Ceauşescu, nici aparatul său de partid sau de securitate nu s-au dezis de respectiva natură.

Nimeni, dar absolut nimeni, nu avea dreptul să pună la îndoială justeţea politicii partidului şi a secretarului său general. Nimeni, dar absolut nimeni nu avea îngăduinţa de a se gândi o clipă măcar că viitorul său şi al ţării în care trăieşte pot fi şi altfel decât credea şi plănuia Marele Conducător. Nimănui nu îi era permis să gândească liber, să vorbească liber, să se roage liber. Dacă o făcea, era instantaneu catalogat drept nepatriot, legionar, agent al Occidentului, agent sovietic, agent sionist, nebun, traficant de valută, homosexual sau toate la un loc.

Oricine o făcea, oricine îndrăznea să pună la îndoială infailibilitatea Geniului Carpaţilor şi a comunismului avea de-a face ca oamenii Securităţii. Sigur, noii securişti nu scoteau unghiile anchetaţilor, nu le zdrobeau organele, nu le smulgeau dinţii, nu îi aruncau în cuptoare cu var, aşa cum se întâmpla în anii ’50. Asta nu însemna defel că refuznicii din acei ani ar fi fost scutiţi de tortură. De tortură, aşa cum era definită ea de documente juridice elaborate sub egida Naţiunilor Unite şi care erau acceptate de toate ţările membre ale respectivului organism. De pildă, unul dintre aceste documente definea tortura ca “orice act prin care, la cererea unei persoane oficiale, se provoacă durere severă sau suferinţă, fizică sau mentală, unei persoane, în scopul obţinerii de la acea persoană a unor mărturisiri ... ”. Au aflat, pe pielea lor, ce înseamnă tortura în anii-lumină şi ai Securităţii “patriotice” ai lui Nicolae Ceauşescu disidenţi precum Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Vasile Paraschiv, Ionel Cană, Doina Cornea, Radu Filipescu, Mihai Botez, Dumitru Mircescu, preotul maghiar Pálffy, şi alţii, şi alţii.

Printre aceşti s-a numărat şi inginerul Gheorghe (Babu) Ursu. Gheorghe Ursu avea şi preocupări literare, a publicat, de altfel, un volum de poezii la editura Litera, volum prefaţat de Nina Cassian. Omul frecventa mediile literare şi a făcut greşeala de a ţine un jurnal. Jurnal în care îşi nota propriile gânduri, defel în conformitate cu ideologia oficială ori consemna rezumate ale întâlnirilor şi discuţiilor sale private cu feluriţi scriitori.

Pentru “nebunia”  de a crede că ar putea avea dreptul să ţină un jurnal şi să gândească liber în anii comunismului ceauşist, inginerului Gheorghe Ursu i s-a înscenat o faptă de drept comun ( a fost acuzat de deţinere ilegală de valută), biroul i-a fost percheziţionat în ianuarie 1985. Inginerul Ursu a fost arestat la 21 septembrie 1985 în vreme ce se afla la serviciu. A fost anchetat de Miliţie şi Securitate şi închis. Gheorghe Ursu a murit în închisoare din cauza relelor tratamente, a torturii aplicate acolo de ofiţerii de miliţie Tudor Stănică şi Mihai Creangă şi de deţinutul de drept comun, fostul boxer Marian Clită.

De ani de zile, fiul inginerului Gheorghe Ursu, cere să i se facă dreptate postumă tatălui său. Dl. Andrei Ursu solicită trimiterea în justiţie a ofiţerului de securitate Marin Pârvulescu. Toamna trecută, în octombrie (2013. n.m), colonelul Gabriel Gunescu, judecător la Tribunalul Militar Bucureşti, a respins cererea d-lui Andrei Ursu. Cu puţine zile în urmă, pe 3 iulie, presa a intrat în posesia motivării sentinţei. O motivare în care colonelul Gunescu scrie negru pe alb că inginerul Gheorghe Ursu nu a fost disident, nu a fost dat afară din serviciu. Ba chiar s-a numărat printre privilegiaţii regimului comunist. Circula liber, avea rude apropiate în străinătate, avea dreptul să le viziteze.

Desigur, despre patimile de la mijlocul anilor ‘80 ale inginerului Gheorghe Ursu Radio Bucureşti sau Televiziunea Română nu suflau vorbă. Nu aflam despre ele citind Scânteia, cu lectura căreia pare să se fi format temeinic, pe viaţă, colonelul Gunescu. Aflam despre ele de la posturile de radio occidentale care emiteau spre România, îndeosebi de la Radio Europa liberă. În Occident, oameni precum Mihnea Berindei, Monica Lovinescu, Cella Minart, Véronique Soulé, Anne Planche s-au mobilizat organizând acţiuni de protest al căror scop era eliberarea inginerului Ursu. Găsim referinţe ample despre aceste acţiuni în Jurnalul Monicăi Lovinescu, volumul ce acoperă intervalul dintre anii 1985-1988. Să o fi făcut oare cei menţionaţi şi alţii asemenea lor fiindcă inginerul Gheorghe Ursu era un privilegiat, aşa cum se încăpăţânează să o creadă şi să o afirme colonelul Gabriel Gunescu? Un individ care, prin acţiunile şi deciziile sale, dovedeşte că justiţia militară e departe de a fi deparazitată de cetăţeni îndatoraţi gândirii de esenţă comunistoidă şi care, la adăpostul inamovibilităţii, jigneşte memoria acelor români, din păcate puţini la număr, ce au avut îndrăzneala de a se opune regimului comunist.   

P.S. Acest text a fost publicat pentru întâia oară pe adevărul.ro la data de 6 iulie 2014.  Între timp, în cazul Gheorghe Ursu a intervenit o noutate. Faptul că procurorii au pus în mişcare procedurile în urma cărora ar urma să fie chemaţi în justiţie foştii ofiţeri Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş , aparţinând Direcţiei a VI a Securităţii, care l-au anchetat şi torturat pe fostul disident anti-comunist. Nu îmi rămâne să sper decât că cei doi îşi vor primi dreapta pedeapsă. Şi că dosare de urmărire penală asemănătoare vor fi deschise şi pe numele altor foşti lucrători din Securitatea ceauşistă.