După mai bine de 20 de romane care i-au adus premii şi succes la public, scriitorul francez e convins că nimic din ce traversează spiritul omenesc nu e de ocolit iar literatura e singurul spaţiu unde totul poate fi spus până la capăt. În filigran, Eugenia (Paris, Julliard, 2018) e de fapt (auto)biografia unui scriitor umanist: prin admiraţia pasională pentru dublul său de scriitor, a cărui raţiune de a fi în vremuri terifiante a fost literatura, melancolicul Lionel Duroy se desparte o dată în plus de tatăl antisemit, de ura oamenilor, alegând iubirea.

Cristina Hermeziu: E ceva în aerul timpului, în Europa, în Franţa, care face ca romanul „Eugenia” să pară urgent, profetic. Cum v-aţi apropiat de acest subiect – rasismul, antisemitismul, ura de celălalt?

Lionel Duroy: Lucrez la această carte de doi ani. E o tristă coincidenţă faptul că apare în librării într-un moment când în Franţa au loc acte antisemite de o cruzime inimaginabilă. Acum doi ani însă pentru mine  chiar era în aerul timpului acest subiect. Am fost răvăşit de gestul jurnalistei din Ungaria care a pus piedică unui refugiat sirian, e un moment determinant în istoria scrierii acestei cărţi. Am fost corespondent pentru războiul din Iugoslavia, am văzut ceva orori în viaţa mea, dar acest gest de a pune piedică e de o cruzime şi mai mare. Nu suntem în război, nici noi, nici Ungaria, e vorba de o criză internaţională, vin refugiaţi din Siria, o ţară pe care o cunosc foarte bine. Faptul de a vedea nişte refugiaţi că bat la porţile unei ţări din Europa e pentru mine extrem de emoţionant: e ceea ce au trăit părinţii noştri când au trebuit să ceară refugiu în altă parte în momentul în care Germania invada Franţa. Statutul de refugiat ar trebui să fie unul protejat. Înţeleg că oamenii pot fi speriaţi de valul de refugiaţi, de faptul că le-ar putea scădea nivelul de trai, dar la bază e o simplă noţiune de umanitate. Primeşti refugiaţi atunci când trebuie să-i primeşti, iar ungurii, ca şi francezii, îşi permit să o facă. Să vezi cum cineva, persoană privată, dar şi jurnalist, deci într-o situaţie cumva privilegiată, pune piedică unui tată care-şi poartă copilul în braţe e un gest de o inumanitate absolută. Mi-am spus în acel moment, iată pe cineva care ar fi putut să participe la pogromul de la Iaşi.

Ce v-a făcut să vă gândiţi la pogromul de la Iaşi?

Se împlinesc 40 de ani de când am citit Kaputt, cartea lui Malaparte. Aveam 25 de ani şi m-a tulburat profund capitolul care se cheamă Les chiens, se petrece la Iaşi. Era prima oară când aflam despre pogrom. Apoi toată viaţa am ştiut că într-o zi o să mă duc în oraşul acesta ca să încerc să înţeleg ceva. Aşa cum la 20 de ani m-am dus de mai multe ori la Berlin ca să înţeleg ce anume făcea ca un popor să stea despărţit. La Iaşi am vrut să ajung dintotdeauna, i-am povestit editorului meu despre asta încă de la primul roman. Gestul jurnalistei ungare m-a decis pe loc. Mi-am zis, asta e, totul o să reînceapă.

Ce presimţeaţi că va reîncepe?

Inumanitatea dintr-un război civil. Inumanitatea vecinului care-şi doboară vecinul. Nu vorbim aici de trupele SS, ci de oameni obişnuiţi, civili care-şi detestă vecinul. Între timp m-am documentat mult, pe măsură ce apăreau documente publicate de fundaţia Elie Wiesel. Cum e posibil ca azi o jurnalistă ungară să deteste oamenii în asemenea măsură încât să-l facă să cadă pe un tată cu copilul în braţe? I-am spus editorului meu pe loc: pentru următoarea mea carte plec la Iaşi.

De ce pentru a scrie despre pogrom aţi ales viaţa scriitorului Mihail Sebastian? Cititorul are impresia că inventând-o pe Eugenia, o tânără îndrăgostită de Mihail Sebastian, vă mărturisiţi propria iubire pentru Sebastian...

Exact. Mihail Sebastian e dublul meu. M-a surprins să constat asta. L-am descoperit de mult timp, de când am început să mă interesez de România. Pentru asta mă duceam la librăria Gibert, singurul loc din Paris unde găseşti cărţi vechi, de ocazie, de obicei epuizate. Despre România cumpăram tot. Din întâmplare am dat peste Jurnalul lui Sebastian, l-am cumpărat şi a fost o revelaţie. Din mai multe puncte de vedere. Nu numai pentru ceea ce spune despre pogrom, cum a auzit că au fost masacraţi evreii la Iaşi, vorbeşte de populaţia civilă, notează aceste lucruri în jurnal în mai multe rânduri. Întâlnirea mea cu Sebastian este întâlnirea cu un scriitor care are aceeaşi psihologie ca şi mine.

Ce înseamnă acest lucru? Ce fel de scriitor sunteţi?

Sunt un melancolic şi o persoană destul de tristă. De pe la 20 de ani, ce mă ţine în picioare este încrederea în scris.Am ştiut dintotdeauna că dacă voi scrie voi ajunge să pot trăi, dar dacă n-aş mai scrie, n-aş vrea decât să mor. E ceva foarte adânc din fiinţa mea, gândul că fiecare nouă carte e un răgaz care mi se dă. Scrisul mă ţine în picioare. Timp de doi ani cât lucrez la o carte sunt fericit. Când o termin, redevin un pic depresiv, resimt toată melancolia, că e atât de greu să trăieşti pe lume. Citindu-l pe Sebastian, am regăsit fraze întregi pe care le-aş fi putut scrie. Un sentiment incredibil : pasaje întregi la care îmi spuneam, exact asta gândesc eu. Am scris-o la fel undeva. Melancolia lui Sebastian îmi dădea voie întrucâtva să mă iubesc un pic mai mult, pentru că n-am această iubire de sine. Văzând că el era ca şi mine, conta pe scris ca să poată supravieţui, avea nevoie să se închidă în casă ca să scrie, să fie lăsat în pace, toate astea le resimt şi eu din plin. Trăiesc aceeaşi relaţie de iubire cu scrisul ca şi Sebastian.

Aş spune că în cazul lui Sebastian e şi mai grav. În jurnal, la sfârşit, nici măcar scrisul nu-l mai iluzionează. Spune că nici măcar cărţile nu vor reuşi să-l salveze. Vorbeşte deseori despre moarte. Mă emoţionează pentru că, ştiind cum a murit, am fost la locul unde a fost strivit de camion. Exact la acea intersecţie. De pe strada Antim, unde locuiau părinţii săi, am refăcut parcursul pe jos, pe acelaşi traseu pe care a mers şi el în ziua de 29 mai 1945. Avea o geantă, se ducea la universitate, urma să predea cursuri pentru prima oară din nou, după ce i-a fost interzis, urma să vorbească despre Balzac. Luase prânzul la părinţii lui şi traversa intersecţia, ca să ajungă de partea cealaltă la staţia de autobuz. Probabil că a traversat fără să se asigure şi în acel moment a apărut un camion rus care nu mai avea frâne. După mărturia unei femei care se îndrepta şi ea către staţie, Sebastian ar fi văzut camionul. Era ca un animal surprins de farurile unei maşini, - era ora 14h00, nu era noaptea – dar părea terifiat, paralizat de vederea acestui camion care venea spre el. Femeia spune că ar fi putut fugi, într-o parte sau în alta, dar nu, camionul l-a omorât. Când cunoşti povestea acestei morţi şi ai citit jurnalul întreg, într-o anumită măsură moartea sa pare un epilog aproape coerent cu tot ce a trăit. În timpul războiului s-a ascuns şi a scris, cu dorinţa de a supravieţui şi, cred, cu dorinţa totuşi de a nu supravieţui. Nu ştim cât din moartea sa a fost sau nu un gest voluntar, dar Sebastian era un mare melancolic.

Romanul Eugenia e un portret interiorizat al lui Mihail Sebastian...

Am citit tot ce s-a tradus în Franţa de Mihail Sebastian, publicate la editura l’Herne, inclusiv ultima piesă de teatru neterminată. Romanele, De două mii de ani, Accidentul. Era foarte talentat, a murit la 38 de ani, iar eu cred că un scriitor îşi scrie lucrurile esenţiale mult mai târziu. Eu însumi a trebuit să scriu 8 sau 9 romane până să ajung să scriu unul care să conteze cu adevărat, Le Chagrin, scris pe la 56, 57 de ani. Din acest moment fiecare carte scrisă e şi mai importantă, de zece ani am mai scris 7 sau 8 romane, fiecare un pic mai adâncit decât celălalt. Vorbind despre asta vorbesc de fapt despre Sebastian, care promitea mult dar a murit înainte de a-şi scrie opera. Era un torturat, niciodată nu era satisfăcut de ceea ce scria. Se întâmplă la primele cărţi. Scrii, scrii, publici. La un moment dat cartea se impune singură, mai mare ca scriitorul, mai importantă decât persoana sa. Nu suntem decât nişte bieţi oameni. Precum arhitecţii. Când Centrul Pompidou a prins formă, Renzo Piano a construit ceva mai mare decât persoana sa, la fel şi scrisul. De aceea, citind ce scrie criticul Raphaelle Leiris despre Eugenia, faptul că într-un fel eu îi ofer lui Sebastian cartea pe care el n-a avut timp de viaţă să o scrie, mă emoţionează profund.

Pentru a reuşi acest portret îndrăgostit de Mihail Sebastian aţi inventat-o pe Eugenia, iubita lui. Eugenia e un al doilea dublu.

(râde) Aţi înţeles exact. Sunt conştient că pe de o parte sunt Sebastian, şi pe de altă parte sunt, în carte, Eugenia, cu mult mai rezistentă şi mai vie decât Sebastian. Ea are energia să se bată, e încăpăţînată, iubeşte viaţa, vrea să fie îndrăgostită, vrea să se bată cu duşmanul, în timp ce Sebastian nu ţine deloc să-şi înfrunte adversarii. Care sunt mediocri, trebuie spus, de o mare cruzime, laşi, şi mă gândesc aici la marii scriitori contemporani cu Sebastian.

Şi Cioran şi Mircea Eliade şi Camil Petrescu sunt personaje în carte. Nu-i menajaţi deloc, nicio milă...

Nu, sunt fără milă. Cioran l-a dezamăgit complet, la fel şi Mircea Eliade. De foarte tânăr nu m-am putut niciodată împăca nici cu antisemitismul, nici cu rasismul, nici cu ura gratuită . De asta şi revin întruna la gestul jurnalistei din Ungaria. Nu suntem sfinţi, e normal să fim agasaţi de alţi oameni. Dar ura e altceva, ura înseamnă să doreşti moartea cuiva, să faci o crimă. Ce se întâmplă cu un om ca să ajungă la asta?

Aveţi un răspuns scriind Eugenia?

Am scris L’Hiver des hommes şi am scris Eugenia dar nu pot răspunde la o asemenea întrebare.  Ca să încerc să am un răspuns la această întrebare, în roman o fac pe Eugenia să se întoarcă la Iaşi. Inventez personajul cizmarului, care a existat în istoria pogromului : printre asasini a fost şi un pantofar care şi-a omorât vecinii evrei cu o bară de fier sau cu o secure, copiii inclusiv. În mintea mea, Eugenia se întoarce la Iaşi ca să-l întâlnească pe acest cizmar, pe care îl observase fugind când veniseră ruşii. Din roman am scos un întreg capitol şi am să vă povestesc cum.

Credeam că aşa cum e ea acum, cartea părea terminată. Se termină cu moartea lui Sebastian, rotund, pentru că aşa începe, Eugenia află că Sebastian tocmai a fost ucis. Îmi sun editorul şi-i spun că am terminat dar că n-am terminat. Că aş vrea să mai scriu un capitol care s-ar întâmpla în 1946-1947 unde Eugenia îl întîlneşte pe cizmar. Că sunt pe cale să scriu această scenă. O dau editorilor mei să citească şi ei îmi spun: nu merge, nu reuşeşti, e o miză imposibilă. Nu se poate să nu reuşesc să o fac pe eroină să se confrunte cu un călău ! Un subiect din care făcusem o întreagă carte mai înainte, L’Hiver des hommes. Am petrecut o iarnă întreagă discutând cu criminali de război pentru a încerca să înţeleg cum puteau suporta psihologic faptul de a fi bombardat într-o sâmbătă dimineaţa o piaţă din Sarajevo, ştiind că înăuntru era majoritar femei şi copii. Cum puteau trăi cu asta mai departe. Din asta a ieşit o carte, ţin mult la L’Hiver des hommes, dar nici ea nu răspunde la întrebare. Singurul răspuns pe care l-am întrezărit este că aceşti ofiţeri serbi psihic erau bolnavi, nu mai puteau dormi, luau întruna medicamente ca să-şi suporte existenţa, dar la nivelul limbajului nimic nu reieşea. Ei spun întruna că au avut motive să o facă, justifică tot timpul ceea ce nu se poate justifica pentru că de fapt, dacă nu mai reuşesc să justifice ceea ce nu se poate justifica, ei vor muri pe loc.

Cum comentaţi polemica despre publicarea sau nu, în Franţa, a textelor antisemite scrise de Céline, într-o ediţie critică?

Sunt cu totul împotrivă cenzurării textelor lui Céline. Suntem deci atât de slabi, precum regimul comunist din România care interzicea o întreagă literatură fiindcă, nu-i aşa, dăuna regimului? Cât de fragili trebuie să fim ca să ardem cărţi, precum Hitler sau alţi dictatori...! Le ardeau pentru că literatura le inspira frică. Nu ne e deloc teamă de textele lui Céline. E destul să explici oamenilor ce autor imens a fost Céline şi ce mizerabil antisemit a fost, dar textele lui trebuie să existe. Cum poţi să explici azi unui adolescent de 15 ani ce este antisemitismul, să-i arăţi uite asta este antisemitismul doar că, vezi tu, noi am ars textele lui Céline, suntem nişte cenzori. Tatăl meu a fost un mare antisemit, foarte rasist, iar eu am recuperat toate textele pe care le avea el, Céline, Maurras, toate aceste orori, dar suntem destul de puternici ca să suportăm asta, nu? Arzând textele tuturor antisemiţilor îi transformi în martiri. Cred cu putere că din moment ce spiritul uman e traversat de anumite gânduri, oricât de monstruoase ar fi, ele trebuie spuse şi trebuie scris despre ele, tocmai  pentru că au trecut prin mintea omenească, asta le face să existe.

Pare că exact asta faceţi prin personajul Eugenia. Eugenia e hotărâtă să nu închidă ochii în faţa ororilor, e martorul prin care nejustificabilul ajunge la noi în toată cruzimea sa. Cum se scriu astfel de pagini aproape naturaliste?

Le-am scris înadins. Nu sunt prea multe totuşi astfel de pagini. Aş fi putut, dar n-am descris ce s-a întâmplat în trenuri, copii pe cale să moară de sete şi  tatăl care le dă să bea propria urină ca să-i facă să reziste o oră sau două în plus. Am hotărât să nu descriu ororile astea, am povestit scenele de stradă ale pogromului, pentru că atâta timp cât nu era scris nu puteam înţelege cât de intens violent era totul. Am scris factual. Pe zile, pe ore, duminică dimineaţa, evreii cu mâinile în aer împinşi prin oraş, mulţimea pe margini pe trotuar, culcaţi la pământ cu faţa în jos, există fotografii. Odată ce scrii despre pogrom nu ajunge să sugerezi lucrurile, e nevoie să poţi atinge cu degetul oroarea absolută. E capitolul cel mai lung din carte, mai bine de 20 de pagini, iar despre trenuri sunt abia câteva rânduri. A fost cel mai dur capitol, nu mai reuşeam să dorm când l-am scris. O adevărată încercare a scrisului în care tensiunea trebuia să crească. Sunt personaje care mă reconfortau, precum consulul italian. Mă agăţam de personajul lui, când spune că pleacă la Napoli iar Eugenia e în stare să plece cu el, e ca o gură de aer proaspăt, îţi spui, uite, mai există un loc pe lume unde se poate respira. Consulul Italiei chiar a existat şi a salvat evrei, lăsa grilajul deschis ca oamenii să poată intra. Dar pentru scriitor şi pentru cititor e modul de a suporta ce urma să fie scris, ce urma să se întâmple, cu acest gând în minte, uite, se poate pleca la Napoli.

Sunt sensibil la modul de a fi al părinţilor Eugeniei în timpul pogromului. Sunt antisemiţi, ca mai toată lumea pe vremea aceea. De ani şi ani de zile protestează împotriva numărului prea mare de evrei, precum farmaciştii din colţ, dar într-o zi realitatea îi loveşte în plină faţă, în morala lor. Cu farmaciştii de peste drum îşi dădeau bună ziua, oameni cumsecade, şi deodată părinţii Eugeniei sunt confruntaţi cu realitatea pogromului : farmaciştii zac morţi, pe trotuar. De asta pogromul trebuie povestit, pentru a vedea cum resentimentul faţă de evrei ia forma acestei alte realităţi :  deodată omori evrei.  Devine insuportabil, şi părinţii Eugeniei nici nu o suportă de altfel. Sunt sensibil la asta. Antisemitismul e peste tot, părinţii mei erau antisemiţi. Ce-ar fi spus dacă i-ar fi văzut pe vecinii lor morţi, în faţa casei ? Umbra unei umanităţi care revine.

S-ar zice că prin această scenă vă salvaţi proprii părinţi.

Îi salvez, da, îi salvez. Erau antisemiţi dar nu cred că ar fi suportat „la rafle du Vél’d’Hiv“ [în 1942, la Paris, au fost arestaţi pentru a fi deportaţi peste 13 000 de evrei, dintre care o treime erau copii] asupra bătrânilor şi copiilor. Ce nu pot salva, acolo unde nu găsesc rezolvare e în privinţa cizmarului. Ca şi a ofiţerilor serbi.

De unde vă vine această încredere totală în literatură?

Eu am învăţat să trăiesc din cărţi. Trebuie să spun că am părăsit şcoala repede, am avut o copilărie frământată, deloc ordonată. Eram foarte prost crescut, în sensul cel mai strict, provenind dintr-o familie numeroasă şi săracă. Pe noi nu ne-a crescut de fapt nimeni, sau am fost crescuţi aşa cum creşti nişte oi. Ce e viaţa şi ce e lumea am început să conştientizez când am început să citesc. Pe la 14-15 ani am început să înţeleg că resimţim cu toţii aceleaşi angoase iar nenorocirile se află toate descrise în cărţi. Nu ne rămâne decât să citim Idiotul de Dostoievski sau Război şi pace, sau altele. Despre ură afli mult mai multe dintr-un roman decât din viaţă.  

Despre iubire e suficient să învăţăm tot din cărţi? „Eugenia“ e şi un splendid roman de iubire.

E un roman de dragoste imposibilă. O ador pe Leny Caler, personaj real, o mare actriţă a României. Mă fascinează, am contemplat zeci de fotografii cu Leny Caler. Ştiu că Sebastian a fost îndrăgostit de ea, e splendid cum vorbeşte despre ea. În viaţă se întâmplă cam aşa: cineva iubeşte pe cineva care iubeşte pe altcineva. Adevărata iubire e acest vis imposibil.

În ce sens?

În iubire există totdeauna ceva dintr-un vis sau dintr-o împlinire imposibilă. Te îndrăgosteşti de persoana pe care nu o poţi cuceri. Şi persoana respectivă e îndrăgostită de o femeie sau de un bărbat pe care nu-i poate cuceri. Visul pare posibil când te îndrăgosteşti apoi iubirea e tocmai timpul pe care îl petrecem râvnind iubirea care se pliază pe vis. Asta face Sebastian în Jurnalul lui: visează ca Leny să fie a lui, dar nu poţi avea niciodată pe nimeni, nu poţi poseda niciodată pe nimeni. Iubirea ca pulsiune posesivă are ceva de canibal în ea. Vă iau, vă strâng în braţe, vă vreau, vă vreau până unde? până la ucidere? E atâta melancolie în faptul că suntem singuri, vrem atât de mult să iubim pe cineva care va face ca în sfârşit să fim doi, dar totul e doar o iluzie. Singurul moment când suntem doi e când facem dragoste. Actul căruia îi conferim atâta importanţă durează un sfert de oră, după care suntem iar singuri şi melancolici. Venim singuri pe lume şi plecăm singuri pe lume. Iubirea e capabilă de câteva fulguranţe, atunci viaţa ne scapă, incandescent. Visul lui Sebastian de a o poseda pe Leny infidela nu se va mântui niciodată. Visul lui va dura deci etern.   

Cum aţi ales numele Eugenia?

Mi-ar fi plăcut ca una dintre fiicele mele să poarte acest nume. Am ţinut o conferinţă la Iaşi la Institutul francez şi am cunoscut o doamnă din public, cam de vârsta mea. A plâns şi la sfârşit mi-a spus: nu se poate să vorbiţi aşa despre români. Ne-am împrietenit. Am rugat-o să-mi spună cum se numeau tinerele în România anilor 1935. A făcut o listă şi, la un moment dat, cu scrisul ei foarte caligrafic a scris Eugenia, diminutiv Jana. L-am ales pe loc. Ştiu de ce. În Eugenia eu aud ingenuu, în sensul de inocent în ale vieţii. Eugenia crede că lucrurile încă se mai pot aranja. Ea luptă. Nu şi Mihail Sebastian, un mare neliniştit, un melancolic.

Interviu realizat şi tradus din limba franceză de Cristina Hermeziu.

Într-o variantă redusă, a fost publicat în Dilema Veche nr. 738 din 12-18 aprilie 2018.