Medicul român care a aflat cum se trăieşte pe Marte

Indiferent că se confruntă cu un maraton cu 4.000 de trepte, cu o experienţă „marţiană“ sau cu manşa unui avion, pentru Elena Mişcodan, frica înseamnă doar o limită care trebuie depăşită.

„Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu românca Elena Mişcodan (37 de ani), membră a unui echipaj care a cunoscut cum ar fi viaţa pe Marte. Ea a participat la un experiment ştiinţific desfăşurat de organizaţia MarsSociety, într-unul dintre puţinele locuri de pe Pământ unde poate fi simulată viaţa pe Planeta Roşie – deşertul Utah (SUA), un ocean uscat de piatră înroşită cu oxid de fier. Alături de cercetători din Belgia, Canada şi SUA, Elena Mişcodan, medic traumatolog în Germania, a trăit timp de două săptămâni într-o bază marţiană demnă de poveştile lui Asimov.

Însă Elena Mişcodan este mult mai mult decât un astronaut de ocazie. Are o „carieră“ solidă în domeniul aventurii. A călătorit pe toate continentele, a sărit cu paraşuta, a făcut scufundări, a pilotat avioane sportive, aleargă maratoane şi a parcurs cele mai înalte trasee de motocicletă din lume. Are, aşadar, un palmares impresionant de realizări. Dincolo de toate, Elena este pasionată de muzică şi a cântat alături de una dintre legendele jazzului românesc, Anca Parghel. Nimic nu egalează însă dragostea pentru stele.

„Weekend Adevărul“: Cum ai ajuns să faci parte din echipa de „astronauţi“ care cercetează cum ar fi viaţa pe Marte?

Elena Mişcodan: Am fost contactată de o cunoştinţă din cercul de „Marstronauţi“. Un echipaj deja format avea nevoie de încă un membru care să fie responsabil de sănătatea echipajului, rolul meu fiind de „Health Safety Officer“.

Unul dintre proiecte a fost să testăm un dispozitiv de curăţare a diverselor obiecte – haine, în principal – bazat pe ozon. Deşi pe Marte este apă, marea majoritate e blocată la poli sau în sol, iar procesul de extragere e costisitor, energetic vorbind. Deci apa e scumpă pe Marte. Una dintre soluţii ar fi ozonul, care este deja utilizat în staţii de purificare a apei. Ozonul eliberează un atom liber de oxigen, care este foarte reactiv cu componentele organice, deci ucide rapid bacteriile. Dezavantajul, în cazul nostru, a fost că mirosul de ozon este înţepător, foarte puternic şi poate părea foarte neplăcut unor persoane. Mie şi unei colege cercetătoare, Ann-Sophie, ni s-a părut foarte plăcut, dar ceilalţi membri l-au găsit oribil. Din fericire, se disipa relativ repede.

Şi am mai trecut şi prin alte peripeţii. În prima zi am rămas fără curent, aşa că am petrecut 22 de ore la lămpi şi încercând să rezolvăm problema. Am reuşit, cu un adaptor pentru curent alternativ şi conectându-ne la motorul Rover-ului. Apoi am detectat miros de propan, cauza fiind o valvă defectă la rezervor. Internetul nu a mers aproape deloc pe toată durata simulării, ceea ce a fost neplăcut, având în vedere că în fiecare zi trebuie trimise rapoarte în fereastra de comunicare. Ni s-a înfundat toaleta, vântul ne-a distrus unul dintre proiecte... Sigur, pe Marte nu s-ar fi întâmplat asta.

Ştii mai mult acum despre planeta Marte?

Eu ştiu relativ multe lucruri, dar tot puţine. Planeta Marte beneficiază de o avalanşă de misiuni, fiecare ne aduce date noi şi interesante. Ştim că este multă apă acolo, că gravitaţia este cam 38% din cea a Terrei, că are o atmosferă cam de 100 de ori mai rarefiată decât a noastră. Cel mai important lucru pe care îl ştiu, însă, e că ar putea fi următorul „cuib“ al omenirii. Cred sincer că primul om pe Marte s-a născut deja.

Aceasta a fost o experienţă unică sau vei continua să colaborezi cu cei care organizează astfel de misiuni?

De fapt, tocmai am primit aprobare pentru o nouă misiune anul viitor.

Te tentează proiectul care îşi propune să trimită oamenii de tot pe Marte?

M-a tentat. De fapt, chiar am fost selectată în runda a doua, la care au participat 663 de candidaţi din cei aproape 200.000 de visători care s-au înscris. Nu am fost selectată în runda a treia. Nu sunt dezamăgită şi sper din tot sufletul să reuşească. Omenirea are nevoie de noi aventuri.

Bun, ai trăit deja într-o bază marţiană, un vis al copilăriei multora dintre noi. După o experienţă ca asta, ce năzuinţe mai poţi nutri acum?

Ooo, nu duc lipsă de aşa ceva. Am alergat două maratoane foarte dificile – Maratonul Marelui Zid Chinezesc si Maratonul Petra –, mai am câteva în plan, apoi aş vrea să încep cu ultramaratoane (n.r. – orice maraton mai lung decât unul clasic, de 42 de kilometri), eventual cu triatloane. Iron Man e un vis, încă nu sunt nici pe departe acolo, dar m-aţi întrebat de vise. Ar mai fi un vis să navighez peste Atlantic, să completez turele de motocicletă cu un tur complet în jurul lumii, iar cel mai nebun dintre ele ar fi să zbor singură în jurul lumii.

Ţi-ai găsit vreodată naşul într-ale aventurii?

Oriunde merg, oricât de nebună e aventura, mereu întâlnesc pe cineva care face ceva şi mai nebunesc decât mine. Asta e cea mai plăcută parte a vieţii mele: fac lucruri care mă aduc în contact cu oameni extraordinari.

Ţi-ai dorit vreodată să fii bărbat?

Toată viaţa. Pentru că încă trăim într-o lume în care femeia e văzută ca responsabilă pentru copii şi călcat cămăşi. Chiar şi când e director de firmă, tot se aşteaptă de la ea să schimbe scutece, să ude gardeniile şi să spele vase. Ne-am luptat pentru egalitate, am obţinut mult mai mult de-atât: avem „dreptul“ să facem tot ce face femeia de milenii, dar trebuie să avem şi un job, eventual funcţie de conducere, să fim bune la toate astea şi să mai fim şi epilate pe picioare şi mirosind a trandafiri seara după cină. Mi-ar fi plăcut să fiu bărbat, da. Dar nici a fi femeie nu e rău deloc. Dacă dau cu maşina într-un buldozer – întâmplare adevărată –, nu trebuie decât să ridic din umeri şi să zic: „Na, sunt femeie, ce vrei?!“.

Cum ai ajuns să participi la cele mai dificile maratoane din lume?

De maratoane m-am apucat când m-am înscris la Maratonul Marelui Zid Chinezesc. Am considerat că, dacă tot vreau să vizitez China, de ce să nu arunc şi ceva interesant în program. Am început direct cu el, fără curse de 5, de 10 kilometri. Adică direct 42,125 kilometri. Apoi am aflat că e cotat în primele zece cele mai dificile maratoane din lume, unii zic chiar că este al treilea.

Acum mă pregătesc alergând, ceva cross-training şi înghesuind cât mai mulţi kilometri pe lună. Alerg între 80 şi 250 de kilometri pe lună, ceea ce nu este mult pentru cine ştie „cu ce se mănâncă“ maratoanele. Acum am avut nişte mici probleme de sănătate şi mi-am ieşit din ritm. Trebuie însă să mă reapuc, pentru că în aprilie am unul greu.

Şi în motociclism ai bifat două dintre cele mai dificile trasee din lume, Patagonia şi Himalaya. De unde nesaţul pentru „cel mai“?
Nu e nesaţ. S-a întâmplat. Când am plecat în Himalaya, habar nu aveam că o să fiu primul român pe acolo. Nu ţin morţiş să fiu prima, deşi, recunosc, e un sentiment plăcut. Pur şi simplu nu îmi place să fac ce face toată lumea. Nu îmi place zona de confort. Am senzaţia că nu mă dezvolt ca persoană dacă merg numai pe potecile bătute de alţii.

Ce este frica pentru tine?

Orice frică rezultă din frica de moarte. E un mecanism normal de conservare a propriei bunăstări. O avem în noi, în gene, s-a văzut asta de când am „descoperit“ ADN-ul. Curiozitatea şi dorinţa de a părăsi zona de confort au adus omenirea unde e. Şi celelalte vieţuitoare au în diverse cantităţi aceste atribute, dar omenirea are din când în când nişte „nebuni“ care decid că frica este bună. E o limită care trebuie depăşită. Şi atunci ajungem pe alte continente, pe Everest, să construim zgârie-nori şi poduri, pe Marte. Frica e un catalizator pentru cine o acceptă şi o piedică pentru cine o respinge.

Eşti medic în Germania, dar ai practicat profesia şi la Olteniţa o perioadă. Te-a învins sistemul?

Iniţial, am practicat neurochirurgie, însă după câteva luni am decis că nu e ce vreau să fac. Acum sunt traumatolog şi, sincer, este o ramură mult mai interesantă şi mai dinamică a chirurgiei. Cât despre sistem, nici nu ştiu ce să zic... nu am prea avut timp să-mi dau seama. Am avut însă timp să realizez că a fi rezident în România este umilitor. Sigur, nu prea ai de ales ca rezident. Ori taci şi suporţi, până eşti absorbit de „sistem“, ori te reprofilezi, ori pleci. Eu nu prea tac şi nici nu prea suport. Sigur, pot să ignor multe lucruri, dar nu prea poţi ignora faptul că salariul îţi plăteşte aproape jumătate din chirie. Şi atât. Aşa că am plecat, după o scurtă carieră în industria farmaceutică.

Cât de diferit este să fii medic în Germania?

Sistemul de sănătate aici (n.r. – în Germania) încurajează tot felul de ciudăţenii. Este uluitor pentru un est-european să vadă pacienţi cu o tăietură de câţiva milimetri, care vin cu salvarea ca „urgenţă“. Acasă nici nu mă deranjam să dezinfectez dacă mi se întâmpla mie aşa ceva. Pe de altă parte, bolile sunt tratate în stadii incipiente, ceea ce creşte extrem de mult şansele pacienţilor. Ca orice lucru, sunt părţi bune şi părţi rele.

Bani sau boemie?

Libertatea de a decide ce şi cum să fac cu puţinul timp care mi s-a dat. Aş alege asta oricând, în detrimentul oricărei sume de bani.

Cum se simulează viaţa pe Marte

Mars Society este o organizaţie americană non-profit care derulează cercetări ştiinţifice şi încurajaeză explorarea planetei Marte cu roboţi şi în cele din urmă colonizarea acestui teritoriu. Oamenii de ştiinţă care colaborează cu organizaţia, sub coordonarea doctorului Robert Zubrin, au realizat un plan în detaliu pentru lansarea primului echipaj de astronauţi pe Planeta Roşie, care oferă soluţii pentru reducerea drastică a costurilor unei astfel de misiuni. Organizaţia consideră că tehnologia de care omenirea dispune în prezent este suficient de dezvoltată pentru o astfel de misiune şi consideră că, prin soluţii inteligente, se pot genera chiar pe planeta Marte resursele necesare supravieţuirii speciei umane.

Utilizarea particularităţilor atmosferice de pe Marte pentru producerea de energie şi de oxigen, extragerea apei din sol şi folosirea abundentelor resurse minerale pentru construcţii reprezintă doar câteva dintre soluţiile promovate de organizaţie pentru colonizarea Planetei Roşii. La un astfel de proiect a participat medicul român Elena Mişcodan.

Potrivit planului, în primul an de implementare, vor fi transportate pe Marte, cu ajutorul unei nave spaţiale (Earth Return Vehicle – ERV), mai multe reactoare nucleare, care vor produce în câteva luni suficientă energie pentru reîncărcare. Odată ce nava va fi gata din nou de zbor, începe cea de-a doua parte a planului, în care oamenii de ştiinţă vor lansa încă două nave, dintre care un ERV, o navă cu astronauţi şi o capsulă locuibilă, care va fi lăsată pe planetă. ERV-ul va ateriza în acelaşi loc cu astronauţii, dacă primul ERV trimis va întâmpina probleme sau în alt loc de pe planetă dacă totul merge conform planului, deschizând astfel un nou câmp de explorare.

După un an şi jumătate pe Planeta Roşie, primul echipaj de astronauţi se va întoarce acasă cu ERV-ul reîncărcat pe planetă, lăsând la sol capsula locuibilă şi experimentele pe care le-au întreprins acolo. Până când vor ajunge aceştia înapoi pe Pământ, spre Planeta Roşie va pleca încă un ERV şi o navă cu astronauţi şi capsulă, repetând scenariul din prima misiune. Astfel, cu timpul, vor putea fi trimise chiar şi mai multe nave într-un loc, putând fi creat un habitat permanent pentru oameni.

Şi pentru a testa fezabilitatea proiectului, Mars Society a organizat până acum peste 150 de experimente la care au participat cercetători şi profesionişti din domenii-cheie de specialitate. Aceştia au simulat zborul spaţial şi viaţa într-o bază de cercetare de pe planeta Marte.

Mars One, proiectul care chiar trimite oamenii pe Marte

Spre deosebire de ceea ce face Mars Society, Mars One este un proiect olandez care şi-a propus colonizarea Planetei Roşii în 2024. După trei runde de selecţii, organizatorii au ales 100 de viitori participanţi, printre care se numără şi Andreea, o româncă de 34 de ani care locuieşte în Canada. Din cei 100 de finalişti, 40 vor intra în programul de antrenament pentru o călătorie pe Marte, finanţată prin intermediul unei emisiuni TV de tip reality-show.

TOATE AVENTURILE ELENEI MIŞCODAN

1. Şi-a construit telescop la 11 ani

Elena Mişcodan este pasionată de stele de când lumea. Încă de pe când avea 11 ani, se zgâia noapte de noapte la cerul Olteniţei şi, ca să îl vadă mai bine, şi-a construit un telescop dintr-o ţeavă furată de la CAP şi o lentilă dăruită de tatăl ei. „De mică mi-am dorit să zbor. Voiam să mă fac astronaut. Ieşeam noaptea să mă uit la stele cu o hartă şi o lumânare, ca să urmăresc constelaţiile“, îşi aminteşte Elena.

Iar dragostea pentru bolta cerească nu a părăsit-o niciodată. Chiar dacă nu a dat la Astronomie, de frica matematicii, ştie deja cum ar fi să trăiască pe Marte.

2. A absolvit Medicina cu 9,95

Elena nu a dat la Astronomie, dar a vrut să-şi ia revanşa urmând „cea mai lungă şi cea mai grea facultate“. A ales, deci, Medicina, pe care a făcut-o la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti. Şi au urmat ani grei, în care Elena a făcut slalom între studiu şi muncă. A împărţit flyere, a filmat la nunţi, a lucrat la call center şi în final, a absolvit cu 9,95. După o scurtă perioadă de practică la spitalul din Olteniţa, unde a făcut cunoştinţă cu sistemul, a intrat în industria farmaceutică. Acum practică din nou medicină, dar în Germania. Iniţial a încercat Neurochirurgia, dar i s-a părut mai interesantă Traumatologia.

3. A depăşit o boală cruntă

Pe vremea când era studentă la Medicină şi avea doar 22 de ani, Elena Mişcodan a primit un diagnostic pe care oricare dintre noi l-ar primi ca pe o condamnare. Nu-i place deloc să vorbească despre asta, dar un lucru e cert: Elena nu s-a lăsat îngenuncheată şi şi-a văzut de tinereţe. Nici cele 11 intervenţii chirurgicale prin care a trecut n-au sleit-o de puterea de a-i îmbărbăta chiar şi pe părinţii şi pe apropiaţii ei: „O să fie bine!“. Şi a fost bine. Ba chiar nimic nu a împiedicat-o să continue să-şi învingă limitele. Unii ar crede, poate, că tocmai boala a fost elementul-cheie care i-a dat imboldul să urce după aceea pe motocicletă sau la manşa unui avion. Dar nu a fost aşa. Elena a fost de când se ştie dornică să încerce experienţe la limită.

4. Cursuri de pilotaj cu instructorul lui Dumitru Prunariu

Povestea cu pilotajul a început ca mai toate „nefăcutele“ Elenei: cu oameni care au inspirat-o. Şi-a dorit încă de la 18 ani să urmeze cursuri la Aeroclubul României, dar nu avea bani. Dorinţa a reînviat mai târziu, când a început să facă scufundări, bungee jumping şi paraşutism. În cercurile iubitorilor de sporturi extreme, a avut ocazia să cunoască mulţi pasionaţi de pilotaj care au îndrumat-o mai departe către aerodromul Clinceni.

„Am avut onoarea să fiu primită ca elev de domnul Uţă. Când am avut privilegiul de a discuta mai pe larg cu domnul Prunariu, la o reuniune legată de spaţiu, am aflat că l-a avut ca instructor tot pe domnul Uţă. Este un instructor şi un om extraordinar. Pot să zic că am avut norocul să zbor cu o legendă a aviaţiei României“, se mândreşte Elena Mişcodan. Totuşi, ea are o neîmplinire: nu a reuşit încă să-şi obţină brevetul de zbor pe o categorie superioară, cursurile de pilotaj fiind deocamdată pe avioane ultrauşoare. În Germania, unde trăieşte acum, este foarte scump acest demers, subliniază ea.

5. Maraton cu 4.000 de trepte

Elena aleargă mult. În primăvara anului trecut, a reuşit să finalizeze Maratonul Marelui Zid Chinezesc, un „balaur“ lung de 42 de kilometri, cu nu mai puţin de 4.000 de trepte.

„Nimic, dar nimic din ce-am făcut în viaţa nu m-ar fi putut pregăti pentru momentul acela. O combinaţie de tras la galere, cu aratul fără cal în mijlocul verii în Bărăgan şi cu ascensiunea Everestului descrie cumva sentimentul pe care l-am avut când am început să urc. Am reuşit însă să mă reculeg şi am decis s-o iau lent şi constant. Pe porţiunile unde erau balustrade m-am tras efectiv cu mâinile“, îşi aminteşte maratonista.

Şi dacă tot a fost un succes, câteva luni mai târziu s-a aventurat din nou, într-o cursă în deşert cu peisaje furate parcă din lumea lui Ali Baba: Maratonul Petra, Iordania. Elena descrie plastic momentul: „De-a lungul traseului erau o grămadă de pietre inscripţionate cu ani şi evenimente importante, şi când am ajuns la sfârşitul acestei porţiuni de traseu, unde erau evenimente recente (primul om pe Lună, Beatles), am realizat că pietrele alcătuiau un fel de funie a timpului la scară. Printre primii kilometri era anul ridicării piramidelor, Drumul Mătăsii, Babilon şi de-astea. Destul de ridicător de păr pe mâini, dacă-mi permiteţi“.

A fost o cursă grea, în care şi-a atins limitele fizice. Înclinaţiile de nivel i-au terminat cvadricepşii, ajungând să alerge şi cu spatele. Din cauza rănilor de pe coapse, provocate de hainele ude, echipa medicală a intervenit de trei ori pe parcursul competiţiei. Cu tălpile burduşite de băşici, cu arsuri solare pe braţe şi cu două minute întârziere peste limita de timp a concursului, Elena a reuşit să-şi îndeplinească şi acest vis: „Pe ultimii 300 de metri, un domn cu care intrasem în vorbă cu o seară înainte a venit, m-a luat de mână şi a început să alerge cu mine. Degeaba îi explicam eu de zor că nu mai pot. Nu, hai, mai e puţin. Îmi venea să-l bat. Dar am ajuns. Şi când am ajuns, îmi venea să-l pup“.

6. Pe motocicletă, la înălţime

În 2009, la trei luni după ce şi-a luat permisul pentru motocicletă, Elena construia deja o idee: să bifeze trecătoarea Kardung La (5.602 metri) din Himalaya, punctul cel mai înalt accesibil cu vehicule motorizate din lume. A plecat entuziasmată de posibilitatea de a combina mult-visata călătorie în India cu puţină aventură pe motor, dar habar n-avea că niciun motociclist român nu mai ajunsese pe acolo.

„Drumul a constat în mersul pe o fâşie de vreo 2,5 m, în stânga un hău de vreo 700 de metri în medie, fără balustradă cea mai mare parte de drum, cu camioane care atunci când treceau pe lângă mine trebuia să mă duc maxim pe stânga, cu camionul aplecat ameninţător către mine căci trebuia să se urce un pic pe munte ca să avem loc“, povesteşte Elena. În cea de-a opta zi a expediţiei, s-a trezit obosită, în parte chinuită de nişte coşmaruri ce aveau să prindă viaţă în doar câteva ore. Conducea într-o zonă cu asfalt bun, când a auzit un claxon puternic (şoferii sunt obligaţi să claxoneze la fiecare curbă) şi s-a tras cât de mult în stânga, lângă versant. O măsură inutilă, pentru că un camion a răsărit din curbă, direct pe contrasens, lipit de asemenea de munte.

„Dacă vă închipuiţi că l-a impresionat că m-a lovit frontal, vă înşelaţi. Cât mă luptam eu cu crash bar-ul care îmi clampase piciorul drept pe ţeava de eşapament şi nu puteam să ies de sub mobră, iar un firicel de fum se înălţa sprinten din gamba mea, minunatul a dat oleacă în spate – după ce a scos capul pe geam şi mi-a zis vreo două –  şi a trecut hotărât peste motocicleta sub care mă aflam prinsă ca un gândac la insectar“.

Norocul a fost că marile pagube au fost încasate de motocicletă, iar povestea s-a încheiat cu bine. Aşadar, la scurt timp, Elena s-a înhămat la altă aventură pe motor, la fel de provocatoare: Patagonia, cea mai vântoasă regiune din lume şi cel mai sudic punct accesibil cu mijloace de transport.

7. A cântat într-o trupă de jazz

În copilărie, Elena era nelipsită de la Cântarea României, iar în liceu cânta la toate spectacolele din oraş. A colaborat cu Dinu Giurgiu pentru nişte piese difuzate la radio şi a lansat un album împreună cu trupa Electric Green Frogs. Ajunsă de la Olteniţa la studii în Bucureşti, a înfiinţat corul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ şi a colaborat cu Andrei Pesel la primul LP house românesc, „Continuum“, ale cărui ecouri au ajuns până în Marea Britanie.

Apoi, s-a întânit cu jazzul: „În 2003-2004 am întâlnit-o pe Anca Parghel, căreia, în timp ce făceam o fotografie cu ea i-am zis «Ştiţi, şi eu cânt». M-a invitat pe la ea să vadă ce pot, şi după câteva zile cântam cu ea şi cu trio-ul Parghel în Green Hours“.

În 2011, un fost coleg din Electric Green Frogs a invitat-o să se alăture trupei Patru Betze, cu care a cântat timp de câteva luni, până când a emigrat în Germania.

De la neurochirurgie, la traumatologie

Numele: Elena Mişcodan

Data şi locul naşterii: 15 februarie 1978, Olteniţa

Studiile şi cariera:

În 2004 a absolvit Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti.

În intervalul 2006-2008 a avut funcţia de product manager la Servier Labs, tot în România, ulterior, în perioada 2010-2011 a avut acelaşi job la o altă companie farmaceutică, Sandoz.

A cochetat cu neurochirurgia, dar a renunţat în favoarea traumatologiei, o ramură „mai interesantă şi mai dinamică“. Profesează în Trier, Germania.

Locuieşte în: Germania.