Tudor Vianu face, într-unul din ultimele sale studii de stilistică, o remarcă aparent banală, dar care bate mult dincolo de domeniul ca atare: când un indian de la începutul secolului XX a văzut prima oară o locomotivă cu aburi, construită de britanici, el a fost convins că a întâlnit un balaur; când un poet compară o locomotivă cu un balaur, el creează o metaforă.

Sunt aici nu numai două planuri de limbaj, unul propriu şi altul figurat, ci şi două planuri ale realităţii, în funcţie de cum aceasta e percepută, ca atare sau ca imaginară.

Numai când eşti conştient că, asemănătoare cu un balaur, pentru că scoate fum pe nări, locomotiva nu e totuşi altceva decât o locomotivă, e vorba de o figură de stil numită metaforă. Indianul care le confundă consideră că locomotiva e realmente balaurul din poveste. El aparţine, cum spune Eminescu, unei lumi care „vorbea în basme“, nu însă, aici poetul greşeşte, şi uneia care „gândea în poezii“.

Copiii-strigoi din Africa

Am citit zilele trecute un reportaj despre un fenomen îngrozitor pe care autorităţile din două state africane vecine nu reuşesc să-l controleze. E vorba de exploatarea de către unii pretinşi preoţi catolici, care se revendică din foştii misionari, a superstiţiei populare că un copil nedorit, infirm sau suferind, pur şi simplu, de o boală a copilăriei, urmare a nevaccinării sau a lipsei de igienă, e de fapt un strigoi primejdios şi trebuie alungat departe de casă. Unii din aceşti copii ai străzii sunt culeşi de preoţii cu pricina, care susţin că scot strigoii din ei.

Există chiar instituţii ale statelor respective care se ocupă cu aceşti orfani bătuţi de soartă şi care îi plătesc pe preoţi pentru opera lor salutară! Reprezentantul unei asemenea instituţii a recunoscut în faţa reporterului că n-a remarcat nimic în neregulă la copii, dar că ei se comportă probabil diferit în familiile care i-au alungat! Semnele de exclamaţie nu sunt întâmplătoare. Cu alte cuvinte, nu e exclus ca ei să fie de-adevăratelea posedaţi de strigoi! Aşa că exorcismul e absolut necesar. Are mai puţină importanţă în ce constă procedura cu pricina. Nu e cazul să insist asupra stupidităţii ei crude şi uneori criminale.

Lectura m-a dus cu gândul la afacerea de la Tanacu, soldată, se ştie, cu moartea atroce a fetei exorcizate de un pretins preot ortodox, care n-a păţit nimic. Am auzit că s-ar fi aciuat pe lângă altă mănăstire moldovenească, la reconstrucţia căruia pune umărul cu bunăvoinţă şi credinţă în Dumnezeu. Există o legătură între cele două istorii şi o legătură a lor cu observaţia despre metaforă a lui Tudor Vianu.

Vânzarea de minuni

Sunt superstiţii pe care educaţia nu a reuşit să le înlăture din mintea multor oameni simpli, de ieri, ca şi de azi, din Europa, din Africa sau de pe alte continente. Bietele mame care îşi alungă copiii chiar cred în puterea lor malefică. În capul lor, strigoiul e real, cum e balaur locomotiva în capul indianului.

Credincioasele care stau zile la rând la coadă ca să atingă cu mâna sau cu buzele moaştele cutărui sfânt făcător de minuni au deplina certitudine că se vor vindeca de boală. Ce e mai greu de înţeles este garantarea miracolului de către biserică. În felul acesta, Sfinţii părinţi joacă ei înşişi în piesă, luând apucăturile unor vraci.

Este cât se poate de limpede caracterul comercial al vânzării de minuni. Când te gândeşti că pe averi astfel dobândite biserica nici măcar nu plăteşte impozit, încurajată de câte un parlamentar speriat de un creştinesc blestem, darămite să mai dea socoteală de cheltuirea banilor, la ce bun să te mai miri că şcoala, statul, noi înşine, cetăţeni nu numai cu credinţă, dar şi cu frică de Dumnezeu, suntem cu desăvârşire lipsiţi de puterea de a interveni.

Cu gândul la fata de la Tanacu, la copiii din cele două state congoleze, la amărâtele care îşi pun ultima speranţă în moaşte făcătoare de minuni sau în vracii tribului, mă întreb: ce-i de făcut? Să fie mai tari superstiţiile decât judecata şi bunul-simţ? Să nu existe niciun mijloc de a nu mai crede că locomotiva nu e balaur?