Când proiectoarele încheie numărătoarea inversă, zgomotul infernal de până atunci amuţeşte brusc. Doar în primele rânduri, se mai aud slab câţiva manifestanţi, aflaţi probabil prea aproape de zidul clădirii Guvernului devenit ecran de proiecţie, ca să mai poată vedea îndemnul la tăcere. De peste tot, lumea începe să şşş... iar liniştea devine totală. Dezmeticindu-se din starea de confuzie creată de zgomotul puternic şi continuu, oamenii se uită în jur şi unii la alţii de parcă atunci ar fi fost teleportaţi în piaţă şi se descoperă cu uimire. Devine aproape palpabil un sentiment de neîncredere, ca şi cum liniştea ar fi această pânză fragilă de păianjen, gata să se rupă sub greutatea mulţimii uriaşe echipată cu fluiere, tobe, laringe şi vuvuzele. Şi pentru că ea nu se rupe, oamenii devin tot mai uimiţi, zâmbete de încântare înfloresc pe feţele multora, un sentiment împărtăşit că asistă la un miracol pe care îl produc cu toţii printr-un efort comun de voinţă. Apoi, ca de nicăieri, un ropot crescând ca un val sau ca ecourile unei imense herghelii străbate mulţimea. Oamenii tropăie la unison şi forţa loviturilor face aerul să vibreze. E o demonstraţie de putere tăcută, austeră, înălţătoare. Energia cuvintelor şi sunetelor îşi găseşte o altă formă de expresie. 

Apoi din nou linişte. Linişte cum nu găseşti nicăieri în această ţară. Linişte cum nu găseşti la televiziunile unde nimeni nu ascultă pe nimeni şi toată lumea vorbeşte în acelaşi timp. Linişte cum nu găseşti în Parlament, unde se strigă, se înjură şi se face caterincă. Linişte cum nu găseşti pe străzile poluate de claxoane, în cartierele sufocate de cacofonia de mall-uri şi de Carrefour-uri, linişte ca în primele ore ale lui 1 ianuarie, când toţi oamenii dorm. Doar că acum oamenii sunt treji şi construiesc această linişte împreună şi o privesc în acelaşi timp cu mirare şi cu mândrie, de parcă nu le vine să creadă că sunt în stare să pună laolaltă un asemenea giuvaer.   

Şi dacă vi se pare că acestea sunt cuvinte prea mari pentru un lucru prea mic, deschideţi televizorul, intraţi într-o instituţie publică, mergeţi într-un parc, într-un spital, căutaţi linişte unde sunt oameni, vedeţi dacă o puteţi găsi. Probabil că nu. Nu vorbesc aici de liniştea domnului Iliescu, liniştea decerebrată a lipsei de conştiinţă, şi nici de liniştea domnului Năstase şi a bătăuşilor săi de cartier care îndemnau ameninţător „ciocul mic şi joc de glezne”. Nici la liniştea domnului Dragnea cumpărată cu procente de pensie şi bilete de tren nu mă refer. Toate sunt fiice ale liniştii clamate şi cerute insistent de la balcon de cuplul Ceauşescu în decembrie 1989. Ce s-a născut în acele minute în Piaţa Victoriei este un fel nou de a fi împreună. Liniştea aceea a răsunat mai puternic decât toate vuvuzelele şi fluierele.

Apoi oamenii au început să aplaude şi din toate piepturile s-a ridicat un singur cuvânt: Colectiv. Atunci am ştiut cui trebuie să mulţumim pentru acele clipe. Atunci, unii dintre noi au plâns.