Lăutarii din Clejani. Povestea ultimei generaţii

Documentar Adevărul: Incredibila poveste a lăutarilor din Clejani, ţiganii care au cucerit lumea

Din muzicanţi care cântau la nunţi şi botezuri, lăutarii din Clejani au ajuns, după Revoluţie, pe marile scene din Occident, unde muzica lor s-a transformat într-un fenomen. România a ales să-i ignore, deşi avem de-a face cu ultimii descendenţi ai lăutarilor de odinioară.

Sunt 25 de ani de când o mână de lăutari din satul Clejani (judeţul Giurgiu) zguduie Occidentul cu muzica noastră tradiţională fără ca în România să existe vreun interes pentru această poveste. O poveste aproape incredibilă, în care nişte muzicanţi neştiutori de carte, mulţi dintre ei bătrâni, rămaşi fără păr pe cap şi fără dinţi în gură, şi-au luat instrumentele şi s-au urcat cu ele pe marile scene ale lumii, de la Opera din Paris până la Carnegie Hall-ul din New York. Au apărut în filme, au fost subiect de documentar, le-au cântat actorilor de la Hollywood, au câştigat premii internaţionale şi au fost prezentaţi în publicaţiile occidentale ca nişte intrumentişti inegalabili. Toate acestea n-au fost de ajuns pentru ca România să înţeleagă ceea ce urmează să piardă.

Muzicanţii din Clejani sunt din ce în ce mai puţini şi mai bătrâni. În curând nu vor mai fi deloc, pentru că tinerii nu mai vor să înveţe meşteşugul lăutăriei, cu care ţiganii din aceste părţi şi-au câştigat pâinea vreme de sute de ani. Odată cu ei dispare o lume şi un repertoriu inestimabil, care n-a fost transcris pe niciun portativ, ci a existat numai în mintea acestor lăutari, transmis din generaţie în generaţie. Sunt melodii în care s-au concentrat toate bucuriile şi toate suferinţele ţăranului român, e muzica părinţilor şi a bunicilor noştri, cântată după ureche şi înnobilată de atingerea magică a improvizaţiei.

„OR ÎNŢELEGE ĂŞTIA MUZICA NOASTRĂ?“

Pentru ţiganii din Clejani, muzica a fost dintotdeauna o meserie din care şi-au câştigat existenţa. Aşa cum alţii au trăit făcând cărămizi sau ceaune, ei au trăit mânuind instrumentele. Iar când bătrânii mureau cu viorile în mâini, copiii le apucau şi cântau mai departe, într-o succesiune cât se poate de firească. Am stat de vorbă cu lăutarii din Clejani şi le-am cerut să ne povestească cum au învăţat să cânte. Au ridicat din umeri şi au răspuns în acelaşi stil dezarmant: „M-am uitat la tata şi am făcut ca el. Azi aşa, mâine-aşa, am început să cânt“. 

Dar viaţa de muzicant nu era o joacă. Pâinea lăutarilor era o pâine câştigată cu sudoare, la nunţi, la botezuri sau la horele din sat. Aceste petreceri durau, uneori, zile de-a rândul. În preajma Revoluţiei, un ţambalagiu din Clejani a murit de infarct după ce cântase 48 de ore fără întrerupere la o nuntă de prin părţile Giurgiului. În plus, oamenii îi tratau cu asprime şi nu de puţine ori ţiganii plecau bătuţi şi cu instrumentele sparte.

A fost nevoie ca muzica lor să ajungă la urechile străinilor ca să înţeleagă cineva că lăutarii din Clejani sunt mai mult decât nişte simpli prestatori de servicii. S-a întâmplat în 1986, când etnomuzicologul elveţian Laurent Aubert a ajuns în România şi a rămas impresionat de virtuozitatea lor. Aubert le-a solicitat autorităţilor comuniste să-i lase pe lăutarii din Clejani să concerteze la Geneva, cu ocazia lansării unor discuri de muzică tradiţională românească.

 

Cum a ajuns Cacurică la Turnul Eiffel

După ce i-a însoţit pe lăutarii din Clejani în Elveţia şi în Franţa, Speranţa Rădulescu a scris o carte în care a povestit aventura din acel an, 1988. Între altele, aflăm că lăutarii au cântat în avion (atât de frumos încât stewardesele şi piloţii au venit la concertul de la Geneva), s-au rătăcit prin magazine, s-au certat, au mâncat bine, au băut la fel şi au vizitat obiectivele turistice. La Paris, Cacurică a plecat de unul singur în căutarea Turnului Eiffel, aflat la kilometri distanţă de locul în care erau cazaţi. „Am ajuns, doamnă, la turnul ăla cu nume pocit. «Cum ai ajuns?», îl întreb uluită. Cacurică îmi răspunde viteaz: «Iete-aşa am ajuns, pă jos!»“.

Speranţa Rădulescu, cercetător la Muzeul Ţăranului Român, îşi aminteşte: „Bineînţeles că autorităţile au încercat să se pună de-a curmezişul, să-i recomande «Rapsodia Ciocârlia», toate prostiile astea care aveau mare prestigiu şi reprezentau foarte bine ţara socialistă. Dar Laurent Aubert a fost extrem de ferm şi a zis «dacă nu vreţi să meargă aceşti muzicanţi, nu va mai merge nimeni». Iar interesul partidului pentru o bună reprezentare în Occident era mare, întrucât România avea o presă înfiorător de proastă în acel moment“.

În martie 1988, şase din cei mai buni lăutari ai Clejaniului s-au îmbarcat în avionul Swiss Air care avea să aterizeze la Geneva: Ion Manole (zis „Boşorogu“), Dumitru Baicu („Cacurică“), Nicolae Neacşu („Culai“), Petrică Manole („Buzatu“), Gheorghe Anghel („Caliu“) şi Gheorghe Fălcaru („Fluierici“). Ultimii doi, care erau şi cei mai tineri, sunt singurii care se mai află în viaţă. Li se aprind ochii când povestesc: „Vă daţi seama?! Prima plecare în viaţă! Ne era şi frică! Măi fraţilor, cum ajungem noi acolo? Cum să iei avionu’ şi să pleci? Ne făceam fel şi fel de închipuiri: «Ce le cântăm noi la ăştia, fraţilor? Or înţelege ăştia muzica noastră?»“.

Instrumentele lăutarilor din Clejani vorbeau, însă, într-o limbă universală şi reacţia străinilor a fost entuziastă. Speranţa Rădulescu, care i-a însoţit peste hotare în 1988, îşi aminteşte: „Era prima dată când urcau pe o scenă, dar intuiţia lor a fost formidabilă. S-au purtat ca la nuntă, adică cu multă gesticulaţie, cu multă mişcare şi a fost exact soluţia care le trebuia. În loc să vină aliniaţi în costum la fel – săracii de ei, nici n-aveau costume – aşa cum vine un ansamblu folcloric, ei au venit în dezordine, dansând şi mişcân-du-se tot timpul. Închipuiţi-vă că au intrat pe scenă chiuind şi cântând. Reacţia publicului a fost extraordinară“.

„CE SE ÎNTÂMPLĂ CU NOI, FRAŢILOR?“

După succesul de la Geneva, lăutarii din Clejani au mai susţinut un concert la Paris şi apoi s-au întors în ţară, încărcaţi de cadouri şi bulversaţi de ceea ce li se întâmplase. Cei mai mulţi dintre ei erau neştiutori de carte şi nu bănuiseră niciodată că dincolo de graniţele Cortinei de Fier se întindea o altă lume. Caliu: „Parcă eram pe dos când ne-am întors în sat. Parcă venisem de pe lumea ailaltă şi acuma eram în iad. Ce se întâmplă cu noi, fraţilor? Am visat c-am fost acolo, a fost adevărat?“.

În urma celor două concerte, la ministerul Culturii au început să curgă solicitările. Lăutarii erau ceruţi şi pentru alte concerte în Franţa şi Elveţia, însă autorităţile comuniste au refuzat categoric, considerând că şi aşa făcuseră o concesie prea mare. „Ministerul avea impresia că trebuia să trimită ansambluri folclorice pentru a reprezenta ţara, nicidecum nişte lăutari romi din satul Clejani“, spune Speranţa Rădulescu. Aşa că ţiganii au rămas în continuare să-şi vadă de nunţile lor, continuând să se întrebe dacă expediţia pe care o făcuseră în Occident fusese aievea sau numai în vis.

Imaginea succesului: la un grătar cu Johnny Depp


Lăutarii din „Taraf de Haidouks", alături de celebrul Johnny Depp

Când a venit Revoluţia din 1989, lăutarii din Clejani au făcut şi ei ce-au putut: au compus o baladă în cinstea ei. Un cântec în care se vorbea despre ororile lui Ceauşescu, despre tinerii din Timişoara şi despre libertate. Habar nu aveau că viaţa lor urma să se schimbe peste noapte.

În primele zile ale lui ianuarie 1990, Stephane Karo şi Michel Winter, doi impresari belgieni, au orbecăit prin satele din Câmpia Neajlovului până ce au ajuns la Clejani. Cu un disc în mână şi cu un gând în cap: să-i găsească pe cei care concertaseră, în 1988, la Geneva şi la Paris.

Ţiganii s-au aliniat şi au început să cânte, lăsându-i pe străini cu gura căscată. „Am rămas uluit. Sub impresia că mă aflu în faţa unei tradiţii foarte puternice şi că aceşti muzicanţi ar putea avea un succes formidabil în Occident. Pentru că ei nu se limitau să cânte, se transformau în nişte personaje care trăiau acel cântec şi totul era atât de natural“, ne povesteşte Karo, după 25 de ani de când a ajuns pentru prima oară la Clejani.

Karo şi Winter le-au propus lăutarilor să plece într-un turneu peste hotare. Aşa a apărut „Taraf de Haidouks“ („Taraful Haiducilor“), o trupă formată din cei mai buni 12 muzicanţi din Clejani şi din satele vecine.

PREMIAŢI DE BBC

Ţiganii n-au făcut mare lucru în sfertul de veac care s-a scurs de atunci: au mers în oraşele unde aveau concerte, au cântat aşa cum cântaseră dintotdeauna şi s-au întors de fiecare dată acasă. În urma lor rămâneau cronici elogioase publicate în ziare precum „The Times“, „Le Figaro“ sau „The Washington Post“, concerte memorabile înregistrate şi difuzate pe Mezzo, filme documentare, filme artistice, fotografii în care se ţineau după gât cu actori celebri şi premii cărora nimeni n-a avut chef să le ţină evidenţa. În 2002, cei din „Taraful Haiducilor“ au fost premiaţi la „BBC World Music Awards“, trofeul fiind înmânat chiar de Johnny Depp, autodeclarat ca un mare fan al lăutarilor din Clejani.

Ioniţă Manole, care în anii ’90 era cel mai tânăr membru din taraf şi singurul ştiutor de carte, spune că formaţia a fost la un pas să nu se prezinte la ceremonia de la Londra: „Eu şi cu cei doi impresari le-am explicat celorlalţi muzicanţi din taraf că vom primi un premiu foarte important, că e ceva onorific, dar ei nu voiau să meargă pentru că nu se dădea niciun ban. Spuneau «ce premiu e ăsta? Noi mergem să cântăm pe degeaba?». Aici a fost, de fapt, marele secret! Faptul că erau nişte oameni naturali, pe care nu i-a interesat nicio clipă succesul. Muzica era meseria lor şi atât. Fie că erau pe scenă la Opera din Paris, fie că erau la nuntă, ei cântau la fel. Totul era la fel pentru ei şi occidentalii au simţit asta. Pentru că în Occident se pierduse muzica tradiţională cu zeci de ani în urmă şi când îi vedeau pe lăutarii bătrâni din taraf se uitau la ei ca la nişte piese de muzeu“. 

Cei care mai trăiesc sunt surprinşi şi acum de felul în care au fost primiţi în ţările din Occident. Caliu: „Străinii erau înnebuniţi după muzica noastră. Ne căutau la hotel după concert, să mai vorbim cu ei, să le explicăm cum cântăm noi aşa, cum facem noi aşa. Şi le spuneam: aşa e din tată-n fiu la noi în Clejani“.

„CA ŞI CUM AR FI CÂNTAT NIŞTE DIAVOLI“

Lăutarii nu s-au preocupat prea tare de succesul care le căzuse pe cap. Pentru ei, marea realizare erau câştigurile din în ce mai mari. „Prima dată am stat o lună şi ne-am întors cu de toate. Televizoare color, casetofoane mari, bani ca lumea. Aveam câte o mie de franci belgieni pe concert. Seară de seară. Toată lumea a venit acasă, a-nceput să-şi cumpere câte ceva, să puie un bănişor deoparte şi să trăiască mai bine“, îşi aminteşte Gheorghe Fălcaru.

În timp ce ei se întorceau la Clejani să îşi cheltuie banii pe care îi câştigau în turnee, în ţările îndepărtate din Vest „Taraf de Haidouks“ se transforma încet-încet într-un adevărat fenomen. Gabriel Yared, compozitor premiat cu Oscar pentru coloana sonoră din filmul „Pacientul englez“, povesteşte cum a ajuns să lucreze cu „Taraful Haiducilor“: „Eram în Paris, mă uitam la televizor. Şi dintr-o dată a început o muzică incredibilă, era ca şi cum ar fi cântat nişte diavoli. Şi am zis: ăştia sunt oamenii, ăştia sunt oamenii pe care îi vreau pentru filmul «The One and Only»! Nici nu m-a interesat cum se vor potrivi imaginile cu muzica lor. Am fost foarte egoist, am vrut neapărat să lucrez cu ei“.

În 1999, lăutarii din Clejani au fost invitaţi să apară în filmul „Omul care plânge“, alături de actori precum Johnny Depp, Christina Ricci, John Turturro şi Cate Blanchett. Au stat o lună şi jumătate pe platourile de filmare, timp în care l-au transformat pe Johnny Depp într-unul dintre cei mai mari admiratori ai tarafului.

Fiecare muzicant are o poveste cu actorul american: unuia i-a cumpărat un acordeon, altuia i-a promis că îi botează un copil, altul l-a învăţat să vorbească ţigăneşte. Şi mai presus de toate – o poveste comună, cu lăutarii la reşedinţa actorului din Los Angeles, aruncându-se în piscină, încingând grătarul pe peluza casei lui Johnny Depp şi, bineînţeles, cântându-le marilor actori de la Hollywood. Dacă n-ar exista imagini, am crede că ţiganii, lăudăroşi cum îi ştim, s-au apucat să le înflorească. Dar imaginile există, la fel cum există şi interviurile în care Johnny Depp povesteşte cum i-a luat pe lăutari la el acasă, cum i-a chemat pe cei mai buni muzicieni pe care îi cunoştea şi cum aceştia au rămas cu gurile căscate: „Cine naiba sunt oamenii ăştia şi cum reuşesc să cânte aşa!?“.

Oricât de neverosimilă ar părea, povestea lăutarilor din Clejani e adevărată. Şi nu este doar istoria unui mare succes. Este şi povestea ignoranţei cu care România i-a tratat pe aceşti muzicieni formidabili.

Bătrânii Clejaniului, maeştri în Occident


„Taraf de Haidouks", în prim plan cu trei dintre lăutarii din generaţia veche: Ion Manole (stânga), Nicolae Neacşu (centru) şi Ilie Iorga (dreapta)

Spre sfârşitul anilor ’90, succesul lăutarilor din Clejani se răspândise pe aproape toate continentele, trecând din Europa în America, apoi în Asia şi în Australia. „Haiducii“ din taraf plecau de câteva ori pe an în turnee care făceau înconjurul lumii. Erau aclamaţi, câştigau premii, apăreau la televiziuni şi în ziare. Apoi se întorceau acasă, nebăgaţi în seamă de nimeni.

„În anii ’90, când aveau un succes demenţial în Occident, oamenii din România nu ştiau de ei, nu-i interesa şi nici nu credeau că există un astfel de succes. Eu am scris nişte articole în care am menţionat că există nişte muzicieni romi care au mare succes în lume, dar n-au stârnit niciun interes“, îşi aminteşte Speranţa Rădulescu. Despre destinul muzicanţilor din Clejani, celebri în toată lumea şi ignoraţi la ei în ţară, s-a făcut chiar şi un film documentar, realizat de o echipă de cineaşti francezi şi intitulat, sugestiv, „Nimeni nu e profet în ţara lui“.

Şi cu toate acestea, cei din „Taraful Haiducilor“ nu şi-au ascuns niciodată originile, iar succesul lor a adus mari servicii de imagine României. Lăutarii din Clejani au cucerit lumea interpretând nu muzică ţigănească, ci muzica românească tradiţională pe care o cântaseră toată viaţa la nunţi şi botezuri. Baladele, horele şi sârbele lor, cântate în limba română, au răsunat pe scenele din toată lumea, într-o perioadă în care România era cuprinsă de moda manelelor şi a muzicii dance.

„Şi mai este un lucru“, spune Speranţa Rădulescu. „Românii au fost obşinuiţi din perioada comunistă ca pe scenă să apară ansamblurile folclorice, în timp ce lăutarii cântau numai la nunţi. Ansamblurile folclorice sunt nişte formule standardizate de tip bolşevic, cântă toţi la comanda unui dirijor, nimeni nu are iniţiative individuale, armoniile se schimbă în acelaşi timp, echipele sunt mari ca să sugereze măreţie şi aşa mai departe. Este o muzică de laborator care îndepărtează publicul de muzica cu adevărat tradiţională, muzica de tradiţie orală care se produce în nunţile şi petrecerile oamenilor şi care a ajuns să fie marginalizată din aceste cauze“.

PAGANINI, DUPĂ URECHE

De fapt, muzica lăutarilor din Clejani a avut succes în Occident tocmai pentru că era o muzică liberă, care nu respecta nicio regulă. Străinii au fost fascinaţi de stilul de interpretare, de capacitatea lor de a improviza, de felul în care se comportau pe scenă şi de faptul că nu cunoşteau niciun fel de teorie muzicală. „Adevărul e că atunci când cânţi după note, nu mai faci ce vrei. Cânţi obligat. Dar când cânţi după ureche, iese mai bine. Iese dulceaţa aia, pentru că faci ce vrei tu“, spune Gheorghe Fălcaru. Muzicanţii din „Taraful Haiducilor“ au demonstrat că stăpânesc atât de bine instrumentele, încât sunt capabili să cânte orice, fără a avea nevoie de portativ. Improvizaţiile lor pe muzică clasică au sute de mii de vizualizări pe Youtube.


Violonistul Gheorghe Anghel, zis Caliu, a apărut într-o secvenţă din filmul „Concertul“, regizat de Radu Mihăileanu. O scenă memorabilă în care cântă la vioară o bucată din Paganini. Necunoscând note, a învăţat-o după ureche. În numai câteva ore. „Mi-a dat caseta şi am ascultat-o aşa, cam vreo zece minute. După care mi-am făcut calculele: aici e a doua parte, se repetă de trei ori, a doua parte de patru ori, a treia parte de şase ori şi gata, am fost complet“.

NECROLOGURI ÎN „THE GUARDIAN“

Marele secret al tarafului din Clejani a fost combinaţia dintre energia celor tineri şi farmecul lăutarilor bătrâni, precum Nicolae Neacşu, Ilie Iorga şi Dumitru Baicu (Cacurică). După o viaţă de cântat la nunţi, aceştia s-au trezit dintr-o dată pe scenă, în faţa unor săli arhipline. Dar bătrânii Clejaniului s-au comportat admirabil şi au fost primiţi în Occident ca nişte adevăraţi artişti. Străinii au înţeles imediat că aveau în faţă nişte personaje aproape legendare, ultimii supravieţuitori ai unei lumi care, nu peste mult timp, avea să dispară pentru totdeauna.

„Ca lăutar de nuntă, după 60 de ani eşti terminat, pentru că e greu să cânţi toată noaptea. Aşa se face că în România cei bătrâni nici nu se mai duceau la nunţi, toată lumea îi aştepta să moară. Iar când au ajuns în Occident, oamenii cultivaţi le spuneau «maestre, maestre». Ei nu înţelegeau, întrebau mereu: «de ce ne spune lumea aşa?»“, povesteşte Stephane Karo, managerul tarafului.


„Cacurică", unul dintre cei mai apreciaţi lăutari din taraf, în bordeiul său din Clejani

Succesul are regulile lui, neînţelese încă de nimeni. Când a venit, ca o furtună apărută din senin, pe Nicolae Neacşu l-a găsit mergând în baston, dar capabil încă să mânuiască vioara. Cacurică era chel şi cu gura ştirbă ca a unui copil abia născut, dar încă putea să cânte ca nimeni altul. Stephane Karo: „Cel mai deştept era Neacşu. Nu cred că el a realizat exact ce i se întâmplă, pentru el era un fel de joc, cum să captiveze publicul, să îl asculte ca nişte copii. Avea o întreagă cinematografie, venea singur în întuneric şi punea mult praf pe vioara lui, tot timpul era murdar. Iar când cânta era ca un fel de nor de praf care se ridica din vioară şi îl transforma într-un personaj suprarealist. Cacurică se baza pe voce, asta era forţa lui. Începea la concert şi cânta până a doua zi dimineaţă. În spatele autobuzului, toată lumea dormea şi el cânta mai departe, despre nevastă, despre copii. Toţi din autobuz se rugau de el: «Opreşte-te, Cacurică, lasă-ne să dormim»“.

Nicolae Neacşu a murit în septembrie 2002, iar Cacurică s-a stins şi el cinci ani mai târziu. În ciuda celebrităţii pe care au cunoscut-o la bătrâneţe, şi-au găsit sfârşitul în aceleaşi case modeste, tencuite cu pământ, în care trăiseră toată viaţa. Presa din ţară nu s-a obosit să le semnaleze dispariţia, însă amândoi au avut necrologuri în publicaţia britanică„The Guardian“, unde s-a scris că, odată cu moartea lor, se stinge ultima generaţie de lăutari autentici pe care i-a avut România.

INOVAŢIA LUI NEACŞU: CÂNTATUL CU FIR DE PĂR

Nicolae Neacşu (foto), cel mai vârstnic membru din „Taraf de Haidouks“, a făcut furori în Occident printr-o improvizaţie genială. Neacşu lega un fir de păr (de obicei păr de cal) de una din corzile viorii şi scotea nişte sunete nemaiîntâlnite. „Nimeni nu se putea gândi la aşa ceva decât unul ca el. Sunetele acelea nu pot fi create nici măcar cu ajutorul calculatorului sau al unui sintetizator“, spunea compozitorul Gabriel Yared într-un documentar din 2002.

Sfârşitul. „Cine mai cere acum o baladă?“


O imagine din Clejaniul de odinioară: lăutari cântând în mijlocul satului

„Taraf de Haidouks“ continuă să cânte şi astăzi pe scenele din Occident. Tocmai a încheiat un turneu care a inclus mai multe oraşe din Franţa, Olanda, Germania şi Marea Britanie. Însă ceva din spiritul cu care lăutarii porneau să cucerească lumea în 1990 s-a pierdut între timp şi continuă să se piardă cu fiecare zi care trece. Cei care erau bătrâni au murit. Cei care erau tineri sunt acum mai bătrâni şi s-au schimbat odată cu trecerea anilor.

Unii s-au separat de taraf, cum este cazul lui Ioniţă Manole, care şi-a făcut o trupă cu membrii familiei (Ioniţă şi Viorica de la Clejani) şi câştigă bani din concerte şi din apariţii în emisiunile mondene. „Eu eram cel ştiutor de carte şi m-am prins că timpurile se schimbă şi că trebuie să-mi pregătesc terenul pentru viitor“, spune Ioniţă. Între timp, a plecat din Clejani şi s-a mutat la Bucureşti, unde şi-a trimis fiul la şcoala de muzică, să studieze pianul. Tradiţia lăutarilor care învăţau muzica după ureche stă să dispară sub presiunea acestor vremuri schimbătoare. „Ţărănimea a migrat spre oraşe sau spre alte ţări, relaţiile economice s-au modificat, viaţa oamenilor se schimbă şi muzicile odată cu ea. Muzica reflectă viaţa într-un fel sau altul“, spune Speranţa Rădulescu.

Iar viaţa nu mai este aceeaşi nici măcar pe uliţele din Clejani. Am mers pe strada Lăutarilor până ce am ajuns în dreptul unui gard de fier, în spatele căruia ne aştepta Caliu, pe veranda casei sale din beton. A simţit şi el că nu la o astfel de imagine ne aşteptam: „Domnule, am făcut o mare prostie! Am dărâmat casa părintească şi-am făcut-o p-asta. Cea mai mare prostie am făcut! Casa noastră tradiţională, nu trebuia s-o dărâm!“. Este imaginea perfectă a ultimilor lăutari din Clejani, prinşi la răscrucea dintre două lumi, confuzi şi nehotărâţi, neştiind cum ar trebui să procedeze mai departe.

„ŞI NU MAI RĂMÂNE NIMIC“

În curtea lui Caliu s-au mai adunat Marius Manole şi Gheorghe Fălcaru. Ultimul a apărut înfăşurat într-un cojoc de oaie, cu gulerul ridicat până sus. Caliu i-a făcut prezentarea: „Maestrul Fălcaru, cu care am cucerit globul pământesc!“. Fălcaru a răspuns de sub gulerul cojocului – „Sunt bolnav copt, dom’le!“ – în timp ce Marius a început să înşire o parte din ţările în care au concertat: „Japonia, Brazilia, America 27 de state, Europa toată, Mexicul, Noua Zeelandă, Australia, Taipei, Singapore. Decât în India n-am fost!“.

Aceştia trei sunt printre ultimii lăutari din Clejani. Încă mai cântă în „Taraf ul Haiducilor“, dar ceva îi face să vorbească mereu la trecut. Fălcaru repetă obsesiv aceste cuvinte: „A fost frumos, dom’le!“. Simt cu toţii că lumea din care se trag este aproape să apună. „Ne e tare frică să nu se piardă muzica noastră. Copiii nu mai vor să înveţe, iar ăia care învaţă nu mai ţin cont de muzica tradiţională şi cântă manele“.

Marius are nouă copii şi niciunul n-a vrut să înveţe lăutărie. Îşi face curaj: „Mai am unul mic. Poate la anul îi cumpăr acordeon“. Caliu îşi strigă fiul, pe Robert, care a preluat de la el meşteşugul viorii. Robert se vaită că nimeni din generaţia lui nu mai cântă şi că nu are cu cine să închege un taraf. În plus, tot mai puţini vor să asculte muzică tradiţională: „Eu ştiu să cânt de toate, dar cine mai cere balade acum? Dacă te duci la o petrecere sau la o nuntă, mai cere cineva balade? Zice «ia un milion şi fă o manea». Şi eu trebuie să cânt manele, pentru că lăutarul cântă ce i se cere“.

La auzul acestor cuvinte, bătrânii clatină din cap în semn de pagubă. Fălcaru îşi îneacă tusea într-o concluzie seacă: „Noi murim, domle. Şi nu mai rămâne nimic în urmă“. Caliu se ridică în picioare şi ne întreabă din ochi. „Ceva tradiţional“, spunem, şi lăutarul apucă vioara cu atâta furie de parcă ar vrea să ne lovească cu ea în moalele capului. Apoi anunţă scrâşnind printre dinţi: „O baladă d-aia!“.

Începe să cânte, dar ceea ce cântă el nu e muzică, e tristeţea în forma ei cea mai simplă. Tristeţea e cea care se aude dinspre curtea lui Caliu, ridicându-se parcă din pământ, din ţărâna generaţiilor de lăutari morţi de când lumea. Tristeţea e cea care ne pătrunde în măruntaie, laolaltă cu privirea hipnotică a acestui lăutar tuciuriu, şi care se întinde apoi peste sat ca o negură blândă.


Caliu, cântând la vioară

citeste totul despre: