Ilie Tudor, scriitor, fost deţinut politic, tatăl lui Tudor Gheorghe: „Am văzut oameni veniţi în cârje şi plecaţi în picioare“

Ilie Tudor, scriitor, fost deţinut politic,
tatăl lui Tudor Gheorghe: „Am
văzut oameni veniţi în cârje şi plecaţi în picioare“

Ilie Tudor e absolut convins că numai credinţa şi Dumnezeu l-au ajutat să treacă de toate încercările vieţii FOTO Anca Vancu

Viaţa lui nea Ilie bate orice scenariu de film. Naşterea prematură, minunile văzute la Maglavit, impresia făcută asupra sa la 14 ani de şeful legionarilor, torturile Securităţii, temniţele comuniste, întâlnirea cu Petre Ţuţea, „discursurile“ prin Morse ale părintelui Stăniloaie şi sprijinul lui Dumnezeu sunt reperele a 90 de ani uluitori.

Cum vii dinspre Craiova spre Calafat, imediat după podul ’ăl mare de peste Jiu, se întinde satul Podari. Stânga, de pe şosea, pe „Fermei“, apoi dreapta, intri pe „Fântâna Miresei“ şi, la poalele dealului, lângă cimitir, locuieşte Ilie Tudor. Sau poţi s-alegi varianta mai simplă: „Cum intri în Podari, întrebi de mine“. Ilie Tudor are 89 de ani, are pieptul călit de fier şi sufletul de crin. Doar părul să-i fi încărunţit, căci ridurile sunt de bunic frumos. Cineva i-a spus odată: „Dacă n-ai fi făcut puşcărie, ai fi murit!“. Era fiul său, Tudor Gheorghe, şi avea dreptate să-i spună aşa. Ilie Tudor a văzut minuni făcute de oameni şi de Dumnezeu. A văzut moartea şi a înţeles-o, a coborât în iad, în temniţele Aiudului, şi s-a întors puternic. A reuşit să-şi învingă cei mai mari duşmani – amintirile şi teama – şi niciodată nu s-a îndoit de credinţa sa. Nu urăşte, deşi tot oltean răzvrătit se cheamă că e. Trăieşte într-o casă pe care, cu multă îngăduinţă, am putea s-o numim modestă, dar nimic nu vrea să schimbe la ea. Asta e vatra lui, fiecare cuişor ştie unde-i pus şi-l lasă acolo, că aşa a fost dintotdeauna. E ajunul Crăciunului şi, uite!, nu vrea să mănânce până nu dă întunericul, că aşa e lăsat, să ţină postul. Acesta este Ilie Tudor, cel mai frumos oltean.

„Weekend Adevărul“: Nea Ilie!
Ilie Tudor: Intraţi, că nu vă muşcă!

Să trăiţi, nea Ilie! Ce faceţi?
Uite, tocmai mă-ntorsei de la Bucureşti, că a avut Tudor Gheorghe spectacol. Măi, când am intrat acolo, la Sala Palatului, m-am speriat. 4.000 de oameni! Sala plină! 4.000! Păi, comuna Podari are 3.800. M-am îngrozit: „Ce e aici, mă, fraţilor?!“. Erau momente când nu se mai terminau aplauzele. Era delir. E nărod Gigi ăsta! Culmea e că mie mi-a venit rău.

De ce?
Uite, nu-mi mai simt un picior, de la gleznă în jos. Asta se trage de la anchetă, de la Securitate: când mi-au dat cu un drug peste călcâie, mi-a sărit talpa de la pantof. N-am simţit durerea în picior, ci undeva, în creştetul capului. Când au dat a doua oară, am leşinat. M-au trezit abia când m-au ars cu ţigara sub bărbie. În sfârşit, nu mai contează, dar în ultimii trei ani a început să mă supere mai rău piciorul. Când stau liniştit, nu mă doare, dar nu mai pot să merg 100 de metri! Păi, nici să vă iau de la poartă nu venii, văzurăţi?

Prin gospodărie cum vă descurcaţi?
Acum 12 ani, după ce a murit nevastă-mea, Gigi a venit acasă şi m-a văzut cu rufele pe sârmă, spălate de mine. Mi-a zis să rog pe cineva de la biserică să mă ajute, că sunt 40 de femei acolo. Una zice: „Nea Ilie, aş veni cu toată dragostea, da’ ce zice lumea?“. Alta, văduvă, cu două fete de îngrijit – doar ce plecă, se duse să facă şi ea sarmalele, păcat că n-o prinserăţi – zice: „Nea Ilie, vin eu, că n-am niciun venit, ce-am eu cu lumea?“. Şi mă ajută săraca femeie, nu mă doare capul! O chestie: eu sunt şi de geamăn, şi de şapte luni, şi însemnat.

Tata zicea: «Ia vezi, fă, muri ăla?». Şi uite că ăsta n-a murit, ajunsei la 90 de ani! (răde) E, e mâna Domnului...

Cum adică?
Uite ce înseamnă: lipsa degetului acestuia şi a acestuia (n.r. – degetul arătător şi cel mare de la mâna dreaptă). Ele erau unite la naştere. Şi moaşa mea a băgat un fus printre ele, a rupt aţa care le ţinea şi au rămas aşa. La şcoală, când m-am dus, mă obligau să scriu cu dreapta, dar eu mă rugam de domnul învăţător să mă lase să încerc cu stânga, că nu puteam. „Nu, nu, ia cu dreapta!“, îmi spunea. Şi am reuşit, până la urmă.

Şi mai aveţi un frate, o soră geamănă?
Am avut o soră, dar a murit la opt luni. Pe mine m-au „aruncat“ în nişte lână, după sobă. Tata zicea: „Ia vezi, fă, muri ăla?“. Şi uite că ăsta n-a murit, ajunsei la 90 de ani! (răde) E, e mâna Domnului...

Ştim că aveţi o relaţie foarte apropiată cu Dumnezeu. Chiar aţi făcut parte din Oastea Domnului, cu Petrache Lupu de la Maglavit, prin anii ’30. Cum s-a întâmplat?
A venit un grup de ostaşi ai Domnului din Moldova, pe jos, şi au fost cazaţi toţi la şcoala din Podari. Când i-am auzit cântând aşa frumos, mi-a plăcut muzica. „Mă luaţi şi pe mine?“, i-am întrebat. „D-apăi, ai ce mânca?“ Mi-am făcut o traistă şi am plecat cu ei la Maglavit, pe jos. Vreo 13 ani aveam. Acolo, la Maglavit, erau bani aruncaţi pe jos, venea lumea şi dădea. Am văzut cu ochii mei oameni care au venit în cârje şi au plecat în picioare! Credinţa, asta e totul. Păi, pe mine cine m-a salvat în anii de puşcărie, nu Dumnezeu?

 Nea Iie, omul care a văzut minuni
Aţi fost şi în comerţul legionar, printre copiii lui Codreanu.
Asta e una dintre cele mai frumoase experienţe. Chiar am scris o carte – „Un an lângă Căpitan“. Cum am ajuns? Părintele din sat şi directorul şcolii i-au spus tatălui meu: „Moşule, copilul trage la carte, de ce nu-l dai la şcoală?“. „Păi, cu ce să plătesc? Cu 6 pogoane, câte am?“ „Hai, că-l trimit în Comerţul Legionar!“ Şi aşa am reuşit, practic, să merg la şcoală. Am plecat de-acasă cu nişte cipici făcuţi dintr-o pălărie veche, pe cap cu o pălărie de paie, cu o cămăşuţă, ca la ţară. Ne-am suit în tren vreo 14 din judeţul Dolj. Avocatul Livezeanu din Craiova ne-a spus: „De-acum înainte, eu sunt tatăl vostru!“. Când am ajuns în Bucureşti, am dat de Nicoleta Niculescu: „De-acum înainte, eu sunt mama voastră!“. Ne-au îmbrăcat în treninguri albastre şi ne-am adunat, pe toţi 70, la sediu, pe strada Gutenberg, numărul 3. Nicoleta Niculescu zice: „De mult nu l-am mai văzut pe Căpitan aşa vesel!“. Apoi, trece printre noi şi alege 12 copii. Eu eram cel mai mic, „iedul“ mi se spunea. Ne-au dus la Carmen Sylva (n.r. – astăzi, Eforie Sud), într-un soi de iniţiere, în tabără.

Un părinte de la Carmen Sylva (n.r. – astăzi, Eforie Sud) avea o vorbă: «Comunismul a făcut o treabă bună, a umplut ţara de sfinţi».

Acolo l-aţi cunoscut pe Căpitan?
Da. Eu eram un puşti. Eram într-o pauză şi luasem o lubeniţă destul de serioasă din piaţă şi o duceam cam greu, într-o paporniţă. Din spate, aud o voce: „E grea?“. Mă uit – Căpitanul! A luat-o el imediat. „Unde mergem“, a întrebat. „La restaurant.“ M-a ajutat să o car până acolo, a pus-o pe masă şi a întrebat: „Mie nu-mi daţi?“. Era înalt, avea 1,90, avea o privire de hipnotizator. Un an am stat la „comerţ“, apoi m-am întors la Podari.

Ce-aţi făcut?
M-am dus la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Craiova. În primul an, a plătit parohia taxa. Apoi, m-a ajutat tata, a vândut o purcea, s-a mai descurcat. Timp de 4 ani, de la Podari până lângă gara din Craiova mergeam pe jos! Era mai greu când se lăsa frigul. Într-o iarnă, am rupt copertele de la carnetul de elev, pentru că erau mai tari, şi le-am pus la încălţăminte. Dar am fost premiant în fiecare an, mi-a plăcut.

Cântaţi în continuare la biserică?
Cum să nu? Păi, fără mine ce fac?

Nea Ilie, mai ţineţi minte cum v-aţi îndrăgostit?
Cum să nu! Eu aveam 20 de ani, iar nevastă-mea – 19. Ea – fată săracă. Făcuse ucenicie la un vecin, la maşină de tricotaj. Făcea pulovere. Taică-său îi spune: „La Podari e o casă unde e o femeie văduvă. Du-te acolo, roag-o să te primească şi acolo poţi să faci treabă!“. A venit, ţâştoacă, frumoasă, a-nceput lumea să vorbească de ea prin sat. Când am aflat, m-am dus şi eu la mama, să-i cer un kilogram de lână toarsă, să-mi fac pulover la ea. E, când m-a luat în braţe să-mi ia măsurătorile, m-am cutremurat! M-a condus până la poartă, dar era iarnă, era zăpadă, iar ea a ieşit desculţă. Când am văzut, am urcat-o pe bocancii mei, am luat-o în braţe şi am pupat-o. Aşa s-a întâmplat. Eu eram la Şcoala de Cântăreţi de la Craiova şi, de fiecare dată când veneam acasă, treceam mai întâi pe la ea. Era femeie gospodară, era cu munca. Avea păsări, gâşte, 4 capre, oi la cioban şi ea se ocupa de toate. Eu scriam poezie, eram cu concursurile literare. Şi de aici am poveşti „cu cântec“.

Ce poveşti?
La un cenaclu, vine un cetăţean: „Vreau să citesc şi eu o poezie“. Şi a citit ceva cu tractorul, cu motorul, dar era mai de clasa a IV-a. Toţi tăceau. „Tudore, n-ai nimic de zis?“, m-a întrebat cineva. Eu mai mult ascultam, nu vorbeam. „Ce să zic, ăsta e un elev care n-a terminat clasa a VII-a, dar talent ar avea...“ De unde să ştiu eu că el era secretarul Partidului Comunist din regiune? Rogneanu! Şi de aici mi s-au tras toate.

V-a urmărit?
Şi cum! Când a murit dirijorul corului de la Miliţie – exact când se făcea repetiţie cu ocazia zilei lui Stalin –, m-au chemat pe mine. „Da, domne, vin.“ Am dirijat un cor de 80 de persoane, foarte bun, şi m-au angajat. Vine secretarul Rogneanu: „Ăsta de l-aţi angajat voi nu este cântăreţul de la Podari?“ „El e.“ „Afară!“ Imediat am plecat. Tot aşa, un camarad de clasă, unul Negoescu, se ţinea după mine să mă duc la ansamblu, că aveau nevoie de un tenor bun. M-am dus acolo şi m-au pus să cânt „Mugur, Mugurel“. Am cântat eu frumos în diverse tonalităţi şi m-au angajat. După două luni, apare Rogneanu: „Mă, ăsta nu e de la Podari? Afară cu el!“ Peste tot era. Şi acum, ce să vedeţi, cine credeţi că este directorul muzeului din Craiova? Fiul lui! (râde) Dar n-am nicio treabă eu cu el.

  Ilie Tudor între cărţile care i-au marcat viaţa


Teribilul umor de la Aiud

La Aiud, la închisoare, cum aţi ajuns?
Eram dascăl la biserică şi m-am angajat ca şef de pază şi pompieri la un şantier de drumuri şi poduri. Se asfalta şoseaua Craiova – Calafat. Din 10 în 10 kilometri, era un om care păzea lopeţile. Inginerul meu spune, într-o zi: „Hai, Tudore, să facem un control, cum stai cu paznicii?“. M-am suit pe motocicletă şi am pornit. La Radovan, la pompa cu apă, angajasem un tânăr cu o lună înainte. Când m-am dus la acolo, în baraca lui, el curăţa un pistol. Deschid uşa, el se sperie. „Ce e cu ăsta?“ „E, ce să fie? Am dat în cap la un securist şi i l-am luat.“ „Măi, eu dimineaţă merg la poliţie şi fac raport.“ „Nu te duci dumneata, că m-ai angajat din milă“, îmi răspunde. Şi nu m-am dus, domnule. De unde să ştiu că ăsta era, de fapt, un ofiţer de Securitate care mă urmărea?

Cum v-au luat la arest?
M-am pomenit cu maşina Securităţii la poartă: „Îl căutăm pe Ilie Tudor“. „Eu sunt.“ „Te cheamă tovarăşa Stancoveanu, la regiunea de partid.“ Eu publicasem nişte poezii în revista „Urzica“, mă gândeam că din cauza asta. De unde? M-au dus la Securitate. Acolo, m-au băgat într-o celulă şi, timp de o lună, nu m-a întrebat nimeni nimic. Când s-a împlinit luna: „Care eşti cu litera «T»? Hai la dans!“. Ochelari negri pe faţă. Era o femeie acolo, Miţa, de nu-i scăpa nimeni! Tot ce trecea prin mâna ei era condamnat! Te bătea cu creionul la testicule! M-am întâlnit cu ea acum, la o lansare de carte. „Ce faci aici?“, îi zic. „Uite, venii şi eu să văd conferinţa.“ Nonşalantă, aşa.

Care a fost acuzaţia dumneavoastră?
Că am făcut o organizaţie de 23 de oameni ca să răstorn guvernul prin violenţa armată. M-au pus să semnez, să recunosc că am făcut organizaţie asta. „Nu semnez, domnule, ce să semnez, dacă n-am făcut?“, le spuneam. Ei, când m-am trezit după prima bătaie, din care am rămas cu probleme la picior, un îndrumător de la Securitate de la noi din sat m-a luat şi mi-a zis: „Semnează, că te omoară ăştia!“ „Cum? Dacă n-am făcut?“ Atunci, mi-a deschis o uşă în spatele căreia l-am văzut pe părintele care m-a trimis la comerţul legionar. Era negru, plin de vânătăi, de sus până jos. M-am speriat. Când au venit a doua oară, am semnat tot şi în 1957 mi-au dat condamnarea de rigoare: 29 de ani de puşcărie, din care am făcut 7.

Fiul Tudor Gheorghe şi soţia lui nea Ilie, Ştefana

Aţi cunoscut, în temniţele Aiudului, personalităţi marcante ale neamului. Petre Ţuţea, spre exemplu, cum era?
Era perioada cu Laica, pe care au trimis-o ruşii în spaţiu. „Ce Dumnezeu, ce credinţă? Am ajuns pe Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu! Ce sunteţi, mă, aşa proşti?“, tot zicea colonelul Gheorghe Crăciun, de la Aiud. Al doilea în spatele meu era Petre Ţuţea: „Domnule colonel, nu vă supăraţi, pot să vă pun o întrebare?“. „Da, bă, filozofule, ia!“ „Aţi crescut la ţară sau la oraş?“ „La ţară.“ „Şi-aţi avut porci?“ „Da’ ce gospodar n-are porci?“ „Şi-aţi văzut dumneavoastră porci să se uite în sus?“. Aiudul, să ştii, a avut umorul lui! Altă întâmplare îmi amintesc cu Nichifor Crainic.

L-aţi cunoscut?
Sigur. Eram în curtea închisorii, să ne pună mâncare. Un caraliu, care-l recunoşte, zice: „O, tovarăşu’ Crainic! Dacă scrii pe o hârtie că nu există Dumnezeu, îţi umplu gamela!“. Crainic: „Dă-mi hârtie şi creion!“. „Nu te umili“, mă rugam de el. „Mi-e foame, Tudore!“ Şi a scris pe hârtie aşa: „Nu, cred în Dumnezeu!“. Nu ştiau ăia ce e virgula! Era mâncău săracul, avea 120 de kilograme când l-au adus. Se şi râdea la Aiud. Sau cu Horia Agarici!

Agarici? Era un cântec scris de Păstorel Teodoreanu despre el...
„A plecat la vânătoare Agarici/ A plecat să vâneze bolşevici“ – cântec de muzică uşoară. Acesta era, ca şi Bîzu Cantacuzino, unul dintre aşii aviaţiei româneşti. Ne-au băgat, la un moment dat, 1.000 de oameni într-o hrubă. Lângă mine stătea unul slab, prăpădit, aproape mort: Agarici. Cum să trăieşti cu 100 de grame de pâine? Şi noi ăştia mai tineri am început să-i dăm pâinea noastră. A primit-o cu bucurie o zi, două, trei, dar apoi n-a mai vrut s-o primească. „Păi, voi?“ Dar când îl mai duceau de braţe la tinetă, pentru că nu putea să meargă, noi repede îi puneam pâinea sub cap. Şi apoi iarăşi o zi, două. Dar l-au scos la scurt timp. Odată, pe vremea când începuse Păunescu cu „Cenaclul Flacăra“, vine într-o zi fiu-meu cu un băiat Agarici. „Mă, băiatule, mă, tu nu eşti cumva fiul lui Horia Agarici?“ „Da, eu sunt.“ Gigi l-a adus să-l cunosc şi să-i povestesc din închisoare. Aşa s-a bucurat! Aflasem că tatăl lui murise într-o operaţie în Germania, că nu mai avea un plămân. Era mare om. De câte ori se ridica, nu se putea să nu doboare un bombardier sovietic! Erau numai linii pe aripile lui!

Pe părintele Dumitru Stăniloaie cum l-aţi cunoscut?
Se făcea deratizarea celularului, se făcea curăţenie. Ne scot pe toţi şi ne bagă, cam 100 de persoane, într-o încăpere cu ciment pe jos. Stăteam unul lângă altul, să ne încălzim. Lângă mine – un bătrânel. Eu aveam un cojocel strecurat prin vizetă de un cetăţean din Perişor, care s-a eliberat după 14 ani. Când l-am văzut pe bătrânul acesta, am vrut să pun cojocelul sub el. „Tinere, ce condamnare ai?“, m-a întrebat. „Ţine tu cojocul, că eşti tânăr. Eu, nu se ştie...“ Nu ştiam cine e, numai mi s-a rupt inima când l-am văzut aşa. A doua zi mi s-a spus că e părintele Stăniloaie. Am rămas tablou! El sătea la trei celule de mine. Se bătea capa (n.r. – Codul Morse), aşa vorbeam între noi. Ei, când vorbea părintele Stăniloaie, tăcea toată lumea. Eu însă am fost mai apropiat de părinteşe Gornic, am stat cu el în celulă. Mi-aduc aminte că, într-o zi, de Sfântul Neculai, ne-a prins jucând şah.

Şah?
Făcusem cu părintele Gornic nişte piese din pâine, din turtoi, şi jucam şah la punctul mort, sub vizetă. Au deschis uşa: „Încălcare de regulament! La izolare!“. Acolo, într-o zdreanţă de zeghe, 40 de zile. O zi ne dădeau mâncarea de celulă şi două zile nimic. Nimic, nimic! Băteam Morse cu părintele: „Cum te simţi?“ „O zi-două dacă mai rezist.“ L-am auzit cum a căzut, am bătut în uşă şi au venit şi l-au luat. Am crezut că a murit, dar într-o vară, în curtea lagărului de la Salcia, mi s-a părut că-l văd. Dar mă miram, cum să fie popa Gornic, că murise în urmă cu doi ani la Aiud, avea TBC ganglionar? M-am apropiat de el: „Părinte, n-ai murit?“ Şi el mi-a arătat în sus. Şi vă întreb acum pe dumneavoastră, unde s-a dus microbul din gâtul părintelui Gornic? Nu e mâna lui Dumnezeu?

Lacrimile lui nea Ilie

 Ilie Tudor la cimitir, lângă mornintele familiei
Ştiaţi de copii, de soţie, din închisoare?
Numai ce auzeam prin telefonul fără fir. Ştii cum se jucau tine? Era un sistem de anestezie psihică. Odată, s-a deschis uşa la celulă: „Care eşti cu litera «T»? Ai un fiu, Gheorghe? Semnează!“. Mi-au dat un certificat de deces, care spunea că a fost călcat de maşină băiatul. Peste două zile, l-am visat pe un deal, unde aveam eu trei pogoane de grâu, cum alerga cu grâul până la brâu. „Tată, nu sunt mort“, îmi zicea în vis. Mai târziu, i-am povestit şi ne-am dat seama că în aceeaşi noapte a visat şi el acelaşi lucru.

V-aţi eliberat cu decretul din ’64.
Da. Eram în colonie de muncă. La capătul tarlalei, era un cetăţean care ne dădea apă şi doi dintre noi, cu garniţe, le dădeam altora să bea. Era august, cald. La un moment dat, la huluba de dreapta a moşului era o bucată de hârtie. La care colegul meu, doctorul Aurel Lupoaie, mi-a zis: „Tudore, ia vezi!“. Am luat hârtia şi am băgat-o repede în buzunar. Am mers o sută de metri şi am citit-o. Scria: „Decret. Începând cu data cutare, toţi deţinuţii politici vor fi eliberaţi“. Şi am început să dăm hârtia din mână în mână. Aveam şi turnători printre noi, îi ştiam, dar tot am dat-o. La numărătoare, comandantul ne-a spus că toţi cei care vor primi cărţi poştale vor fi fruntaşi în muncă. Bucurie pe mine, mă gândeam că am ocazia să scriu acasă. La care doctorul acesta, Aurel Lupoaie, nu s-a abţinut şi a zis: „Domnule comandant, lăsaţi-le naibii de cărţi poştale. Spuneţi-ne, cum e cu decretul?“ „Ce decret? Ia zi!“ I-a spus că o visase pe Maica Domnului şi îi spusese ce citise el pe foaie. Comandantul a rămas tablou. E, a doua zi ne-a spus că se împlinise visul lui Lupoaie. „Începând de mâine, veţi pleca acasă.“ Eu eram şi cu litera T, şi oltean. Au început cu Moldova şi am apucat abia după o lună să plec. Aşa am primit ordinul de liberare. Asta a fost!
 
 Fiul lui nea Ilie, rapsodul Tudor Gheorghe, în tinereţe
Cum a fost să vă întoarceţi acasă?
Eu visam adeseori copiii, nevasta, casa, drumul până în Craiova şi, când ajungeam la pod, peste Jiu, ba se dărâma podul, ba se întâmpla ceva şi, de emoţie, mă întorceam. Când mi-au dat drumul, în Gara Brăilei, eram cu paltonul în spate – mă arestase iarna şi aveam hainele de atunci – , nu vă daţi seama ce senzaţie am avut. Să vezi femei în rochii, copii, libertate! Noi eram sălbăticiţi. Şi când ne-am urcat pe scara vagonului, buzunarele de la palton erau pline cu bomboane, cu biscuiţi, cu ţigări, cu bani. Oamenii ştiau de unde venim şi ne-au pus în buzunare. În dreapta mea, în vagon, stătea un miliţian, iar în faţa mea era o doamnă cu o fetiţă în braţe. „Doamnă, daţi-mi-o mie, că o ţin eu până când vreţi să o schimbaţi“, i-am spus, că se tot chinuia. Când am luat copilul în braţe, am început să tremur. Femeia a simţit şi m-a întrebat: „Veniţi din Baltă?“. „Da.“ „Şi tata a venit ieri. Mă duc să-l văd.“

Nu s-a mai dărâmat podul.
Mă muşcam de deget cu putere să mă conving că nu visez şi se dărâmă iar. Când am ajuns acasă, pe la 4 dimineaţa, am văzut, pe-o funie agăţată, o pereche de pantaloni de bărbat şi o cămaşă bărbătească. „Ce-o fi, o fi“, îmi ziceam. „Să fiu tare!“ Eu mă aşteptam la orice.. de atâta timp plecat. Şi deschid uşa, iese nevastă-mea, albă şi cu fiica cea mare. Şi, din stânga, a apărut unul slab, negru, ţigănos, nu l-am recunoscut. Era Gigi al meu! (râde) „Mă, nu mai spuneţi, să nu ştie nimeni că am venit, vreau să mai stau cu voi, să vă am în suflet, am nevoie de voi.“ (singurul moment în care Ilie Tudor chiar plânge).

Acum, fiul dumneavoastră, pe care atunci nu l-aţi recunoscut, e artist mare.
Este! Păi, e o nebună în Craiova îndrăgostită de Gigi la culme. Zice: „Gheorghe sunt atâţia, dar Georgel nu sunt prea mulţi!“ Mi-amintesc la nunta lui ce ne-am distrat.  Ah!, dar cum o cheamă pe aia cu părul lung? Ziceţi!

De cântă muzică populară? Maria Dragomiroiu?
Dragomiroiu, aşa! La nuntă la Tudor Gheorghe avea 16 ani şi a venit şi ea, adusă de Romulus Vulpescu. Era tinerică, iar Romulus îi tot dădea să bea. Şi Adrian Păunescu, care l-a cununat pe Tudor Gheorghe, a mers în pivniţă să aleagă vinul – aveam vreo patru feluri de vin. Gustă el dintr-un vin şi îmi zice: „De aici îmi dai!“. Aveam o budană de o sută de vedre în care aruncasem nişte zahăr, ca să se facă recolta a doua. „Naşule, păi stai, că ăsta e de-al prost.“ „De aici beau!“ Toată nunta numai din ăsta au băut! Le plăcea că înţepa la limbă şi era şi dulceag. Mi-a rămas tot vinul ‘al bun!

Aiud însângerat. „În tot e mâna lui Dumnezeu“
 

 

Misterul din Cleveland

 „Românii din Cleveland (n.r. – Ohio, Statele Unite ale Americii): «Să vină Tudor Gheorghe!». Nu voiau să-i dea drumul, că le era teamă că nu se mai întoarce. Ştefan Andrei (n.r. –ministrul de externe al lui Ceauşescu) spune: «Daţi-i drumul pe răspunderea mea!» Le-a frecat sufletele românilor din America: «Acolo este ţara mea şi neamul meu cel românesc». Nu mai puteau. A doua zi, se gândeşte Gigi să vadă şi el Clevelandul. Îşi ia o bucată de pâine cu un cârnat la el şi-a pornit la drum. Mergând el aşa, îl opreşte o maşină: «Domnule, eu sunt aici de 40 de ani şi asta e prima dată când plâng de dor. M-ai făcut să plâng. Ce vrei să-ţi dau?». «Vino-ncoace!», zice Gigi, îl ia în braţe, îl pupă, asta e plata. «Domnule, sunt acţionar la uzinele Ford. Maşina asta e ultima noastră creaţie. Ţi-o fac cadou pentru emoţia pe care mi-ai dat-o.» Gigi al meu, oltean: «Poţi să mă faci şi milionar, dar nu-mi dai pământul de sub picioare. Eu mă duc la tata acasă, la Podari, sunt 5 kilometri până-n Craiova. Mă piş în iarbă şi mă simt bine». Americanul îi răspunde: «Atunci îţi fac altă bucurie. În maximum un an, tatăl dumitale va fi acasă». În ’64 am venit acasă“, îşi aminteşte Ilie Tudor.

Vorbiţi cu o detaşare nefirească despre detenţia comunistă.
În tot e mâna lui Dumnezeu. „Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu“ (n.r.  -  Ez 18, 23) Mai clar de atâta… „Eu mustru şi pedepsesc pe cei pe care îi iubesc.“ Păi, numai Piteştiul câţi sfinţi a dat! Reeducarea de la Aiud a fost făcută pentru suflete. Trebuia să recunoşti că toţi de peste hotare sunt nişte bandiţi, că nu există Dumnezeu, că legionarii sunt criminali. Eu le-am răspuns despre legionari: „Domnilor, dacă, în sinea lor, sunt nişte criminali, eu îi condamn, dar fiecare dintre ei poate să fie un Bălcescu!“.

N-aţi renunţat.
M-au şi băgat la izolare. Când m-am întors în celulă, ne-au dat nişte carne de cal cu varză , dar nu numai carne, erau cu urechi, cu zgârciuri, ce aruncau ei. Dragostea celorlalţi m-a salvat: îmi dădeau pâinea de la ei ca să mă dreg. Când m-am întors din închisoare, m-am întors tobă de baladele lui Radu Gyr. Pentru care am fost şi la carceră! Uite, nu pot să mă abţin să vă spun:
„N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi
Zâmbesc numai acei care suspină
De n-ai fi râs, n-ai fi ştiut să gemi
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină. 

Şi dacă singur rana nu-ţi legai
Cu mâna ta n-ai unge răni străine
N-ai jindui după un colţ de rai
De n-ai purta un ciob de iad în tine. 

Nu te ridici spre slăvi până nu cazi
Cu fruntea grea în pulberea amară.
Şi dacă-nvii în zâmbetul de azi
E c-ai murit în lacrima de-aseară
“. Gyr.

„Mă, nea Ilie, hai la Primărie!“ „Nu pot că sunt plin de râie!“

Cum vi se par vremurile acestea, cum îi vedeţi pe români acum?
Of! E de plâns. Ştii de ce? Mie mi-e frică de primăvara care vine. Că n-a ajuns cuţitul la os. Stai la bloc, la nu ştiu ce etaj, ai copil la şcoală, ai o pensie de 1.000 de lei pe lună. Ce faci când se vor scumpi toate? Nu mai rezistă omul. Noroc că ne-a dat Dumnezeu inteligenţă. Avem copii deştepţi, dar ce folos?

Nu v-aţi gândit niciodată să plecaţi?
M-a chemat Mitropolitul prin ’65, după ce m-am eliberat: „Tu ai studii, e nevoie de preot în Ardeal. Nu vrei să te trimitem?“. Mi-a zis Gigi: „Ăştia o să fie cu ochii pe mata toată viaţa. Rămâi cântăreţ aici, că e comună mare“. A avut dreptate. Eu nu mi-am cumpărat pâine niciodată. Şi astăzi sunt cântăreţ. Ai mei copii mai cârcotesc că ar fi trebuit dărâmată demult casa asta. Dar nepotul meu, fiul lui Gigi, i-a spus: „Băi, tată, păi când o să fărâmi casa, tataie o să moară“. Păi, eu sunt legat de orice cui din casa asta. Orice lucru, oricât de mărunt, e făcut de mine. Gigi zice că pe hârtia de 10 lei e o casă şi aşa vrea el să facă una. „Fă-o, mă, desfă-o, dar cu mine ce faci?“ „Te trimit la băi, pe undeva, şi când te întorci, n-o mai găseşti!“, mă necăjeşte. Păi, eu atunci o să mor.

La primărie am ales nişte oameni, dar ei plecau toţi la cârciumă seara, când eu plecam acasă. O zi, două, trei, numai vorbă multă.


Aţi fost primar aici, în Podari.
Chiar atunci, în timpul Revoluţiei. Mă pomenesc la poartă cu 30-40 de oameni. „Mă, nea Ilie, hai la Primărie!“ „Ce să caut eu, nu ştiţi că sunt plin de râie?“ – aşa glumeam eu de când venisem de la închisoare. Unul cu topor în mână: „Nu se poate, hai! Neapărat te punem primar!“. „Bă, fraţilor, fiţi cuminţi!“ Nimic, m-au dus la Primărie. Era goală, nu era decât omul de serviciu. Casa de bani era plină cu cotizaţiile oamenilor de partid. Am deschis-o şi am închis-o la loc. Am ales nişte oameni – că erau ceva lucruri de făcut –  dar ei plecau toţi la cârciumă seara, când eu mă duceam acasă. O zi, două, trei, numai vorbă multă. Mă cheamă prefectul să mă felicite. „Domnule prefect, lăsaţi-mă să-mi aleg un consiliu şi întrebaţi-mă peste o lună ce am făcut.“ „Dar nu e consiliul acolo?“ „Păi, ăştia sunt toţi comunişti“, i-am zis. „Şi dumneata n-ai fost?“ „Uite că n-am fost. Şi dacă nu pot să schimb consiliul, primiţi demisia mea.“

V-aţi dat demisia?
Da, mi-am dat demisia. Între timp, l-am luat pe unul, Costică Gheorghiţă, şi l-am numit pe el primar. Şi e şi astăzi! E bun, să ştiţi. Şi cimitirul din comună e asfaltat şi are lumină! E gospodar. Am rămas prieteni. Mă mai întreabă ce putem să mai facem în comună. „Hai să facem un monument pentru eroii satului“, i-am zis. L-a făcut. S-a interesat şi a costat 6 milioane de lei vechi. E în curtea Bisericii, un monument frumos, din bronz. Dar românii ce-au înţeles: „Bă, puserăţi ţiganul ăsta aici!“.

CV: Poetul satului Podari

Numele: Ilie Tudor
Data şi locul naşterii: 3 martie 1923, comuna Podari, judeţul Dolj
Starea civilă:  văduv, are trei copii – Gheorghe, Valeria şi Elena
Studiile şi cariera:
- După ce a absolvit şcoala primară din localitate, a urmat Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Craiova.
- În perioada liceului, publica poezii pentru copii în revistele „Gazeta literară“, „Urzica“, „Contemporanul“.
- În 1937, la vârsta de 14 ani, a luat contact cu Mişcarea Legionară, fiind unul din cei 70 de tineri recrutaţi şi crescuţi, la iniţiativa lui Corneliu Zelea Codreanu, la sediul legionar din strada „Gutenberg“ din Bucureşti, cu scopul de a studia Comerţul.
-  Pentru simpatiile legionare, a fost arestat şi închis pentru 7 ani, între 1957 şi 1964 trecând, pe rând, prin închisorile Gherla, Aiud şi prin Colonia de muncă Salcia. Acolo i-a avut camarazi de celulă pe părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Petre Ţuţea.
- A fost primarul comunei Podari pentru două luni, imediat după Revoluţie.
- A publicat mai multe volume de memorii: „Un an lângă Căpitan“, „De sub tăvălug“, „Mlaştina deznădejdii“, dar şi volume de poezii: „Cuvinte răstignite“ şi „Gânduri din strana bisericii“.
- În prezent, se ocupă de corul bisericii din comuna Podari.
Locuieşte în: Podari

citeste totul despre: